Sărmana carte

Cum să ne omorâm cărțile

(în mai multe feluri)

Există destul de mulţi autori care îşi omoară cărţile, dacă treaba asta scapă cumva editurii sau librăriei. Metodele sunt multe şi încep devreme, nu doar după ce textul este gata și cartea pusă pe raft.

În general aceleaşi atribute pentru care un text este apreciat, pot deveni şi cele pentru care este criticat de avizaţi sau chiar ocolit de cititorul pasionat. Ideea sau lipsa ei, ori poate anemia de care suferă, stilul, limbajul nepotrivit, sărac ori dimpotrivă, prea abundent în diferite aspecte ale sale, sunt armele cu care autorul îşi omoară cartea. Ea se naşte condamnată la dispariţie, precum un sărman pui de găină ieşit din ou cu cine ştie ce malformaţie, boală sau insuficientă. Desigur, pentru a nu semăna cu mulţimea adunată să admire hainele cele noi ale împăratului, aşa cum se întâmplă uneori şi cu ocazia lansării unor cărți, trebuie să adăugăm aici şi lipsa de talent.

Graba de a publica o carte construită în jurul unei idei insuficient documentate sau gândite, un text superficial lucrat, este la îndemâna oricui se visează degrabă scriitor, recunoscut şi apreciat ca atare. Da, mirajul unei flăcări numită celebritate, mai pâlpâie încă şi pe acest tărâm, nu doar pe cel muzical sau fotbalistic. Doar veniturile sunt diferite. Dar pentru cei ce vor să pară intelectuali şi eventual să aibă un mic spor la pensie, apartenenţa la Uniunea Scriitorilor este un scop în sine. Şi asta, omoară cartea.

Îndemnul să creşti un copil, să plantezi un pom şi să scrii o carte, e bun, dar numai dacă creşti cum se cuvine copilul, nu tai pomul imediat ce i se îngroaşă tulpina şi scrii o carte bună. Altfel, dacă totul e de suprafaţă (în speță ca să faci un selfie cu cartea), cele trei lucruri nu fac decât să conducă spre ceea ce trăim deja: o lume poleită, dar fadă la gust, dominată ipocrizie şi snobism. În lipsa unei maturități scriitoricești bine conturate, chiar și like-urile de pe ici-colo, adunate febril de autor, pot bate câte un cui în sicriul propriei cărți.

Coatele ascuţite, nu din cauza sutelor de ore petrecute la masa de studiu şi de scris, ci special pentru a da din ele spre diverse premii mai mult sau mai puţin obscure, pot şi ele străpunge mortal măruntaiele cărţii.

Alegerea cu grijă a celor care te pot învăţa, a criticilor, a editurii şi a vânzătorului de carte, sunt și ele în ecuație. Aici nu e vorba de cei care te promovează necondiţionat sau pentru un pumn de dolari, ci a celor care te învaţă cu severitate, te refuza motivat, te critica obiectiv, iar apoi îşi dau interesul să scoată o carte frumoasă şi să o vândă cum se cuvine.

Toate sunt importante, pentru că, vai, câte cărţi foarte bine vândute au murit definitiv într-un an sau doi! Cel mai bun exemplu sunt VIP-urile zilei, fie că le-au scris sau plagiat în libertate, fie în detenţie.

Dar să nu vă fie teamă, căci mai sunt şi alte metode de îngropat cărți, chiar şi atunci când condeiul este bun sau tastatura funcţionează cum trebuie!

Am fost totdeauna de părere că oamenii trebuie apreciaţi pentru ceea ce fac ei bine, chiar dacă alte lucruri nu le ies cum trebuie. Rămân la această opinie, dar, cu toate astea, nu putem ignora cu desăvârşire omul în sine. Un autor pur şi simplu... rupt de realitate (ca să ocolesc cu grijă cuvântul ce îmi dă târcoale), îşi poate omorî cartea prin felul în care se poartă în societate, în general sau în diverse cercuri ale ei. Cartea e una şi autorul alta, veți zice. Un cretin poate scrie un text minunat, iar cineva absolut onest şi de apreciat poate produce texte fără nicio valoare. Cu toate acestea, cartea are nevoie de cititori, iar cititorii alcătuiesc parţial societatea. Un autor ocolit pentru felul în care se poartă sau pentru opinii extremiste, care desconsideră sau ignoră cu desăvârșire cititorul, simțindu-se deșteptăciunea de deasupra lor, ca să dăm doar trei exemple la întâmplare, pune în mod indirect cruce scrierilor sale.

Actorii de pe ecran joacă un rol, nu sunt ei înșiși acolo, ci personajul interpretat! Însă le apreciem mai mult persoana decât ceea ce sunt ei de fapt. De ce asta? Pentru că, deși confundăm puțin lucrurile, ei reușesc să ne transmită emoție. Cu mult mai mare sinceritate își dezvăluie sufletul un scriitor. Chiar dacă nu îi vedem persoana, îi întrezărim mai bine personalitatea. Este ca și cum și-ar muia condeiul în propriul sânge, iar emoția s-ar scurge prin peniță pe foaia de hartie, ar fi preluată prin cine știe ce magie de mașina de tipărit și picurată între coperți, iar cititorul ar fi capabil să o soarbă de acolo.

Indiferent despre ce ar fi vorba în cartea sa, scriitorul se destăinuie publicului său. Așadar, dacă nu e sincer și astfel nu transmite propria sa emoție, avută la momentul scrierii, își condamnă cartea, încă o dată.

Desigur, sărmana carte nu este asaltată numai de scriitor, ci și de mulți alți oameni sau factori, începând cu editura, librăria, chiar „cititorul” necititor și ignorant, părinții, școala și ministerele de resort, situția financiară a țării…și mai putem găsi câteva.

Acum…ar trebui să ne întrebăm și unde duce tot acest complex de crime împotriva cărții. Nu sunt în stare nici măcar să încerc vreun răspuns. Dar ce știu cu certitudine, este că avem o victimă colaterală. Ca de obicei, victimele colaterale însumează o pierdere mult mai mare decât cele direct vizate. Nu, nu este nicidecum cititorul, cum ați crede, ci însăși cultura scrisă.

de Eugen Gomboș