top of page

Scoția mea

Poza scriitorului: Codruț ConstantinescuCodruț Constantinescu

Actualizată în: 17 iun. 2024

Participarea Scoției la Campionatul European de fotbal (susține chiar meciul de deschidere împotriva țării gazdă!) mi-a adus aminte de aventurile mele...scoțiene. Scoția rămâne o enigmă pentru români. Poate că alta ar fi fost treaba dacă și-ar fi obținut cumva independența. Au avut un moment când această putea deveni o realitate, în 2015, însă o mică majoritate a dat înapoi, preferând legătură ombilicală cu Anglia. Poate că le era teamă de diminuarea pensiilor, de fuga capitalului, dar sunt sigur că dacă referendumul s-ar fi organizat după Brexit, independentiștii din SNP l-ar fi câștigat. După trei secole de locuit împreună, e cam greu să îți iei bagajele, să te duci la notar, să faci partajul. Nu trebuie să înțelegeți că scoțienii ar fi niște pricăjiți muritori de foame. Dimpotrivă, la câte gaze se extrag din largul Marii Nordului, din dreptul țărmului Scoției, cred că ar putea trăi fără probleme pe seama lor și a turismului. Dar scoțienii sunt un popor muncitor, clima și resursele subsolului nu i-au ajutat deloc, de aceea mulți au plecat în cele patru zări ale Imperiului Britanic (chiar și în nordul Irlandei). Cel mai trist exemplu este cel al lui Trump - taică-su era de origine germană, dezvoltator imobiliar, dar maică-sa, Mary Anne MacLeod (Màiri Anna Nic Leòid - în gaelica) era scoțiancă, originară nu din Glasgow sau Edinburgh, ci în arhipelagul Hebridelor Exterioare, de pe insula Lewis, provenind dintr-o familie care vorbea acasă gaelica! Abia la școală a învățat engleza. Mare minune. Aprigă femeie, căci nu s-a lăsat, iar celui de-al patrulea copil, din cei cinci ai cuplului, i-a pus prenumele leit scoțian de Donald. Care era destul de respectabil, în ciuda faptului că la noi a ajuns doar varianta de Donald Duck.

Nu-mi vine să cred că deja au trecut opt ani de când am fost în Scoția. Se întâmpla în anul 2016. Am fost chiar de două ori. Prima dată Marea Britanie mai era în Uniunea Europeană, iar a doua decisese să plece. În aprilie ne îmbarcasem într-un city-break. Am aterizat la Glasgow, am luat autocarul până la Edinburgh, chiar din fața aeroportului. În capitala politică a Scoției am zăbovit vreo două zile. Oraș mic și turistic, foarte plăcut, îl poți bate cu piciorul. Am revenit în Glasgow, unde am mai stat o zi, iar apoi am zburat spre Otopeni. După buget, după posibilități, faci tot posibilul să te strecori prin viața asta pentru a vedea și altceva decât Urlați sau Poiana Brașov și Mamaia (dacă ești în ban/ și te simți barosan). Simpatic mi s-a părut că peste tot fluturau numai drapele scoțiene, nici urmă de cele britanicie. Chiar aveai sentimentul că ești într-o altă țară și într-un fel chiar erai. Îmi aduc aminte cu mult amuzament de o întâmplare simpatică. Sâmbătă dimineața trebuia să plecăm spre Glasgow. Știam unde se afla stația de autobuz, ne-am plantat acolo și am așteptat vreo zece minute. Autocarul a sosit, a tras pe stânga, cum ar veni. Alți doi turisti au reușit cumva să urce înaintea noastră, dar eu nu mi-am făcut griji, mașina părea mare, intrăm nene toți, cum să nu întrăm. Am plătit două bilete la șofer și mi-am răsucit frumușel capul spre stânga șoferului. Să caut două locuri libere. Spre stupefacția mea, o mare de capete de pensionari scoțieni mă urmăreau cu multă curiozitate. Miroseam de la două sute de mile că-s străin, chiar dacă nu eram bronzat, aveam ochelari și nici prea multe fire de păr alb nu aveam (pe atunci). Mă cercetau cu bucurie, uite un turist tânăr, spuneau ochii lor care nu m-ar fi mirat să fi prins și niște bombardamente germane (la Glasgow, căci Edinburgh-ul a scăpat mai ușor). Soția a găsit și ocupat ultimul mini-fotoliu liber, iar eu mi-am zis că la ce experiență am în maxi-taxiurile valahe de stat în picioare, alături de alți zece Mitici, Gigei și Ionei transpirați, purtându-și hainele bune de la second-hand, fără aer condiționat, la 35 grade Celsius, călătoria de o oră până la Glasgow va fi chiar amuzantă, decentă, occidentală. Șoferul mi-a stricat însă reveria și a tras din nou pe stânga, într-o stație. Vă rog să coborâți, nu am văzut că nu mai sunt locuri, luați mașina care vine după mine. A măzgălit ceva ilizibil pe biletele pe care ni le eliberase. Am mai putut auzi doar o bătrânică, ce savurase incidentul bombănind „What a disgrace, what a disgrace”. Notă finală: nu am făcut scandal, ci mi-am luat soția și am coborât frumușel din autocar, iar după un sfert de oră eram în altul, mai liber. 

Însă imediat ce am ajuns acasă am visat să revin în Scoția și să fac nordul ei cu și pe bicicletă. Pe atunci pot spune că eram în formă și puteam pedala și zece ore. Era realizabil. Numai că-mi trebuia o bicicletă ca lumea, nu aveam cum să mi-o aduc pe a mea din Câmpina. În plus, scoțienii păreau a nu avea dealuri, doar niște munțișori calmi prin Highlands, care puteau fi ocoliți, treizeci sau patruzeci de kilometri pe zi i-aș fi putut parcurge în șase-șapte ore lejer. Am găsit un centru de închiriere a bicicletelor în Aberdeen. Mi-am luat biletele de avion. Din Glasgow urma să iau un autocar despre Aberdeen, iar de acolo, a doua zi, la muncă, nu la cerșit! Cum se întâmplă de obicei, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. În Scoția telefonul meu de atunci tot căuta o rețea parteneră britanică, dar nu știu din ce motive, nu a vrut sau nu a putut să o găsească. Să fi fost ele incompatibile? Oare rețeaua cu capital majoritar francez să fi refuzat să coopereze cu cele englezești în amintirea Războiului de o sută de ani sau a certurilor dintre Bonaparte și englezi? O altă realitate mi-a impus să-mi reconfigurez planul: drumurile scoțiene mi s-au părut al naibii de înguste. Pe șoseaua dintre Glasgow și Aberdeen nu am văzut nici urmă de biciclist. Mi s-a făcut un pic frică, nici nu voiam să ajung în vreo râpă scoțiană sau în vreun spital. Fără direcție, fără spațiu, am apelat la transportul în comun, la autobuzele locale, ce făceau legătură între micile localități dintre Aberdeen și Inverness. Mi-am urmat itinerarul planificat, trecând prin mici orașe pescărești absolut delicioase precum Banff (o plajă minunată unde s-au filmat scene din filmul the Outlaw king, care redă mult mai credibil istoria marelui rege scoțian Robert the Bruce decât Braveheart-ul lui Mel Gibson), Portsoy, Frasserbourgh unde am vizitat micul muzeu al farurilor de coastă scoțiene. La Inverness aveam rezervarea la Hotelul „Flower of Scotland”, pe care l-am descoperit destul de greu. La recepție, supriză-surpiză: numele meu nu apărea deloc în registrul lor electronic. „Sunteți sigur că aveți rezervare aici, la noi?” am fost întrebat. „Știți, mai este un Flower of Scotland la Nairin, la vreo zece mile de aici”. Mă și vedeam dormind prin autogară sau pe vreo bancă în parc. Se făcea ora 5 după-masă și nu aveam unde să dorm. Am luat autobuzul către Nairin, unde într-adevăr funcționa un hotel rablagit și învechit cu același nume. Cred că aici am dormit în cea mai veche cameră de hotel din întreaga mea viață de hoinar (dar unul decent, cu standarde minime). Ceea ce conta era că avea un pat. Baia era la comun, pe hol. Mi-am aruncat rucsacul și am pornit să descopăr orășelul. Dimineața am servit un mic dejun decent. Ce să mai spui despre minunatele Fort Augustus și Fort William!

Aventurile de călătorie nu m-au împiedicat să admir o țară absolut superbă, cu peisaje incredibile, cu o natură curată și calmă. Pe oameni i-am înțeles mai greu, din cauza accentului lor imposibil. Scoțienii sunt tare mândri că transformă limba vecinilor de la sud într-una incomprehensibilă. Este mica lor răzbunare inconștientă. De altfel și când Andy Robertson, căpitanul Naționalei Scoției la fotbal, vorbește la conferințele de presă ale clubului la care evoluează, sunt sigur că Liverpool angajează traducători. Am folosit de multe ori formula „I beg your pardon...” ca să-i fac să repete mai clar (sau „în clar” cum se spune în administrație) și, mai ales, mai domol ceea ce voiau să-mi transmită, să conștientizeze că nu sunt decât un biet străin rătăcit prin muzeele lor în aer liber, prin micile lor raiuri minunat construite, aranjate, întreținute. Bănuiesc că nu e la fel de amuzantă Scoția prin decembrie sau ianuarie, când plouă mult, dar calitatea whisky-ului își găsește explicația tocmai în această realitate climatică. Habar nu am dacă și la ei verile au luat-o razna. 









de Codruț Constantinescu

47 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
Nu ai plecat

Nu ai plecat

Opmerkingen

Beoordeeld met 0 uit 5 sterren.
Nog geen beoordelingen

Voeg een beoordeling toe

  Pentru a fi la curent cu noutățile noastre, te invităm să te înscrii mai jos.

bottom of page