top of page

Roman în lucru

Fragment din romanul „Printre oameni și alte ființe bizare”


De la o vreme, tot orbecăind prin întunericul jilav, i se păru că acea chemare a corbului nu mai era singură. Avea un ecou. Se gândi că de vină trebuia să fie oboseala și încordarea. Abia pe urmă realiză că de fapt zgomotul se lovea de ceva masiv, ceva care nu era în stare să-l absoarbă, să-l atenueze și că își făcea cunoscută prezența imediat ce timpanele înregistrau originalul, de parcă ar fi fost legat de coada lui cu o ață scurtă. Lanternele descoperiră niște ziduri surpate din loc în loc, năpădite de ierburi agățătoare și de mușchi. Era o împrejmuire înaltă de trei – patru metri, susținută de contraforturi solide, ce ar fi putut face față unui asalt susținut de artilerie ușoară, dar care se dovediseră nevolnice în fața timpului, a umezelii, a uitării și a pădurii. O scobitură întunecată, precum o gură amenințătoare, dar fără dinți, sau amenințătoare tocmai din cauza lipsei dinților, o gură care părea că te poate înghiți dintr-o sorbire, fără să îți mai dea șansa de a ieși vreodată, amintea de locul unde cândva fusese o cale de acces. Câteva lanțuri ruginite atârnau inutile, din lăcașele lor cruțate în zidul de incintă, de o parte și de alta a intrării. Lemnul porții putrezise de mult.

Trecură dincolo. Un șuierat pe mai multe voci îi dădu un fior de gheață pe șira spinării și ar fi putut jura că ansamblul de tije, pistoane și articulații metalice care ținea loc de coloană vertebrală celor trei automatoni înregistrase o vibrație nu cu mult diferită. Croncănitul încetă. Razele descoperiră cu greu o curte interioară nu foarte largă, acoperită de un covor viu. Erau acolo generații întregi de șerpi, straturi de șerpi, li se citea prosperitatea în spinările lucioase și în circumferințele trupurilor, în mișcările moi, fluide, ca de femeie ce se alintă într-un așternut din satin rece, proaspăt, reconfortant. Însă îi deranja lumina. După o istorie întreagă petrecută dincolo de fruntariile universului luminat, vizibil, cartografiabil și, în consecință, coerent, sacralizat, fâșiile luminoase le jigneau felul de a fi, de a se raporta la lume. Câteva reptile se avântară să muște razele. Se vedeau stropi de venin zburând prin aer. Ben încerca să înainteze cu pași mari, să găsească locuri unde să calce fără să deranjeze, dar tot simțea sub tălpi trupuri încercând să evite în ultima clipă zdrobirea. Simțea oase scrâșnind, simțea cum alunecă pe piei abandonate, simțea mici presiuni în cauciucul gros al cizmelor lungi și înțelegea că ar trebui să se grăbească, fiindcă materialul, oricât de rezistent ar fi fost, nu putea ține piept la nesfârșit valului necontenit de mușcături. Pe de altă parte, șenilele automatonilor împărțeau moartea printre șerpi cu dărnicie. Aliajul de metale era imun la asaltul furibund al colților ascuțiți. Ticăitului specific ființelor din bronz i se adăuga sunetul de carne strivită, de malaxor satisfăcut. Dacă în lumea târâtoarelor ar fi existat industrie cinematografică și credință în apocalipsă, atunci automatonii ar fi fost niște veritabili T-800, iar Ben, fatalul Skynet.

Înainta, însă fără să știe încotro. Se gândi că ar fi fost mai bine să-și lase însoțitorii / Terminatorii să-i deseneze cărarea. Dar nu putea sta locului. Deși nu l-ar fi putut ucide, totuși mușcăturile șerpilor i-ar fi provocat durere și amorțeală, poate chiar ar fi leșinat. Nu avea nevoie de așa ceva.

Tresări! Chiar și automatonii se opriră. Undeva, spre cer, o lumină palidă! O stea? Imposibil de văzut, prin perdeaua densă a ceții! Atunci, ce ar fi putut să fie? Îi înregistrase prezența cu coada ochiului. Întoarse capul brusc într-acolo, iar mișcarea fu atât de violentă încât simți și auzi o trosnitură în ceafă. Dar nu era vreme pentru lamentări. Era vreme doar pentru o imagine improbabilă, care să-ți înghețe sudoarea pe piele. În mod normal, prezența unei lumini, oricât de slabă, undeva, în depărtare, e un semn de speranță, un semn că acolo e o prezență umană. Dar aici pur și simplu nu se asorta! Parcă spânzurată pe un cer imposibil de zărit, acea lucire timidă părea filtrată printr-un geam opac, sau prăfuit, sau acoperit de pânza unui păianjen, sau toate la un loc. După momentul de uluială, îi răsări în minte că aceea trebuie să fi fost o fereastră a unui donjon ascuns în beznă. O concluzie utilă, dar nicidecum suficientă… Simplul gând că acolo ar fi putut trăi o ființă umană care fix în acel moment să fi aprins o lumânare părea să sfideze deopotrivă logica, întunericul, ceața și frica.

Însă era evident că acea flacără plăpândă nu fusese aprinsă din întâmplare. O privi îndelung și își surprinse însoțitorii întorcându-și într-acolo chipurile fără trăsături, de parcă acea lumină i-ar fi hipnotizat. Nu! Nu era doar o iluzie. Nu era o imagine fără conținut, rezultat al unei (unor) minți încinse. Automatonii „văzuseră” același lucru! Flacăra era vie. Se unduia firesc, precum o cadână dansând. Persista! Oricine va fi fost în spatele gestului de a aprinde acea lumânare, voia să fie văzut!

Razele lanternelor descoperiră cu greu intrarea în ceea ce părea să fie, într-adevăr, un donjon. Fereastra luminată se afla cam la două etaje deasupra fostei uși, acum doar o gaură căscată în perete. Se îndreptară într-acolo. Ben ceru unuia dintre automatoni să rămână afară, pentru a le putea acoperi retragerea, dacă ar fi fost nevoiți să fugă. Urcară niște trepte alunecoase, deloc amabile cu șenilele oamenilor de bronz. Talos deschidea drumul, Avădanei îl urma, iar șirul era încheiat de automatonul ales ca să-i însoțească în turn. Ceea ce le dădea putere automatonilor, în afara consistenței aliajului din care erau fabricați și a forței elixirului care le curgea prin tuburi, era conștiința comună. Deși fizic doar doi urcau cu greu acea scară spiralată și doar ei doi urmau să înfrunte orice va fi fost de înfruntat în camera luminată, de fapt era unul singur cât patruzeci. Pentru ei, depărtarea nu era un argument pentru scuza de a nu participa. Patruzeci de automatoni îi așteptau, la intrare, pe cei ce urcaseră, patruzeci supravegheau operațiunea, din fața ecranelor ce populau trupul masiv al Berlietului, patruzeci rămăseseră pe domeniul de lângă București, ca să aibă grijă de gospodărie. Iar al patruzeci și unulea din haită era un om peren, ciclic, care le era celorlalți deopotrivă creator și sumă. Ai nevoie să fii conștient de așa ceva când urci niște scări mistice, într-o beznă sfâșiată doar de razele unor lanterne. (Una dintre ele, a lui Ben, începuse să dea scurte rateuri și doar verificase bateriile înainte de a porni spre Apuseni, deci nu era din pricina lor. „Marfă chinezească…”)

Degetele modulare ale lui Talos descoperiră lemnul putred al unei uși. O împinse și ea cedă ușor, însă nu fără a lăsa în urma ei un scârțâit lugubru. Pătrunseră într-o cameră nu foarte mare, cu podea rece, din piatră, acoperită de un strat gros de praf. Uscăciunea de aici contrasta mult cu universul aproape acvatic de afară. Dacă fragmentul de lume ce conținea bucata de codru, castelul și șerpii părea smuls din orizontul firesc al oicumenei, odaia în care pătrunseseră arăta de parcă, la rândul ei, ar fi făcut parte din alt univers. Câteva piese de mobilier (un dulap masiv, un divan lipit de perete, o noptieră) deveniseră suport pentru generațiile întregi de pânze de păianjen care le acopereau ca un giulgiu. Dacă priveai cu atenție, puteai ghici, pe pat, sub straturile de țesături ale tuturor arahnidelor care își exersaseră meșteșugul acolo, poalele unei rochii vechi de mireasă, o dantelărie gălbuie, roasă de moliile ce vor fi căzut în plasele țesute înadins pentru ele. În mijlocul camerei, o masă mică, rotundă, din lemn, cu picioare terminate în labe de leu, cu blatul împodobit cu intarsii elegante din sidef. Și fără urmă de praf! Pe masă, înfiptă într-un suport mic, din metal, probabil argint, lumânarea pe care o zăriseră de afară împrăștia lumina ei gălbuie, ademenitoare precum o taină de nenumit și alături de ea, îngânându-i flacăra (Ben tresări violent, ceea ce îi stinse lanterna, de parcă aceasta ar fi reacționat la trăirile lui.), se găsea însăși oglinda de obsidian, ovală, impunătoare, în rama ei ornamentată baroc, sprijinită de doi amorași durdulii, din marmură, cu chipuri șmecher zâmbitoare, de copil ce are de gând să facă o prostioară inocentă, și cu aripile deschise, ca și cum ar fi fost surprinși exact în momentul când urmau să-și ia zborul. Îl vizită gândul că lumânarea se aprinsese din proprie voință. Găsi că atunci și acolo, o asemenea concluzie era perfect logică.

Fasciculele de lumină ale lanternelor automatonilor poposiră asupra obiectului magic. Avădanei se apropie de suprafața lucioasă și întinse degetele tremurânde spre ea, dar un zgomot mic îl făcu să se oprească. Zgomotul se repetă. Nu erau singuri, ceea ce nu putea fi chiar o veste bună. Ciuli urechile, ca să prindă direcția din care venea acel sunet. Părea că e de peste tot, în ciuda faptului că nu era o larmă acaparatoare, ci doar ca… un ciocănit. Era ca și cum cineva ar fi lovit cu un obiect ascuțit într-o sticlă. Îndată își îndreptă privirea spre fereastră. Rațiunea îi spunea că doar de dincolo de ea ar fi putut să… Talos și celălalt gândiseră la fel. Acum, razele luminoase măturau suprafața prăfuită a geamului, așteptând… Așteptând… Zgomotul încetă. Doar pentru câteva clipe. Când se auzi din nou, păru că asistă cu o plăcere sadică la nașterea câtorva broboane de sudoare înghețată pe fruntea lui Ben, care își simți ochii mărindu-se dureros. Fixa cadrul ferestrei ținându-și respirația și fiecare celulă a corpului său părea că strigă „Orice te-ai ascunde afară, dincolo de geam, arată-te!”

Când te afli într-un castel părăsit, noaptea, împreună cu un obiect magic despre ale cărui puteri întunecate ai cunoștință, și auzi un ciocănit egal, misterios și totuși insistent, într-un geam în spatele căruia nu prea poți vedea cine știe ce, te gândești că orice ar fi sursa acelui ciocănit în fereastră, nu poate fi decât cineva sau ceva care vrea să se joace cu nervii tăi, prin urmare nu îți poate fi prieten, ceea ce îți dă cea mai adâncă neliniște pe care sufletul tău e în stare să o simtă. Cu toate acestea, există un lucru care îți poate arăta că acea stare nu atinge fundul gropii abisale a fricii, că mai e ceva pregătit special pentru tine, iar acel lucru e de fapt un moment. E momentul când realizezi că ciocănitul nu vine dinspre fereastră, ci dinspre oglindă.

de Bogdan Boeru



Bogdan Boeru, născut la 15 iunie 1975, la Constanța, este un artist polivalent și un promotor cultural pasionat (sunt peste zece ani de când organizează expoziții și evenimente culturale). Este poet, prozator, muzician (a fost, în perioada 1993 – 2018, solist vocal, bassist, compozitor și textier în formația de heavy metal „Interitus Dei” – cu care are 6 apariții discografice și peste 100 concerte în ţară şi străinătate, dar a compus și muzică ambientală în cadrul formației „Mysteria”, cu care a produs, în 2000, discul „Eleusis”), grafician, ilustrator de carte și cineast (a realizat filme de scurt metraj, documentare, spoturi publicitare). A scris trei volume de poezie (1999 – debutul, 2002, 2016), patru de nuvele (2003, 2009, 2011, 2015), trei romane (2005, 2017, 2022) și două eseuri (2017 și 2020). Este, de asemenea, prezent cu articole și studii în diferite publicații, antologii, culegeri. Romanul său „Șapte sute șaptezeci” (2017) a fost tradus în bulgară (2019), engleză (2021) și italiană (2022). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, din 2019. Cel mai recent volum al său este romanul „Benedictiana”, apărut în 2022 la editura „Rao”.


183 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Bình luận

Đã xếp hạng 0/5 sao.
Chưa có xếp hạng

Thêm điểm xếp hạng
bottom of page