top of page

Scrie despre ce știi

„Scrie despre ce știi”! Probabil că nu există în manualele de bune practici literare un sfat mai productiv decât acesta. Ce îți este cunoscut îți vine facil și să descrii, iar informația transmisă este, în mod evident, veridică, deci sună plauzibil. Cititorii, în general, se prind dacă autorul stăpânește domeniul de activitate descris în carte, chiar dacă ei înșiși nu sunt de specialitate. Există anumite niveluri de detaliere pe care numai cei care chiar lucrează în respectivele bresle le pot atinge în scrierile lor și care pot face deliciul cititorilor.

Desigur, nu mă refer la o abundență de detalii tehnice. Acestea ajung uneori să transforme anumite cărți în compendii științifice, obținând efectul invers celui scontat. Aceasta este o altă extremă, aceea a specialiștilor care vor să scrie literatură, dar nu știu cum. Mă refer la acele chichițe interesante pe care le afli lucrând într-un anumit domeniu și în jurul cărora poți construi întorsături de situație sau intrigi inedite. În cazul literaturii polițiste, de exemplu, experiența autorului în câmpul muncii se vede imediat.

Și am făcut această introducere tocmai pentru că îmi pare că această regulă în sine e bună, dar mai departe vreau să explic de ce a nu devia niciun centimetru de la ea nu mi se pare o idee chiar atât de bună. Ce te faci dacă lucrezi într-un domeniu absolut banal sau, cel puțin, ne ofertant pentru literatură? Și nici o viață prea palpitantă nu ai dus. Cum scrii atunci? Nu mai scrii? Asta ar fi o opțiune. Să admiți că scriitorii adevărați sunt cei care și-au trăit cărțile înainte să le scrie și de aceea tu nu poți fi un scriitor adevărat.

Sau poți scrie despre nimic. Bine, nu chiar despre nimic, despre banalul cotidianului. Despre apăsarea pe care tocmai lipsa evenimentelor marcante ți-o produc. Bine, tu vei identifica rădăcinile angoasei undeva în nefericirea copilăriei, în rigiditatea societății, în abuzurile emoționale reale și imaginare la care ai fost supus, la ce vrei tu, dar, în final, i le vei servi cumva deja mestecate cititorului, în lipsa unei sinergii care să le justifice. Fără o poveste puternică, din care să decurgă trăirile, a le explica pur și simplu în paginile unei cărți care se desfășoară într-un continuu banal nu prea îmi pare că se susține, literar vorbind.

Să explic: nu am nimic împotriva unei povești cotidiene, cu miză relativ mică. Dacă este scrisă bine, implicat, autentic, ea poate reprezenta o lectură foarte bună. Însă, cumva, nu le dau acestor povești șanse prea mari de a rămâne. Nici în mințile cititorilor, nici în literatura română. Literatura, pentru a fi memorabilă, are nevoie de personaje memorabile. Omul, când aude titluri de cărți pe care le-a citit, își aduce instinctiv din memorie imaginile pe care și le-a făcut despre personajele cu care acele povești erau populate. Iar a creiona un personaj memorabil, în absența unei povești puternice, mi se pare un demers virtual imposibil.

Desigur, aceasta este o opinie strict personală, cunosc oameni avizați, pe-a căror părere o respect, care nu consideră povestea prea importantă, câtă vreme scriitura este una frumoasă. Sunt și eu de acord că estetica scrisului este foarte importantă. În absența ei, o poveste puternică poate rămâne necitită, deoarece cititorul nu va avea dispoziția să o termine. Însă, până la urmă, scriitura este doar forma, fundul este povestea. Pe aceea vrei să o spui, ca scriitor. Din poveste trebuie să curgă trăirile, nu să scrii efectiv despre trăiri.

Personal, nu pot înțelege actul scrierii decât într-o singură direcție: te gândești la o poveste pe care vrei s-o spui, îți construiești personajele care te ajută să o pui în scenă, îți alegi vocea narativă adecvată și scrii. Din nou, aceasta este o preferință personală, nicidecum nu este o rețetă inamovibilă. De fapt, cine a absolvit un curs de scriere creativă aproape sigur a fost pus în situația de a face lucrurile altfel, deoarece acolo primești exerciții care implică scene predefinite, care nicidecum nu pornesc de la tine, de la povestea pe care vrei tu să o spui. Și trebuie să pui în cuvinte ceva ce-ți este servit, ca exercițiu.

Totuși, a neglija povestea mi se pare o mișcare pierzătoare, chiar dacă exact asta ai exersat. Așa este, dacă tu însuți nu ai trăit cine știe ce situații palpitante, experiențele tale personale fiind limitate, ar putea să ți se pară că nu ai de ales. Cum ai putea, așa stând lucrurile, să scrii o poveste puternică și care să sune și veridic?

Păi... folosindu-ți imaginația. Și inserând în sinergia poveștii suficiente detalii care să fie culese din experiența proprie încât să ofere întregului acea notă de autenticitate de care are nevoie. Nu trebuie să fi trăit o situație pentru a o putea descrie, nu? Pentru asta există perioada de documentare, tocmai pentru a-ți contura cât mai clar anumite cadre care nu aparțin de experiența ta directă. Poți combina documentarea cu fantezia, adăugând apoi o tușă trasă din experiențele tale personale și, iată, poți clădi o poveste care să fie și interesantă, și veridică.

Nu e nicio rușine să-ți imaginezi lucruri. Literatura e plină de situații inventate, de aceea genul se și numește „ficțiune”. Și, ca-n toate lucrurile, ar trebui să existe un echilibru și-n literatură, între formă și poveste.

de Alexandru Lamba

73 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

コメント

5つ星のうち0と評価されています。
まだ評価がありません

評価を追加
bottom of page