top of page

Roman în lucru

Vom muri cu toții. Nu are rost să ne îngrijorăm dinainte. Nu facem decât să dublăm frământările. Vom muri și știm asta cu siguranță. Au știut-o mamele noastre din clipa în care ne-au ținut în brațe pentru întâia oară.

Chiajna călărea în galop, cu Ioan Norocea din Răzvad de-a dreapta și Șerban, banul din Izvorani, de-a stânga, cu feciorii Izvorenilor în spate și toată oastea pe urmele lor. Unii alergau spre moartea lor. Poate chiar și ea. Atunci când vorbea cu bătrâna Maria Craiovescu despre domniile scurte de câte un an ale Valahiei, despre moarte vorbeau. Iar acum se întâmpla. Nu avea rost să se îngrijoreze dinainte. Nimeni nu trăiește veșnic. Unii au murit ieri și nu le mai pasă de drumul acesta al lor, de frică, de primejdii. Alții vor muri în zori, poate de sabie ori poate pur și simplu îi va trăzni Dumnezeu. Nimeni nu poate să spună cu mâna pe inimă că știe sigur, fără nicio îndoială, de parte cui este Dumnezeu în toate acestea.

Vedea pe bătrânul ban al Izvoranilor. Vedea pe Ioan Norocea. Nu-i putea vedea pe toți, dar le simțea îndârjirea scrâșnită în spatele ei. Se străduiau să-și întrețină o furie mocnită cu care acopereau, ca un capac de smalț cu flori albastre pus peste oala de noapte de sub pat, frica.

Dacă la suprafață arată ca o furie, atunci frica este acceptabilă. Toți oștenii încercați în lupte se bazau pe ea. Frica îți ascute simțurile și îți scapă viața. Important este să pară furie.

Galopaseră la lumina torțelor, fără fereală. Toți oștenii de pe flancuri purtau făclii aprinse în mâini. În noaptea jilavă de octombrie, oastea Chiajnei părea un balaur cu marginile de foc, șerpuind în sunet de armuri pe câmpuri. Fiecare își auzea numai propria respirație și simțea căldura calului între coapse, ca într-un vis în care se repetă la nesfârșit una și aceeași clipă, o fugă în cerc din care nu poți ieși.

Apoi îi văzură.

Imaginea lor le pătrunse în minți, stricând pacea amăgitoare în care li se rotiseră gândurile până atunci. Nu era numai respirația lor, erau respirațiile a două mii de bărbați și fornăiturile cailor. Nu era numai căldura calului de sub ei, era și umezeala din aer, care li se lipise pe fețe ca o boală, frunțile încinse pe sub coifuri, sudoarea alunecând neplăcut pe șira spinării și frica.

Drept în fața lor, zdrențuind ca niște dinți negri dunga zării, se vedeau șiruri fără capăt de oșteni, ordonate, bătând același pas, ceea ce îi arăta a fi mercenari. A fost ca și cum cineva le dăduse o poruncă mută care răsunase numai în mințile lor. Două mii de oameni își opriră orice mișcare în spatele Chiajnei. Numai vântul continua să le bată din față, vălurind flăcările torțelor, semn că timpul nu se oprise în loc. Din spate se apropiară toate căpeteniile, așezându-se în linie dreaptă, de-o parte și de alta a Chiajnei.

Vrăjmașii se opriră la rândul lor. Poruncile porniră să zboare pe deasupra oștirii din depărtare. Pedestrașii fură scoși în față. Călăreții întinseră un front larg la spatele lor, așezând caii crupă lângă crupă. Erau de două ori mai mulți. Atunci când săbiile fură scoase din teci, toate deodată, văzduhul între ei și ceilalți fu tăiat în două de sunetul hârșâit al fierului, care le zdreli gândurile. Peste umărul drept al Chiajnei se ivea din pământ un soare palid ca fața unui mort, vărsând peste câmpuri o lumină searbădă, fără viață.

O văzură trăgând sabia din teacă și ridicând-o deasupra capului. O auziră inspirând adânc aer în piept și păstrându-l acolo preț de o clipă. O simțiră încleștându-și dinții și știură că ea avea să pornească atacul, fără să se mai sfătuiască cu ei. O urmară mai întâi în gând, încercară să-i deslușească planul tăcut. Era limpede că nu aveau nicio șansă în fața celorlalți acum, așa. Nu ca să câștige lupta avea ea să pornească.

Dar pentru ce atunci?

Ca să le oprească înaintarea. Aveau să lovească, apoi aveau să se retragă în fugă în orice altă direcție în afara Craiovei. Trebuiau îndepărtați de cealaltă oaste.

Înțelegerile coborau în ei cu iuțeală. Mintea lor nu pierdea vremea ca să le deslușească în cuvinte. O singură imagine străfulgerată scurt a celor trei oștiri aflate în trei puncte. Altă imagine a lor fugind, cu ceilalți pe urmele lor, împiedicând astfel unirea vrăjmașilor. Se scursese numai o clipă de când Chiajna ridicase sabia. O bătaie din gene. O văzură dând pinteni calului, lipindu-se de coama lui și țâșnind înainte. O auziră slobozind un strigăt de furie care nu se mai isprăvea, un ă hârâit prelung din gât, ca atunci când te opintești să muți din loc un bolovan mai mare decât tine.

Se priviră înspăimântați și porniră în dezordine pe urmele ei. Se așteptaseră ca ea să le dea lor porunca de a ataca, nu să plece de una singură. E drept că ascundeau, la fel ca toți ceilalți, o rușine la gândul că îi duce la luptă o femeie, dar țineau defăimarea aceasta în frâu, amăgindu-se cu gândul că îl urmează de fapt pe feciorul lui Mircea-Vodă. Care era astăzi printre ei numai ca o idee, prin reprezentant, în făptura înfricoșată a feciorului năsturarului, dar aceasta fusese de fapt o ticluire bună, iar ei i-o treceau Chiajnei cu vederea.

Cu toată rușinea pe care o simțeau, înțelegeau totuși că era mai bine cu ea, decât fără ea.

-În fața ei! strigă din goana calului Șerban Izvoranu, făcând semne cu palma ridicată căuș și rotită larg, ca și cum ar fi vrut să cuprindă un snop de spice. Să ieșim în fața ei degrabă!

Flancurile se năpustiră cu urlete, rupându-se de grosul oștirii și depășind, ca două aripi deschise pentru zbor, pe Chiajna, unindu-se apoi în fața ei. Grupul arăta acum ca o picătură de apă înaintând spre dușman cu vârful, purtând pe Chiajna în partea mai plină. Banul din Izvorani cu feciorii săi, Ioan Norocea, logofătul Barbu din Pietroșani își răcneau în urechile cailor nemulțumirile pe care nu putuseră să i le spună Doamnei în față. Și nici măcar Doamnei, ci direct Lui Dumnezeu, care îngăduise ca voievodul lor să moară, iar ei să fie conduși astăzi de o femeie. În spatele lor, oștenii se ridicaseră în scări, desprinzându-se de șei în încercarea de a ajunge din urmă această dintâi linie de călăreți care se îndepărtase.

Mercenarii priveau în tăcere hoarda scăpată de sub control care se apropia ca vijelia. Își așteptau poruncile. De obicei le puteau prevedea. De data aceasta nu știau ce hotărâri aveau să ia căpitanii lor. Departe, pe un dâmb, marele clucer Badea înconjurat de comandanți încă mai vorbea, cântărind cum ar fi mai bine să-i întâmpine. Părură să se decidă. Unul dintre ei ridică sabia înalt deasupra capului. Urma porunca, planul de luptă. Ochii mercenarilor se mișcau între comandanți și linia aceea de atac care părea cuprinsă de turbare.

Și atunci se întâmplă. În fărâma aceea de timp dintre gura deschisă a căpitanului de mercenari și cel dintâi sunet al poruncii începu totul.

Cel care conducea atacul sălbatic își desprinse curelușa de sub bărbie, lăsă coiful să-i cadă de pe cap și își trase pe spate capișonul din zale. Se afla din nou cu o lungime de cal în fața căpitanilor săi. Un păr lung, întunecat, cu firul drept ca scos de sub talpa de călcat, i se revărsă pe spate, pornind a sălta în ritmul galopului. Un mănunchi de raze castanii jucând drăcește împrejurul capului. O știmă a apelor despletită, care gonea spre ei, răcnind încruntată. O femeie.

-O femeie! se împrăștie printre mercenari șoapta.

Ochii lor se măriră. Sprâncenele li se ridicară abia ghicit. Cei din primul rând își răsuciră capetele peste umeri, ca să dea celorlalți vestea nemaiauzită. Cei din spate își lăsară vârfurile săbiilor în pământ, ițindu-și capetele ca să vadă minunea. Simțind tulburarea oamenilor, caii începură să freamăte, scuturându-și capetele în frâu. Comandantul de pe dâmb nu apucase să slobozească decât cel dintâi sunet al comenzii, un „lă” care ar fi trebuit pesemne să arate ce trebuie să facă lăncierii, după care ar fi urmat porunca pentru săbii. Glasul i se tăiase însă. Privi spre marele clucer Badea. Ochii lui scăpărau a furie neputincioasă și un strop de admirație.

-Mircioaia, șopti, și în clipa următoare Chiajna intră în primul șir de mercenari, lovind în stânga și în dreapta.

Oștenii ei străbătură cu iuțeală coloana aflată în mers cu puțin timp în urmă, pe lat, dintr-o parte în cealaltă, spărgându-le rândurile în două. De pe dâmbul său, clucerul Badea vedea acum două zone de luptă, fosta lui coloană de marș măcinată din mijloc către amândouă capetele. Trimise căpitani cu porunci ca spatele coloanei să pornească spre capul ei, pe sus, pe la miazănoapte, iar capul să pornească spre spate, pe jos, pe la miazăzi. Avea să-și desfășoare oamenii într-o spirală, cu gând să-i închidă la mijloc pe oștenii Chiajnei.

Speriați de strigăte și de frica din oameni, caii loveau cu copitele din spate pedestrașii. Ochii lor erau măriți de spaimă și fornăiau zgomotos ca balaurii. Cei mai răi erau cei care apucaseră să fie răniți, iar acum mușcau ca să se apere.

Cei dintâi căzură pedestrașii. Nu pentru că nu aveau cai, ci pentru că nu aveau armuri. Acoperiră pământul cu un strat gros, moale, de trupuri însângerate peste care cei rămași în viață călcau, ținându-și cu greu echilibrul, căutându-se unii pe alții.

Chiajna pricepu iute pe unde poate lama sabiei să intre ușor în platoșele din piele de bou. Repezea sabia la gât sau la încheietura umărului. Pentru cei aflați călare, moartea venea cel mai adesea prin ochi. Străpunsese trei în felul acesta. Cu puțin timp înainte, în vreme ce galopa cu părul pe spate, cu oștirea pe urmele ei și dimineața răsărind tulbure peste umărul său drept, năluca tigroaicei din Forli cea din istorisirile Marulei alergase alături de ea. Cu armura ei rotunjită anume pentru pântecele purtând prunc, cu părul roșcat lăsat pe spate la rândul ei, dădea pinteni calului ca să spulbere dușmanii din Roma sau de la porțile cetății sale, Forli. După ce Chiajna intrase cu calul în mijlocul vrăjmașilor, năluca dispăruse.

-Umpleți golurile! striga clucerul Badea de pe dâmb, fluturând brațele ridicate deasupra capului ca pe o morișcă rotită de la dreapta la stânga, închipuind direcțiile în care trebuiau să înainteze oamenii lui.

Alături de ea, bătrânul Șerban Izvoranu răsufla greu ca o pereche de foale dintr-o fierărie. Își aduse calul crupă lângă crupă cu al ei și o privi în ochi.

-Caută să ne încercuiască, îi spuse cu un glas blând ca și cum nimic primejdios nu s-ar fi petrecut în jurul lor.

Chiajna se ridică în scări și privi roată. Văzu capetele coloanei de mercenari pornite unul către celălalt, jumătate pe la poalele dâmbului către stânga, jumătate prin spatele lor către dreapta.

-Ia-ți feciorii și oprește-i, taie-le calea prin spate, pe unde am venit, îi spuse, apoi căută din priviri pe Ioan Norocea. Nu-i lăsa să închidă cercul! îi strigă, arătând cu sabia spre banul Izvoranilor. După Șerban! Păstrați o cale de retragere!

Într-o margine a luptei, chiar pe hotarul țarinilor satului care începea încet să se trezească, Bârsan păcurarul încerca să-și facă loc spre mijlocul bătăliei. Un mercenar cu sabia ridicată deasupra capului, ținută cu amândouă mâinile, îl lovi cu putere. Nimeri în umărul platoșei lui spaniole din oțel, pe care o luase de la unul dintre morții din mlaștinile Perișului, după ce se isprăvise bătălia aceea. Lama îi șuieră amenințător pe la ureche. Sunetul de metal izbind metalul în strepezi dinții.

Lovitura îi azvârli sabia din mână. Următoarea îl trânti la pământ. Acum, gândi, și chipul Mioarei i se ivi în minte, o văzu aievea strecurând jintița de zer într-o pânză curată. Năluca nu-i aruncă însă nicio privire, iar inima îngheță în Bârsan. Era supărată. De ce ar fi ea supărată pe el? Căuta de atâția ani să-și afle sfârșitul chinului, să pună capăt plânsului neîncetat al inimii lui. Tot ce trebuia ea să știe era că o iubește ca pe viața lui. Altceva nu o privea. Nu era treaba ei cum hotărăște el să se descurce cu o viață ca aceea, în care nu putea fi cu ea.

Pipăi cu mâinile împrejur în căutarea sabiei. Trebuia să scape de atacatorul său, ca să se poată sfădi puțin cu năluca aceea dragă. Îi intrase noroi în ochi și-i putea deschide numai pe jumătate. Nu fusese noroi curat, căci îl ustura.

Culese din glod un pietroi și, ridicându-se cu el în mână, îl repezi cu sete în fruntea vrăjmașului, crăpându-i-o ca pe o lubeniță. Înfierbântat de izbândă, mai lovi cu pietroiul genunchiul unui călăreț care se nimerise prin apropiere, sfărâmându-l, și ceafa unuia care lupta cu spatele la el. Abia după aceea se aplecă din nou, ca să-și caute sabia. Găsi două în mâinile unor morți, le cântări scurt din priviri, alese una care i se păru mai potrivită.

Nu văzu calul care se apropia în goană. Simți copita în tâmplă nu ca pe o durere, ci ca pe un strigăt puternic, asurzitor, care coborî o tăcere de noapte de iarnă în jur. Căzu la pământ, cu fața spre cer. În liniștea aceea, sulița mercenarului i se înfipse în gât. I se păru ciudat că putuse auzi sunetul mocirlos cu care-i străpunsese carnea, năclăindu-se de sânge. De data aceasta îl duru pe loc. La gât doare mai tare decât în tâmplă, se gândi. Își duse mâna la piept și își pipăi fluierașul ascuns acolo.

Apoi mercenarul trase afară sulița din el și sângele gâlgâi. Îi mai simți preț de o clipă căldura fragilă, ca un fel de cumințenie, o mângâiere alunecând prin spatele urechii spre ceafă, apoi se sfârși. Mioara lăsă pânza de strecurat în ciubăr, jintița se scufundă înapoi în zer, ea își ridică poalele șorțului și-și șterse mâinile îndelung, privindu-l. Cu ochii la ea, el se îndepărtă tot mai mult, tot mai sus, până când ajunse pe pășunile lor de sub ceruri, unde nu se mai auzea sunet de metal pe metal, ci numai tălăngile turmelor de oi și lătratul câinilor de la stână.

De cealaltă parte a câmpului, chiar la poalele dâmbului de pe care își trimitea poruncile clucerul Badea, Vlaicu, cel mai vârstnic fecior al Izvorenilor, se aplecase deasupra unui mercenar căzut la pământ. Îl văzu încercând să se ridice în genunchi și îi dădu răgazul să o facă, pentru că i-ar fi fost mai lesne să-i zboare capul de pe umeri din poziția aceea. Mercenarul izbuti să-și ridice fața, în vreme ce Vlaicu pornise să repeadă sabia dintr-o parte. Îi văzu ochii albaștri și-i ghici vârsta în priviri. Un copil, abia cu câțiva ani mai răsărit decât vodă al lor cel nou, feciorul răposatului Mircea.

-Lasă-mă, se rugă băiatul cu o șoaptă gâtuită, iar Vlaicu își spuse că el trebuie să fie vreun fecior de breslaș de prin Sibiu, cel mai mic, pentru că cei mai mici dintre băieți nu mai aveau loc în averea familiei și ajungeau la oaste sau la mănăstire.

Brațul lui se moleși numai o clipă. Îi trecu prin gând să-l aștepte să se ridice. Cel puțin să aibă o șansă să-și apere viața. Să moară în picioare, nu căzut la pământ ca acum.

Întins cum era cu fața în jos, băiatul îi împlântă un pumnal în degetele de la picior, înfigându-l până în prăsele în pământ și țintuindu-l pe loc. Durerea tăie răsuflarea lui Vlaicu. Capul i se lăsă pe spate fără să-l poată stăpâni. Scăpă un sâsâit de usturime dintre buze și o sudalmă. Își reveni apoi iute, simțind primejdia. Îi îngăduise celuilalt un răgaz prețios, o clipă mult prea lungă. Ridică sabia cu amândouă mâinile și o repezi spre el, cu vârful în jos și mânerul spre cer.

Băiatul se răsucise cu fața în sus. Sabia lui se împlântă prima în pântecul lui Vlaicu, frângându-i mișcarea pe care o pornise. Rămase o clipă nemișcat, privindu-i ochii albaștri. Picioarele lui dispărură apoi, nu le mai simți, iar în lipsa lor el se prăbuși alături de mercenar, atingându-i umărul în cădere.

Băiatul se ridică și se avântă mai departe, în luptă. Vlaicu rămase cu obrazul culcat pe o palmă de iarbă veștejită. Era totuși un fel de noroc că nu nimerise cu fața în noroi. Aceasta este moartea. Tot un fel de noroc era și faptul că era înconjurat de oameni. Dintotdeauna se temuse că va fi singur în clipa morții. Dacă aceasta este moartea, cum e posibil atunci să se bucure de norocul ca obrazul lui să fi ocolit noroiul? Ce importanță mai are? Înseamnă că nu a venit de tot. Poate că îi face numai o vizită, pentru ca el să fie pregătit atunci când va fi să fie. Poate că atunci când va veni de-adevăratelea, el chiar va fi singur.

Ar mai fi avut copii de făcut. Avea abia un băiat și o fată cu Smaragda. Cu siguranță nu era moartea. Ei doi aveau să facă o curte plină de copii, iar el va fi singur în clipa morții și se va teme.

Adevăratul lui noroc, marele noroc al vieții lui, fusese Smaragda, jupânița aceasta cu care venise Doamna Chiajna din Suceava și cu care el se pomenise menită drept mireasă, pe neașteptate. Tăcută, blândă ca lumina toamna, mirosind a foc de brad. Nevăzută ca gândul prin viața lui până în ziua când îi venise sorocul și adusese pe lume pe fiul său. Abia atunci, strigătele ei sfâșietoare rupseseră carnea de pe el. Tăcerile cu înțeles ale slujnicelor îi dăduseră de bănuit că jupâneasa nu va rămâne în viață la nașterea aceasta, făcându-l pe el să descopere că îi este mai dragă decât viața. Să mă ia pe mine, dacă a venit după un suflet, gândise atunci. Moartea plecase fără să ia nimic.

Dinspre poalele dâmbului, tatăl său se apropia de el în fugă. Își pierduse coiful, iar pe jumătatea cheală a capului avea o rană ca o floare roșie. Fălcile lui uriașe, pungi de piele atârnând peste capișonul de zale de la gât, arătau ca urzicate din pricina frecării cu fierul. Nu-l mai prinse în viață. Știu asta mai înainte să îngenuncheze lângă el. Îi înconjură capul cu trupul său întreg și-i șopti numele la ureche. Spuse apoi, din ce în ce mai tare:

-Nu, nu, nu, tătelule! Ce-ai făcut aici? Ridică-te imediat!

de Simona Antonescu



Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu „Fotograful Curții Regale”, roman câștigător al Concursului de Debut al Editurii „Cartea Românească” și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a fost finalist al „Festival du Premier Roman de Chambéry și a fost reeditat, în 2016, în colecția „Top 10+” a Editurii „Polirom”. A urmat romanele „Darul lui Serafim („Cartea Românească”, 2016) și „Hanul lui Manuc” („Polirom”, 2017), acesta din urmă fiind finalist la Premiile de Proză ale Ziarului de Iași. Romanul „Hanul lui Manuc” a fost, de asemenea, reeditat în colecția „Top 10+”. În anul 2019 publică „Ultima cruciadă”, roman câștigător al Premiului Cartea Anului al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Brașov, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor și finalist la Premiile de Proză ale Ziarului de Iași. În anul 2021, publică romanul „În umbra ei” (Editura „Polirom”), nominalizat la Premiile de Proză ale Ziarului de Iași. În cadrul colecției „Biografii romanțate” a Editurii „Polirom” a publicat volumul „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos”. Simona Antonescu a participat și la proiectul „Scriitori de poveste” (al Muzeului Literaturii Române Iași) cu volumul „Povestea Otiliei Cazimir”. Începând din anul 2018, Simona Antonescu publică, la Editura „Nemi”, seria de cărți „Istoria povestită copiilor”. Până în prezent, au fost publicate nouă din cele zece volume ale seriei. Câteva dintre titlurile cărților: „Decebal și un solomonar misterios”, „Mircea cel Bătrân și Școala Scutierilor”, „Vlad Țepeș și Ordinul Dragonului etc..

216 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

2 Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Rated 5 out of 5 stars.

E o super scenă, dinamică, plină de nerv și de pasiune. Felicitări, Simona! Cu semn de exclamare! :)

Like
Replying to

Mulțumesc pentru lectură și pentru cuvintele frumoase!

Like
bottom of page