Știu pe cineva

Vă oferim un fragment din volumul „Știu pe cineva” semnat de Robert Șerban (editura „Polirom”, colecția „Ego. Proză”, 2026).

„Robert Șerban își surprinde personajele într-un singur instantaneu, lăsându-ne să intuim cum au ajuns în încurcătură și ce se va întâmpla cu ele. Adesea, par să-și încheie socotelile cu viața, fără să conștientizeze dramatismul momentului trăit. Deși sunt din aceeași familie caracterologică, le distinge umanitatea lor imperfectă, cu sclipiri triste și umbre nostime. Pentru aceia dintre noi care îi cunosc lui Robert Șerban franchețea și receptivitatea la semenii din jur, urechea lui convivială, făcută pentru dialogul firesc, nu e atât o surpriză, cât împlinirea unor așteptări. Cei care îl descoperă în ipostaza de prozator vor fi însă cu siguranță uimiți de cât de natural scrie despre eșecurile și incertitudinile noastre cotidiene, ca și cum acestea ar fi doar ghinion la un joc de noroc ale cărui reguli nu le învățăm niciodată complet, întrucât timpul ne rămâne adversar la fiecare partidă.” (Alexandru Budac)

„E deja un truism că existența așa cum o percepem e absurdă și prin asta mereu incompletă. Tocmai pentru că o percepe în adevărata ei formă, Robert Șerban îi adaugă note de umor când întunecat, când sec. Și o întregește. Poate că asta îi lipsește existențialismului, un imens hohot de râs care să-l umanizeze.

Mi-l închipui pe Robert la o masă cu Kafka, spunând bancuri întunecate. Și astfel vorbindu-i despre noi, așa cum suntem.” (Cristian Fulaș)

Robert ȘERBAN este scriitor, jurnalist și om de televiziune. Absolvent al Facultății de Construcții din Timișoara și al Facultății de Arte și Design din același oraș. Ca scriitor, a obținut numeroase premii și distincții, printre care: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie (2006), Premiul revistei Orizont pentru poezie (2015), Premiul revistei Ateneu pentru poezie (2016), Premiul agentiadecarte.ro pentru poezie (2019), Premiul revistelor Poesis și Ramuri pentru poezie (2024). Este realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (Premiul SIMFEST 2011 la secțiunea talk-show), redactor al revistei Orizont și președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Alte volume apărute la Editura Polirom: Scriitori la poliție (volum coordonat, 2016), Ascuns în transparență (împreună cu artistul vizual Pavel Vereș, 2017), Tata, eu glumesc serios! (împreună cu Tudor Șerban, 2018) și Oameni în trening (2021).

Fragment

O minge albastră, din cauciuc subțire

Eu chiar am dat cu piciorul norocului: o minge albastră, din cauciuc subțire. Îi scăpase unui copil și s-a rostogolit până la mine. Puștiul mi-a făcut semn de la distanță, arătându-mi-o. Puteam s-o culeg de jos și să i-o aduc, mai ales că lângă el, pe o bancă, stătea o femeie foarte frumoasă.

Dar în loc să mă aplec, să o iau de acolo și să merg să i-o dau, i-am tras un șut atât de tare, încât mingea a străbătut distanța rapid, cu boltă, și a lovit-o pe femeie în cap. Am înghețat, amuzat și stingherit în același timp.

M-a privit câteva clipe, fără să facă vreun gest. Am dat din umeri, asta e. Ea s-a ridicat încet, calmă, și a pornit spre puști, i-a spus ceva, el a luat mingea sub brațul stâng, pe cel drept i l-a întins, s-au întors și au plecat ținându-se de mână.

Femeia era văduvă de aproape un an, iar copilul, fiul ei. Trăia răvășită de moartea intempestivă a soțului, dar nu fiindcă l-ar fi iubit – fusese un om violent, atât cu ea, cât și cu cel mic –, ci pentru că rămăsese singură cu băiatul.

Cum ar fi fost dacă aș fi mers să duc mingea, dacă am fi intrat în vorbă și aș fi cunoscut-o? Era splendidă, ca dovadă că după atâția ani n-am uitat-o, iar copilul s-a dovedit ascultător și serios. I-a plăcut să învețe, a fost mereu între cei mai buni din școală, apoi din liceu, a făcut Medicina, s-a specializat în străinătate și a ajuns neurochirurg.

Mi-am trăit viața într-un haos permanent. Și asta fiindcă n-am putut niciodată să iubesc, mi-a fost teamă să mă încred total în cineva. N-am avut curajul să mă mut, nici măcar pentru o noapte, în mâinile celor lângă care am trăit. Nu m-am putut preda, așa cum se face în dragoste. N-am riscat deloc.

Din nenorocire, nici n-am fost înzestrat cu vreun talent, care, poate, m-ar fi ajutat să mă echilibrez și mi-ar fi făcut existența mai ușoară.

Mi-ar fi plăcut să cânt. Am ureche bună, muzicală, cum se zice, dar n-am simț ritmic. Am vrut să pictez și am tot încercat, în copilărie, în adolescență, mai ales că un bunic a fost pictor. Nu unul profesionist, dar peisajele lui erau pe pereții multor case, inclusiv pe ai casei noastre. Nu s-a prins de mine.

Nici vreun sport n-am practicat, mi s-a părut o pierdere de vreme. Mai înotam uneori, dar cât să mă răcoresc ori să nu mă plictisesc pe malul vreunei ape, în concedii.

Mă întreb: cum ar fi fost viața mea cu cea care, când băiatul îi era în clasa a IV-a, a ghicit șase numere din 49, iar din mica avere pe care a câștigat-o atunci și-a luat o casă, a călătorit, a trăit fără griji, a făcut acte de caritate și i s-a dedicat în totalitate fiului ei?

Acum, el urmează să mă opereze. Și-a amintit de mine și de faza cu mingea când a venit vorba despre opțiuni, știință, hazard, destin, alegeri și, nu știu de ce, mi-a spus toate cele legate de mama lui. Intervenția are mai multe necunoscute, o simt și eu, mi-a spus-o și el. Am semnat hârtiile prin care îmi asum toate riscurile. Sunt destule speranțe. Are experiență, a rezolvat cu succes cazuri foarte dificile, dar e bine să nu lăsăm, din punct de vedere legal, lucrurile nepuse la punct. Va face absolut tot ce știe, doar că tumora e plasată într-o zonă mai greu accesibilă și e măricică.

Tot de la el am aflat că mama i-a murit cu ani în urmă, dar că, uneori, mai discutau despre cum ar fi fost dacă n-aș fi șutat atunci. Mai ales că ea l-a îndemnat să trimită mingea către mine. Simțise că sunt un om cumsecade, care nu va da cu piciorul.