Am încheiat anul citind acest mai-mult-decât-un-roman de 568 de pagini, care, recunosc, m-a surprins treptat, iar apoi m-a prins de-a dreptul. Inițial am crezut că voi avea o lectură groasă și greoaie, dar sunt bucuros că nu am cedat primei impresii și, de dragul lui Leonardo, m-am aventurat în lectură. Acum că am încheiat citirea sunt bucuros că am făcut-o, mă simt îmbogățit și voi purta câteva zile o rafinantantă melancolie.
Privind în urmă am sentimentul unei grandori pentru că autorul a reușit să ducă la bun sfârșit (bine și atrăgător) o mare provocare: pornind de la cercetările sale absolut serioase (Carlo Vecce este unul dintre cei mai importanți cercetători italieni ai vieții și operei lui Leonardo da Vinci), el a reconstituit (sub forma unei povești spuse, la persoana întâi, pe mai multe voci) viața foarte probabilă a mamei lui Da Vinci, o prințesă cercheză răpită la nici cincisprezece ani și devenită sclavă. Autorul ar fi putut face un eseu academic, dar ne-ar fi privat de o reușită carte despre libertate, despre puterea femeii, dragoste, demnitate, inocență și, nu în ultimul rând, n-am fi avut parte de o frescă a Renașterii, realizată viu și erudit, ca să nu mai vorbim despre cum arăta estul Mării Negre în secolul XV, dar și Constantinopolul sau Veneția. Faptul că, dincolo de poveste, tot ce arată cartea se bazează pe izvoare certe, că toate personajele prin care se strânge povestea Caterinei au existat, este de-a dreptul impresionant: e ca și cum nu ești doar cititor, ci și martor.
Nu e de mirare că acest roman-document, captivant, a devenit bestseller în Italia (câștigând și premiile: Premio Inedito Colline di Torino, Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne, Premio Napoli Cultural Classic) și a fost tradus în peste 15 limbi. Recomand fără rezerve! Fie ca cititorul să poată simți și descifra amestecul de bucurie, suferință și ironie din acel surâs pe care îl găsim nu doar la Caterina, dar și la fiul său, același pe care îl privim fascinați la Gioconda.
de Laurențiu-Ciprian Tudor
Comments