top of page

Roșcata

În vremea copilăriei mele, găinile şi, mai rar, raţele sau gâştele se vindeau la Aprozar, aduse de la crescătorie. O dată pe lună, în faţa magazinului se descărcau cuşti de sârmă cu găini albe, roşii sau din rasa Gât golaş de Transilvania. Păsările stăteau înghesuite ca nişte călători în metrou la o oră de vârf – în New York sau Tokyo, fiindcă primul tren subteran din România, cel din Bucureşti, mai avea de aşteptat şaisprezece ani până la inaugurare.

Când venea transportul cu galinacee, lumea se aşezase deja la coadă; pe atunci, veştile circulau mai iute decât camionul cu remorcă ieşit pe porţile fermei avicole de la Codlea. Până le venea rândul, oamenii alegeau din priviri câte o pasăre, mai ales pensionarii care aveau ochiul format, nu degeaba erau numiţi şoimii cozilor. Când o cuşcă începea să se golească, găinile, înfometate, se repezeau să ciugulească boabele de pe jos. N-apucau să adune prea multe; se pomeneau înşfăcate şi trase afară. Vânzătoarea lega picioarele păsării cu mişcări experte, o cântărea, apoi lua banii şi dădea marfa. Cumpărătorul pleca cu o găină sau două ţinute de picioare, dând din aripi şi bălăbănindu-se cu capul în jos tot drumul.

     Nu toate mergeau drept spre butucul de execuţie. Unele erau ţinute un timp la îngrăşat – caz în care dependinţele îşi dovedeau utilitatea. Oamenii creşteau în pod găini în loc de porumbei, curcani, raţe şi gâşte în magazii, îndopându-le pe ultimele până li se umfla într-atât ficatul încât francezii, mari amatori de pate de foi gras, ar fi pălit de invidie.

Inevitabil însă, venea şi ziua în care orătăniile trebuiau sacrificate. Şi, tot printr-o convenţie tacită, în orice familie asta devenea treaba bărbatului. Doar că pe unii traiul la oraş îi cam înmuiase, iar altora, cum era tata, nu le plăcea să verse sânge nevinovat, oricât de gustoasă ar fi fost ciulamaua de pui. Impasul şi-a aflat repede rezolvarea. În fiecare curte din oraşul vechi s-a găsit cineva cu nervii tari, un topor bine ascuţit şi râvna de a face un ban în plus. La noi era Bodor Zoltan, care mânuia satârul aşa cum turna în sticle vinul de smochine din damigenele pântecoase – fără să irosească vreo picătură. Iar locul execuţiei era gura de canal de lângă poartă, unde pata ruginie nu rămânea uscată prea multă vreme.

Astăzi, când vrei o găină sau o gâscă le găseşti pe rafturi la supermarket, ambalate frumos, numai bune de pus în cuptorul electric. Cum ar fi să cumperi o pasăre ce trebuie jumulită, afumată, golită de măruntaie – dar, înainte de toate, tăiată? Nu orice orăşean era în stare de aşa ceva, iar istoriile cu găini decapitate care mai făceau câţiva paşi ori dădeau din aripi înainte să cadă la pământ intraseră în legendele urbane.

Curtea noastră nu avea probleme, fiindcă lui Bodor-baci nu îi tremura mâna, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, nici nu dădea pe alături cu satârul. Găinile sosite la Aprozar arătau pe jumătate moarte de foame, de parcă fermele agricole erau lagăre de concentrare pentru animale. Trebuiau hrănite săptămâni la rând cu boabe de grâu, mămăligă şi biscuiţi muiaţi în apă, până ce mai puneau carne pe ele.

Ai mei cumpărau rar păsări vii, mulţumindu-se cu cele pe care ni le trimitea din când în când bunica, gata tăiate. Iar pentru masa de Paşte ori de Crăciun, tata se oprea cu zburătoarea pescuită din cuşca de plasă în uşa familiei Bodor, unde plătea monezi de un leu în loc de arginţi, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă. Drumul nefericitei galinacee spre locul de execuţie nu trecea pe la noi prin casă. Dacă fetiţa vede găina nu mai scăpăm de ea – era temerea mamei, care ştia ce vorbeşte. N-ar fi trebui să o cunosc niciodată pe Roşcată, numai să îi simt gustul în tocăniţa cu garnitură de smântână...

La început, totul a părut să se desfăşoare ca de obicei. S-a zvonit că se aduc găini proaspete la Aprozar – normal, doar erau vii –, oamenii s-au aşezat cuminţi la coadă, tata printre ultimii fiindcă aflase cu întârziere şi, când i-a venit rândul, a ales la nimereală, oricum rămăseseră doar câteva păsări, restul se vânduseră.

A ajuns cu găina la uşa familiei Bodor, care – stupoare! – era încuiată.

– Sunt plecaţi la tratament, la băi, se întorc peste trei săptămâni, a scos capul pe fereastră o vecină îndatoritoare.

      Şi-aşa a intrat Roşcata în viaţa noastră. Tata a lăsat-o jos, tăindu-i legătura de la picioare, în timp ce mama nu se putea hotărî unde să o punem. Podul era plin cu rufe abia întinse la uscat, iar în magazie ultimul petec liber fusese ocupat de un căluţ din lemn cu vopseaua scorojită, coama din câlţi şi un smoc rărit în coadă... Ce era de făcut? Roşcata s-a uitat în jur, ameţită după ce se legănase cu capul în jos jumătate din strada Lungă, apoi a pornit spre pătuţul unde îmi culcam singura păpuşă pe care am avut-o vreodată.

Încă de pe atunci păstram în minte o ierarhie clară a ce era important şi ce nu în viaţa mea. Găina făcea o mulţime de lucruri interesante: cotcodăcea, îşi înfoia aripile, ciugulea covorul. Păpuşa era ţeapănă şi, dacă o scuturai, nu scotea vreun sunet, doar îşi rostogolea ochii de sticlă în orbite. N-am stat pe gânduri nici măcar o clipă: păpuşa a zburat cât colo, iar Roşcata s-a cuibărit în pătuţ cu graţia unei regine aşezându-se pe tron după încoronare.

Tata a râs, iar mama a rămas fără cuvinte pentru prima oară de când o ştiam. Din ziua aceea Roşcata şi-a luat locul în familie firesc, de parcă aşa fusese rânduit de la începuturile lumii. Eu pluteam în al nouălea cer, tata se bucura de fericirea mea, mama era în minoritate şi prea şocată ca să reacţioneze. Se născuse, crescuse şi trăise două decenii la ţară. Ştia despre animalele curţii cât un zoolog, deşi n-avea doctorat în domeniu. Văzuse şi auzise destule şi nu credea să fie ceva care să o poată surprinde.

Până la Roşcată. Găina aceea nu s-a lăsat domesticită – ea ne-a acceptat pe noi. În mintea ei, puţină sau multă, cum o fi fost, Roşcata se închipuia om. Pe noi ne vedea ca pe nişte găini mai mari. Mânca orice îi dădeam din mână şi mă urma prin toată casa. Dacă mă aşezam să desenez sau să mă joc cu plastelină se oprea şi ea, începând să îşi ciugulească penele cu nesfârşită răbdare.

În anii ’60 nu existau Pet Shopuri, nu văzusem cuştile-vitrine pe geamul cărora căţei şi pisicuţe se urcau cu labele ori de câte ori trecea prin faţa lor vreun posibil viitor stăpân, iar în ochii lor apărea o expresie de implorare, de ia-mă cu tine, n-o să-ţi pară rău! O să fiu prietenul tău necuvântător, o să-ţi fac viaţa frumoasă, ai să vezi!

Roşcata nu era nici câine, nici pisică şi avea un creier cât o alună, în care nu încăpeau prea multe gânduri, dar unul era evident – puicuţa cea roşie voia să aparţină cuiva. Ne alesese şi, din primul moment, s-a simţit acasă. Îşi făcuse culcuş în căruciorul păpuşii exilate în debara, ciugulea grâu, pâine şi cartofi fierţi dintr-o farfurioară de porţelan ciobită, supravieţuitoarea unui serviciu de Rosenthal. Ştiţi cum beau găinile apă? Iau câteva înghiţituri, apoi îşi lungesc gâtul şi dau capul pe spate, ca nişte lebede în devenire.

Roşcata era o găinuşă foarte civilizată. Când mânca nu dădea nicio firimitură pe jos, nu râcâia covoarele cum ar fi făcut suratele ei de la ţară şi, mai ales, nu se găinăţa prin casă, ieşind de fiecare dată pe balcon, ca o galinacee educată ce era, de parcă făcuse un curs al bunelor maniere. Până şi mama, care nu îngăduise până atunci ca vreo creatură cu blană ori cu pene să ne calce pragul, a fost impresionată de purtările ei şi a lăsat-o să cutreiere în voie prin holul de la intrare şi chiar prin bucătărie.

Puicuţa se lăsa plimbată în căruciorul păpuşii, pe care îl împingeam dus-întors pe balcon. Câteodată o luam în braţe şi coboram scările în curte, unde îi dădeam drumul ştiind că n-o să se ducă prea departe. Rupea câteva fire de iarbă, mereu cu ochii după mine, să nu mă piardă cumva, iar când mă striga mama la masă venea şi ea, ţinându-se pe urmele mele ca un câine. Îi era greu să urce treptele, care-i treceau de piept, dar sărea de pe una pe alta, până sus pe palier, apoi le urca pe ultimele, ca să ajungă în holul dintre apartamentele de la etaj. Acolo arunca priviri în dreapta şi-n stânga – nu cumva dădea târcoale pekinezul vecinilor? Dacă nu-l vedea, o lua iute de-a lungul balconului, grăbindu-se să intre pe uşă.

Mi casa es su casa. Nimeni nu îi spusese asta Roşcatei, însă biata puicuţă aşa credea. Minte de găină! Îşi găsise rostul, locul în lume, o familie care s-o primească, să o accepte –  se amăgea ea singură. Nu era deloc aşa; n-am avut inima să i-o spun şi oricum nu m-ar fi înţeles, fiind o găinuşă naivă care îşi lua dorinţele drept realitate. Am lăsat-o să îşi trăiască basmul, deşi nu-mi făceam iluzii despre cum se va sfârşi.

Înainte să împlinesc şase ani ajunsesem deja să înţeleg cum era lumea: neiertătoare. Adulţii aveau puterea, ei luau toate deciziile, convinşi că numai ei pot să hotărască pentru copiii lor. Iar câteodată făptuiau lucruri foarte rele în numele binelui mai mare. Părinţii mei nu făceau excepţie. O acceptaseră pe Roşcată, îngăduindu-mi acel unic capriciu cu o privire superior-amuzată. Dar zilele puicuţei erau numărate. Eu ştiam, deşi ai mei nu ştiau că ştiu, credeau că mă pot duce cu vorba. Apoi vecinul nonagenar, tăietorul de capete, se va întoarce reînvigorat după cura balneară la Herculane, Govora sau unde fusese, iar Roşcata va dispare ca prin farmec; a fugit, va spune mama, privindu-mă în ochi cu seninătate, va adăuga explicaţii pe care nu le cerusem, despre poarta uitată deschisă şi cum puicuţa ieşise pe stradă, sigur nu o călcase vreo maşină, poate găsise o altă casă în altă curte, aşa se croşetau minciunile, cu inima uşoară şi cu zâmbetul pe buze.

A doua zi vom avea fiecare în farfurie tocană de purcel. Nu mi-e foame, o să le zic, mama se va încrunta, iar eu o să iau în silă o îmbucătură, o să înghit cu noduri şi lacrimi, ca Labiş în Moartea căprioarei. Apoi o să le spun că m-am săturat, purcelul mi-a căzut greu, mă doare burta sau sufletul – şi-a treia zi totul va fi uitat, viaţa merge înainte, toate-s vechi şi nouă’s toate, dar mai ales trecătoare. Neputinţa, revolta, sunt cealaltă faţă a copilăriei, cea nevăzută, de care nimeni nu vorbeşte, fiindcă nimănui nu-i place să i se amintească.

În fiecare dimineaţă mă uitam cu teamă la uşa familiei Bodor, la ferestrele lor cu jaluzelele trase. Şi, cum de ce ţi-e frică nu scapi, într-o seară le-am văzut ridicate, geamurile larg deschise şi uşa dată de perete.

Vecinii se întorseseră!

În noaptea aceea n-am reuşit să dorm vreo clipă. Stăteam cu ochii în tavan, gândindu-mă cum aş fi putut totuşi să o scap pe Roşcată – să-i înduplec pe ai mei, să o iau sub braţ şi să fug cu ea în lume? Cât de departe puteau să ajungă o fetiţă de cinci ani şi o puicuţă roşie?

În zori, Roşcata nu era în culcuşul ei din pătuţul păpuşii, iar bolul cu apă şi farfuria cu mâncare rămăseseră neatinse, aşa cum le lăsasem de cu seara. De câte ori o strigam, puicuţa venea alergând şi îmi sărea drept în poală. Am chemat-o, însă de data asta n-a apărut, nu mi-a răspuns decât tăcerea, nu mi s-a căţărat în braţe decât neliniştea. Poate se ascunsese undeva, făcea asta câteodată, iar când voia să fie singură se cuibărea în vreun cotlon, la întuneric, şi moţăia cu capul pe o aripă. Dormea întotdeauna cu ochii deschişi, de parcă ar fi stat de veghe până şi-n somn... Sub masă nu era, nici după bufetul din bucătărie, nici pe pedala maşinii de cusut Singer, nici în jardiniera cu flori unde se urca ca să privească totul de la înălţime.

Roşcata nu mai era, atât.

Aş fi vrut să mă pot întreba ce se întâmplase, să-mi fac griji; o apucase dorul de ducă, puteam să-mi închipui, şi a fugit undeva – oriunde. Însă în mintea mea nu rămăsese loc pentru mirări stupide, speranţe prosteşti.

Roşcata era moartă, la fel ca porumbelul Arthur pe care tata îl învelise într-o pânză de sac şi îl culcase într-o groapă săpată în spatele curţii, umplând-o cu pământ şi acoperind-o cu pietre. Câteodată mă duceam să mă uit la bolovanii aceia; porumbelul dormea dedesubt, liniştit şi împăcat cu toate, îmi plăcea să cred. Dar... cum ar fi fost să mi-l fi pus pe Arthur în farfurie?

Câteodată adulţii sunt răi, cruzi sau doar nepăsători faţă de copiii lor – timp în care nu istovesc să le spună cât de mult îi iubesc, cum absolut tot ce fac e numai pentru binele lor, iar nerecunoscătorii de ei o să înţeleagă asta într-o zi. Când? Când vor fi la rândul lor nişte adulţi responsabili, care să taie în carne vie cu bisturiul inflexibilităţii, deschizând răni ce nu se vor vindeca niciodată.

Părinţii mei nu erau acasă în dimineaţa aceea, altfel mi-ar fi citit în ochi furia, răzvrătirea, nu doar împotriva lor, ci a întregii lumi a celor mari. Fiecare gând al meu mai punea câte un bolovan peste mormanul care-mi strivea pieptul, dar m-am scuturat din amorţire.

Trebuia să văd, să ştiu!

Am coborât scările câte două odată, fără să mă ţin de balustradă. Pe la mijloc m-am împiedicat − e de mirare că nu m-am dus de-a rostogolul pe trepte. Curtea era pustie şi am pornit spre canal, cu paşi ce încetineau fără voie pe măsură ce mă apropiam, de parcă aerul devenise mâlos, de parcă îmi târam picioarele printr-o mlaştină.

Pata de lângă grătarul canalului era la locul ei, uscată, fără sânge proaspăt. Aici, rotiţele minţii mi s-au înţepenit şi încercam zadarnic să le fac să pornească, când am auzit glasuri. Veneau din magazia noastră şi am recunoscut întâi vocea mamei, apoi pe cea a tatei.

Când am intrat, în vârful picioarelor, i-am găsit lângă motocicleta Awo Simson, pregătită de plecare. Tata îşi punea casca neagră, încheindu-şi curelele sub bărbie, mama lega un coş de răchită pe şaua din spate, unde era locul bagajelor sau stătea pasagerul motocicletei. Plecau amândoi, ruşinaţi de ce făptuiseră, fugeau ca să nu dea ochii cu mine? Într-ai mamei nu era însă vreo umbră de vinovăţie – poate i se părea firesc să o dea pe Roşcată pe mâna lui Bodor-baci. Iar tata... Zâmbea ca atunci când scotea un cadou de sub crengile bradului de Crăciun. Ce puseseră la cale?

– Unde e Roşcata? am întrebat, temându-mă de răspuns şi aşteptându-l cu sufletul la gură.

Şi-atunci am auzit un cotcodăcit înfundat, ca un ecou venind de departe. De pe lumea cealaltă? Nu, din coşul de răchită căruia tata i-a ridicat capacul, lăsând să se iţească căpşorul roşcat al puicuţei.

– O să-i placă la Vlădeni... a început tata.

Mai mult n-a apucat să spună fiindcă i-am sărit în braţe, aşa cum făcea Roşcata cu mine, ciugulindu-i obrajii cu sărutări. Mama a surâs doar, apoi a ieşit, fiindcă treburile casei nu se făceau singure.

Puicuţa cea roşie pleca spre satul părinţilor mei, unde îi era locul, în curtea cea mare şi grădina plină de iarbă şi flori a bunicii. Eram atât de fericită încât aş fi rămas agăţată de gâtul tatei o veşnicie. Cât de bine mă cunoştea, mă înţelegea!

Într-atât încât a simţit nevoia să-mi desluşescă lucrurile:

– A fost ideea mamei să o trimitem la ţară. Găinile bunicii sunt cu siguranţă cele mai proaste din tot satul, se lasă mâncate de vulpi şi dihori, prinse de şoimi, iar unele adorm pe stinghiile coteţului şi cad noaptea în capul porcului, care nu scapă ocazia să se ghiftuiască. Dacă puii ieşiţi din ouăle Roşcatei vor fi ca ea, curtea bunicii o să se umple curând de găini deştepte.

Ce mai era de spus? Exact aşa a fost, puicuţe şi cocoşei roşii au prosperat în bătătura bunicii, progeniturile Roşcatei cea cu mintea ageră făcând ouă de culoarea aramei, cum nu erau altele în Vlădeni. Bunica nu se îndura să le taie pe niciuna şi, deşi găina bătrână face zeama bună, ori aşa umblă vorba pe la sate, niciuna dintre urmaşele Roşcatei n-a ajuns vreodată în oală.

de Rodica Bretin

 

 

65 afișări5 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Alegerea

bottom of page