top of page

Sărutul femeii păianjen

Între realismul magico-psihologic şi cel telenovelistic



Manuel Puig a fost un scriitor argentinian, reprezentant al Post-Boom-ului literar latino-american, printre cele mai valoroase romane ale sale fiind: La traición de Rita Hayworth/ Trădarea Ritei Hayworth (1968), Boquitas pintadas/ Gurițe sulemenite (1973, tradus în română în 1981, la Editura Univers din București cu titlul Cel mai frumos tango) şi El beso de la mujer araña (1976)/ Sărutul femeii-păianjen, tradus la noi abia în 2022, cu o întârziere de 46 de ani (din motive de ordin sexual!), capodopera sa. Mare parte a operei lui Manuel Puig a fost văzută ca pop art sau cultură de masă ori populară, poate datorită activității sale în film şi televiziune, el reuşind să creeze o scriitură care încapsulează elemente din cele două domenii amintite, precum şi montajul şi folosirea punctelor multiple de vedere, de asemenea, Puig întrebuinţând mult telenovela, în creaţiile sale. Critici ca Pamela Bacarisse (în cartea ei The Necessary Dream: A Study of the Novels of Manuel Puig/ Visul necesar: un studiu al romanelor lui Manuel Puig, Cardiff, 1988) împart opera lui Puig în două perioade: romanele sale timpurii, de început, care au atras un public numeros prin inserarea în naraţiunile sale a „sub-produselor culturii de masă” şi ultimele sale cărţi, care „şi-au pierdut lipiciul lor la marele public”, deoarece acestea oferă „o viziune deprimantă, chiar neplăcută asupra vieţii, nemaifiind superficial îndulcite de paliative ca elementele mass-media ce sunt lăsate în urmă”. Sărutul femeii-păianjen este romanul din 1976 al lui Manuel Puig şi cel mai cunoscut pe plan mondial, mai ales datorită filmului cu acelaşi titlu, premiat cu Oscarul pentru cel mai bun film străin în 1985, al argentiniano-brazilianului Hector Babenco, cu William Hurt, Sônia Braga și Raúl Juliá în rolurile principale, peliculă care l-a dezamăgit profund pe autor. De asemenea, pe lângă adaptarea cinematografică, Puig a transformat Sărutul femeii-păianjen într-o piesă de teatru în anul 1983, cu o traducere în engleză de Allan Baker şi într-un musical pe Broadway în 1993, realizat de John Kander și Fred Ebb (autori ai celebrului cântec „New York, New York”) și distins cu un premiu „Tony”. El descrie detaliat conversaţiile zilnice dintre doi colegi de celulă dintr-o închisoare argentiniană, Molina şi Valentín Arregui, precum şi legătura intimă, citește sodomistă, care se formează între ei, acolo. Forma romanului este neobişnuită în sensul că nu există o voce narativă tradiţională, una dintre caracteristicile principale ale ficţiunii, fiind scris în cea mai mare parte ca un dialog, fără nicio indicaţie vizavi de cine vorbeşte, cu excepţia unei liniuţe sau cratime care indică schimbarea vorbitorului, de asemenea, existând segmente semnificative de scriere de tip „fluxul conştiinţei”, à la James Joyce, iar ce nu apare ca dialog şi fluxul conştiinţei este scris ca „document guvernamental metaficțional”. Discuţiunile dintre cele două personaje principale, când nu sunt axate pe momentul de faţă, pe timpul prezent, sunt relatări ale filmelor pe care le-a văzut Molina, care reprezintă o formă de evadare (imaginară) sau escapism din îngrozitorul lor mediu carceral. Astfel, există o intrigă principală, câteva intrigi sau fire narative secundare şi cinci povestiri alipite, adăugitoare care alcătuiesc romanul. Puig a început să scrie la acest roman în 1974, pornind de la personajul Molina, care era un experiment de imaginare a unei femei romantice (femeia-păianjen), de aici, restul notelor şi textelor scrise germinând într-un roman. La început, singura ţară care a dorit să tipărească romanul a fost Spania, dar după sfârșitul dictaturii lui Franco, care nu permitea tipărirea de romane cu iz homosexual, iar, după publicare, a fost inclus pe o listă de romane care nu puteau fi citite de populaţia din Buenos Aires, alături de creații literare precum Mătuşa Julia şi condeierul de nobelizatul Mario Vargas Llosa. În Argentina, romanul a rămas interzis până în 1983, când la putere a venit guvernul democratic, de stânga, al lui Raul Alfonsin. Traducerea în franceză a apărut problematică, editorul a tăiat, scos, câteva scene „pentru natura lor explicită” (conform lui Suzanne Jill Levine), pederasto-sodomistă. În România, romanul a fost tradus abia în 2022 (probabil din aceleași motive ca în Franța), de Ilinca Ilian, apărând la Editura Pandora M din București.

Pe scurt, intriga romanului puigian este următoarea: doi deţinuţi, Luis Molina şi Valentín Arregui, împart o celulă într-o puşcărie din Buenos Aires, povestea având loc între 9 septembrie şi 8 octombrie 1975, Molina, fiind un vitrinier gay efeminat („sensibil ca o femeie“, de altfel, se simte femeie şi-şi vorbeşte sieşi la feminin), educat de filmografia de tip hollywoodian din anii 1940, ce se află în închisoare pentru „coruperea unui minor”, în timp ce Valentin este un deţinut politic, absolvent de arhitectură şi de ştiinţe politice, care face parte dintr-un grup revoluţionar ce încearcă să răstoarne guvernul; cei doi bărbaţi, care par opuşi în toate privinţele, stabilind o legătură intimă în celula lor şi relaţia lor îi schimbă pe amândoi în mod profund. La un moment dat, Molina, pe post de Șeherezadă transgender (sic!), îi povesteşte lui Valentin diferite filme pe care le-a vizionat în scopul de a-i ajuta pe amândoi să uite situaţia gravă în care se află, dar către mijlocul romanului, cititorul-frate află stupefiat că Molina este în prezent un spion care a fost trimis în celula lui Valentin ca să se împrietenească şi să încerce să obţină informaţii preţioase despre organizaţia lui revoluţionară, de sorginte comunistă, din păcate. Luis Molina este aprovizionat din afară pentru colaborarea sa cu oficialii guvernamentali, în speranţa păstrării aparenţelor atunci când mama lui vine să-l viziteze (acest fapt dându-i motivaţia de a părăsi celula când raportează directorului închisorii). Prin actele generale de bunătate ale lui Molina, faţă de Valentin, se ajunge treptat la o idilă, cei doi devenind apoi iubiţi, deşi pentru o perioadă scurtă de timp. Pentru cooperarea sa cu oficialităţile şi informaţiile despre planurile lui Valentin transmise acestora, Molina este eliberat condiţionat, dar în ziua eliberării sale, Valentin îi cere lui Molina să transmită un mesaj către grupul său revoluţionar din exterior, însă, ceea ce nu ştie e că el este de asemenea urmărit de agenţi guvernamentali care încearcă să afle locaţia grupului! Molina moare după ce este împuşcat de grup care crede că el ar fi dat informaţii poliţiei despre planurile revoluţionarilor marxist-leniniști! Romanul se încheie cu expunerea în stil fluxul conştiinţei à la William James, James Joyce sau Virginia Woolf a lui Valentin Arregui, după ce acestuia i s-a făcut anestezie în urma unei torturi brutale, în care el îşi imaginează că navighează departe împreună cu iubita sa Marta.

Temele majore ale cărţii puigiene sunt, printre altele, homosexualitatea, evident, escapismul, arta filmului, psihologia politică, iubirea şi comunismul, prima detașându-se net, de altfel, autorul argentinian include o lungă serie de note de subsol despre teoria psihanalitică a homosexualităţii, el însuşi făcând parte din această categorie sexuală, milenar persecutată, notele acţionând sau funcţionând în principal ca o „reprezentare a intenţiei politice” a lui M. Puig în scrierea romanului: pentru a prezenta, chipurile, o „viziune obiectivă a homosexualităţii”, potrivit criticului Jonathan Tittler. Deși încă de la pubertate s-a considerat homosexual, Puig (cunoscut în mediul familial sub porecla ridicolă de „Coco”!) a scris și a făcut campanie pe această problematică temă, ajungând până acolo încât să declare că ceva atât de „banal” precum sexualitatea nu poate defini identitatea unei persoane și, pe de altă parte, era de opinia că „activitatea grupurilor homosexuale tinde să facă greșeala de a separa problema homosexuală de alte grupuri, comunități sau sectoare sociale”. Cu toate acestea, el a fost membru fondator al „Frontului de Eliberare a Homosexualilor” în 1971, împreună cu sociologul și istoricul Juan José Sebreli, avocatul și scriitorul Blas Matamoro și poetul și scriitorul Néstor Perlongher.

Menționăm că relațiile de tip homosexual sau pederastic au fost acceptate în istoria umanității și în unele țări, începând cu Antichitatea, de exemplu, în marea și vechea Grecie, în mărețul Imperiu Roman, dar, în cele mai multe, au fost detestate și condamnate sever. În unele societăţi, relaţiile sodomiste erau acceptate ca naturale şi normale, „unele aspecte precum sexul anal între bărbaţi fiind totuşi adesea prost văzute”, chiar la grecii antici, unde, totuși, acest obicei era destul de răspândit, de exemplu, comediograful Aristofan ironizând acest obicei, numindu-i pe cei care îl practicau europroktoi (în traducere: „cu anusul lărgit”). Alte societăţi de-a lungul istoriei, dar, în special, cele aflate sub influenţa „religiilor abrahamice”, pedepseau actele homosexuale, considerându-le un „păcat”. În America Latină a lui Manuel Puig, homosexualii și transsexualii erau de asemenea comuni în rândul civilizaţiilor precolumbiene, cum ar fi aztecii, mayaşii, Quechua, Moche, zapotecii şi Tupinambá în Brazilia, spun aproape la unison Ben Pablo și Stephen Murray, însă, conchistadorii spanioli au fost de-a dreptul oripilaţi să descopere sodomia larg practicată în rândul popoarelor native şi au încercat să o nimicească prin supunerea berdaches (cum erau numiţi de spanioli) la pedepse grele, precum „execuţia publică, arderea şi spintecarea de către câini”, precizează Alexandre Coello de la Rosa. De la sfârşitul secolului al XIX-lea a început în Occident o mişcare pentru lărgirea orizontului, recunoaşterea şi legalizarea drepturilor homosexualilor, care, în momentul de faţă, s-a cam globalizat şi include dreptul la căsătorie şi uniuni civile, adopţii, angajare, participare la serviciile militare, acces egal la sănătate şi introducerea unei legalizări anti-violenţă care să protejeze şi minorii care sunt homosexuali și altele, care fac ca această minoritate sexuală să aibă mai multe drepturi decât majoritatea.

Trecând la teoriile psihanalitice ale homosexualităţii din notele de subsol ale romanului Sărutul femeii-păianjen, se cunoaşte că de-a lungul vieţii sale, Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, şi-a exprimat idei diferite despre homosexualitate, care au început în 1905, când el s-a referit la aceasta ca fiind o „inversiune”, însă, unele dintre afirmaţiile lui Freud, au fost fragmentate, incomplete şi chiar contradictorii, uneori psihanalistul austriac sugerând că homosexualitatea este o boală, în timp ce, alteori, este doar o „variaţie a funcţiei sexuale” cauzată de „o disfuncţie sau frânare a dezvoltării sexuale”. Dr. Freud considera homosexualitatea ca fiind o „perversiune” în sensul psihanalizei clasice a acelui termen, adică o condiţie care include „limitări de auto-obiect, narcisism şi un superego subdezvoltat”. În timp ce gândea că homosexualitatea este una dintre „perversiuni”, pe care a definit-o drept abatere de la „scopul sexual normal… considerat a fi unirea organelor genitale în actul cunoscut drept copulaţie”, Freud aducea, de asemenea, argumente pasionate și pasionale pentru realizările umane superioare realizate de homosexuali, dându-i ca exemple, în special, pe Leonardo şi Michelangelo, deşi nu există dovezi că aceste genii italiene ar fi fost nişte sodomiţi. Tot în notele de subsol puigiene se vorbeşte despre această „dualitate împreună”, Valentin-Molina, ca un fel de yin şi yang, când ne spune că: „[…] Primele manifestări ale libidoului infantil sunt bisexuale”; dat fiind faptul că bisexualitatea este un tip de dualitate, şi apoi adaugă faptul că „fiinţa umană a dezvoltat heterosexualitatea după ce a asumat superioritatea sexului masculin faţă de cel feminin, considerând că sexul este în mod nejustificat heterosexual sau genital”. De asemenea, în romanul Sărutul femeii-păianjen, ideea sau viziunea iubirii de acest tip este şi ideea fuziunii, care se încheie cu uniunea sexuală, cea a corpurilor, scârbavnică, în opinia mea, care este o „topire fizică”, aspectul fuziunii aproape materiale dintre Valentin şi Molina fiind foarte clar, mai ales în pasajul-cheie care marchează climaxul primului contact sexual dintre cei doi deţinuţi. Dar nu aici se termină totul, la urma urmei, Valentin Arregui a fost o victimă a pervertirii din partea lui Luis Molina, care l-a târât cu tandreţea lui feminină în „păşunea emoţiilor”, iar acum Molina e cel care trebuie să accepte să fie luat de Valentin în cadrul luptei revoluţionare marxist-guevariste. Cu toate acestea, scopul revoltei populare, nu va fi un triumf complet, pentru că Molina nu va face acest lucru gândindu-se la lupta „popularevoluţionară”, ci este mişcat de dragostea pe care o simte faţă de iubitul său prizonier. Înainte de a ieşi, el se ridică şi-l întreabă, ca o ultimă favoare, să-i dea toate informaţiile despre gruparea revoluţionară marxist-comunistă, pentru ca el să poată face favoarea pe care o ceruse de ceva timp, când a aflat că va pleca. După aceasta, vine şi moartea celor doi protagoniști: în sfârşit, dragostea i-a unit pe amândoi în eternitate, şi indiferent de locul morţii fiecăruia, amândoi au făcut ceea ce aveau de realizat împreună. Pe de altă parte, notele de subsol din romanul manuelpuigian includ atât informaţii concrete, cât şi cele ale fictivei Anelli Taub, ele tinzând să apară în momentele de neînţelegere dintre Molina şi Valentin, adâncind inebranlabil totodată natura experimentală a romanului, și clarificând provocarea cărţii faţă de opiniile şi teoriile psihanalitice tradiţionale ale homosexualităţii. De fapt, Puig combină, în mod intenţionat, trăsăturile personajelor sale şi expune lucrurile, o face în special cu intenţia de a arăta aspectul dublu al fiinţei umane (bisexualitatea), o teză pe care o apără cu teorii post-freudiene, deci direct, şi cu acest roman, în mod indirect.

Pe de altă parte, romanul evazionist sau escapist, Sărutul femeii-păianjen, poate fi citit şi ca o punere sub acuzare a unei perspective estetico-filosofice de refugiu, dezangajate în contextul unei lumi în care oamenii trebuie să se declare de partea cuiva sau a ceva, deși într-o dictatură este aproape imposibil să lupți pe față, cu arma în mână, fără sprijin din afară, poți cel mult să te refugiezi cultural, cum s-a petrecut în dictaturile comuniste din Europa de Est, deși la noi s-a luptat și cu arma în mână (vezi mișcările de rezistență anticomuniste) în anii 1950, ca să nu mai vorbim de revoluțiile din Ungaria – 1956 și Cehoslovacia – 1968 sau de Polonia „Solidarității”, din anii 1980. Valentin, protagonistul marxisto-comunist-leninist revoluţionar îşi riscă viaţa şi îndură de bună voie și nesilit de nimeni o tortură teribilă pentru o cauză politică utopică, absurdă şi criminală, în opinia mea, şi exemplul lui ajută la transformarea colegului său de celulă, Molina, într-un cetăţean, în cineva care va intra în lume. De asemenea, dragostea lui Molina pentru estetică şi viaţa culturală, pentru arta filmului, îl învaţă pe Valentin că fuga de realitate poate avea un scop puternic utopic în viaţă: escapismul sau efugionismul poate fi la fel de subversiv şi semnificativ ca şi activitatea politică vizibilă, publică.

de Iulian Cătălui


68 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Commenti

Valutazione 0 stelle su 5.
Non ci sono ancora valutazioni

Aggiungi una valutazione
bottom of page