Un sfânt nou

Sfântul Mucenic Constantin Sârbu

Ne-am obișnuit cu comemorările din fiecare an ale Bisericii noastre ortodoxe, care marchează atât momente istorice cât și liturgice, dogmatice sau spirituale, încercând să trezească conștiința credincioșilor spre o viață activă și unitară din perspectiva mesajului pe care îl transmite.

Acest an trăiește sub auspiciile comemorării celor 140 de ani de la obținerea autocefaliei și 100 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, ocazie cu care a avut loc proclamarea solemnă a canonizării a 16 sfinți români de către Sfântul Sinod, în Catedrala Patriarhală, în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Acești noi sfinți sunt mărturisitori care au trăit în secolul al XX - lea și au fost pilde de trăire creștină și duhovnicească în perioada de prigoană a regimului comunist, despre care știm încă foarte puțin, chiar dacă destui dintre noi i-am fost martori o vreme. 

Nu mi-am propus să enumăr lista sfinților canonizați sau etapele „tehnice” de canonizare prin care au trecut, ci să evoc, în câteva rânduri, figura unuia dintre ei, care mi-a atras atenția, fără să pot spune de ce, poate pentru firescul și perseverența slujirii sale.

La excelenta editură „Bonifaciu” au apărut anul trecut două cărți despre părintele mucenic Constantin Sârbu, sub îngrijirea Mănăstirii Diaconești: „Lacrimă și Har. Preotul martir Constantin Sârbu” și „Există un mâine. Predici “, care ne stau mărturie despre viața și pătimirile sale.

În sinaxar, părintele Constantin poartă „crucea“ de mucenic, ca unul ce și-a sacrificat viața pentru credință refuzând să renunțe la ea chiar  în fața persecuțiilor sau a morții. În perioada de început a creștinismului, mucenicii erau considerați martori (gr. martis) ai credinței, cei dispuși să moară pentru Hristos, iar în duhul acestei mucenicii chipul sfântului Constantin primește lumină. 

Trăim vremuri foarte confuze în care ideologii de tot felul construiesc fața „artificială“ a omului, prin noi forme de „cancel culture”, care nu se deosebesc prea mult de formele de persecuție din trecut, au deveni mai civilizate, dar efectul este la fel de devastator.  

În acest context, noile canonizării readuc în atenție atât necesitatea „sacrului” într-o lume desacralizată, cât și valorificarea tezaurului spiritual românesc din care acești sfinți fac parte. Ei sunt modele de viețuire creștin-ortodoxă pentru cei care vor să experimenteze „duhul Bisericii”. Ei ne spun azi că starea de sfințenie o lucrăm zi de zi prin felul în care ne trăim viața, nu e o stare „de manual”, ci o lucrare la care suntem chemați prin proprie voință, într-o libertate care ne responsabilizează pe măsura stăruinței. E nevoie de angajament, chiar dacă pentru mulți termenul pare nepotrivit.  

Din panoplia sfinților canonizați recent, l-am ales pe părintele Constantin Sârbu, pentru modelul pastoral pe care l-a lăsat într-o vreme de prigoană, în care s-a făcut „tuturor toate”, cu o credință și încredințare pilduitoare, dar și pentru că în Ardeal este aproape necunoscut, în comparație cu părintele Sofian Boghiu sau părintele Ilie Lăcătușu.  

Una din trăsăturile adevăratei spiritualități este conformitatea credinței, a doctrinei și a vieții cu învățăturile Mântuitorului Hristos, iar părintele Constantin le-a mărturisit într-un mod cât se poate de viu și autentic, într-o stare de trezvie. Cred că modelul său pastoral este indispensabil pentru vremurile pe care le trăim, care are nevoie de fapte mai mult decât de cuvinte. E celebră una din cuvântările sale în care spunea: „flămânzii s-au scârbit de vorbe, ei vor pâine; lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înțelegem noi înșine ceea ce luptăm să-i facem pe alții să înțeleagă?! Și ce înseamnă asta? Înseamnă mai întâi a ne umple pe noi înșine de Hristos și de virtuțile Lui în toată trăirea noastră cu fapta și apoi sa-i facem și pe alții să ajungă tot așa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel, cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe, nu este nimic. Prin ce va cunoaște atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?!...”.

În aceasta lumină a cuvintelor sale aș vrea să rămână rândurile mele. Părintele Constantin a înțeles de-a lungul vieții că, în sine, contemplația este un dar de la Dumnezeu, iar atitudinea prin care poate fi dăruită depinde în primul rând de om, pentru că tot ce constituie natura sa creștină este conținut în Hristos. Dacă privești viața lui Hristos fără ochii credinței, vezi un dezastru. De aceea insista să ai ochii credinței totdeauna treji.

Părintele Constantin Sârbu

În prefața cărții: „Lacrimă și har…“, este creionat în câteva cuvinte profilul părintelui Constantin: „Viața lui, compania între suferință și har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu și pentru oameni. Copil orfan, crescut de o bunică săracă,  student strălucit, dar sărman, dormind pe băncile Gării de Nord, preot vrednic la Huși și ctitor al uneia din cele mai mari biserici din București, misionar și duhovnic aplecat asupra durerilor omenești, părintele Sârbu a fost arestat în 1954 și condamnat la opt ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Întemnițat la Jilava, Aiud și Gherla, primește după eliberare încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Revenit în București, bătrân, bolnav și fără niciun mijloc de trai, solicită Patriarhului, cu smerenie, cea mai săracă parohie din București. Primește Biserica Sapienței aflată atunci în ruină. Blândețea, dăruirea și mai ales puterea rugăciunii sale atrag în scurtă vreme la Sapienței o mulțime de oameni de toate vârstele și stările. Astfel, cu dragoste și răbdare, Părintele Sârbu crește mulțime de fii duhovnicești, făcându-se tuturor toate până ce Hristos ia chip într-înșii”.  

Era adânc și dezinteresat înrădăcinat în Hristos și Evanghelie, și insista că viața creștină este viață de obște. Căuta să te responsabilizeze în lucrarea aproapelui pentru că la Judecată, spunea el, vom fi întrebați ce am făcut pentru cel de lângă noi și vom fi judecați nu atât pentru răul pe care l-am făcut, cât pentru binele pe care am refuzat să-l facem.

Să-l vezi pe celălalt ca pe tine însuți era crezul în virtutea căruia și-a definit lucrarea pastorală întreaga viață practicând o teologie socială care avea darul solidarității în Hristos, ce nu avea nevoie doar de cuvinte, ele se materializau în faptele milei trupești, ce vorbeau de la sine despre o dragoste jertfelnică și atentă față de oameni. Din mărturiile ucenicilor aflăm despre spiritul său practic. Își învăța ucenicii să fie ordonați, să nu trăiască cu mintea împrăștiată, să nu piardă vremea că timpul este scurt, să aibă un program de rugăciune zilnică, să fie punctuali și oameni de cuvânt,  acei „oameni de omenie”, de care vorbea și părintele Teofil, să fie oameni cumpătați atât la mâncare, cât și la rugăciune.

Avea darul de a „deosebi duhurile” într-un mod practic. Își învăța credincioșii să facă diferența între viața monahului și cea a credinciosului în ce privește ritmul vieții creștine și stăruia pentru rugăciunea minții, de toată vremea, ca suport pentru un duh creștinesc al vieții. Rugăciunea era afișată la intrarea în biserică și avea o formă particulară: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, miluiește-mă pe mine păcătosul.”

Explica mereu că rugăciunea în Biserică este divino-umană și numai dacă ne integrăm în atmosfera de rugăciune putem fi siguri că rugăciunea noastră, nedespărțită de a celorlalți, este primită, iar sufletele noastre se umplu de bucurie, de pace și nădejde. Te făcea să înțelegi că nu te mântuie nici lumânarea,  nici pomelnicul, ci credința, rugăciunea și faptele bune. Acesta a fost proiectul lui de viață pe care l-a urmat cu o perseverență pilduitoare.

Într-o perioadă în care se vorbea obsesiv despre „omul nou”, el insista că acest om nou nu se poate forma decât în biserică printr-o conștiința vie a mărturisirii lui Hristos. De aceea insista mereu pentru practicarea spovedaniei și împărtășaniei ca sens al unei vieți creștine autentice. Nu-i plăcea să aibă „figuranți” în biserică.  

I se potrivește părintelui, în ce privește spovedania, o istorisire a lui Martin Buber din „Tradițiile hasidice”, când un rabin a fost întrebat cum de are atâta putere de a influența un păcătos care vine la el? Iar rabinul a răspuns: „când vine cineva la mine, cobor în adâncul păcatului său, pas cu pas, împletesc rădăcinile sufletului meu cu rădăcinile sufletului său și, știind că păcatul lui este și păcatul meu, mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu, iar el se pocăiește împreună cu mine”.

Părintele te făcea să înțelegi că e necesar să-l percepi pe celălalt ca pe tine însuți,  insistând spre rugăciunea conștientă care nu înseamnă să spui lui Dumnezeu numele unei persoane, ci să o porți inima ta, să o ții în fața Domnului în orice moment.

Te făcea să înțelegi că singurul criteriu de a cunoaște pe cineva cu adevărat este să vezi cum a iubit, pentru că cine n-a iubit până la capăt, acela nu e creștin adevărat.

Despre puterea lui iubitoare ne stau la îndemână mărturiile ucenicilor, minunile săvârșite, cărțile de care aminteam la începutul articolului și amintirile celor ce l-au cunoscut în închisoare. Tulburătoare amintiri!

Despre viața lui avem „privilegiul” de a avea un „memoriu - spovedanie” pe care părintele l-a scris de mână în septembrie 1962 în Bărăgan,  unde avea domiciliul forțat după ieșirea din închisoare, pe care l-a adresat Patriarhului Justinian cu rugămintea de a-i oferi o parohie din care să-și poată întreține familia după terminarea detenției la „domiciliu”.  Memoriul nu a mai ajuns la Patriarh fiind interceptat de Securitate. În acest memoriu, părintele, surprinde detaliat toate momentele semnificative din viața sa, de la greutățile copilăriei, legate de moartea mamei, sărăcia și celelalte neajunsuri, până la perioada Seminarului, a Facultății de Teologie și a Conservatorului, în care lipsurile materiale sunt compensate de studiile strălucite. Ar fi multe de spus despre periplul anilor de început de preoție, despre plecarea la Huși și revenirea în București, într-o parohie nou înființată „Parcul Călărași-Vergului”, fără biserică și casă parohială. Greutatea de a construi o biserică în tulburătoarea perioadă a anilor 1938-1954, nu mai surprinde pe nimeni.

Părintele a gândit o biserică misionară capabilă să răspundă atât nevoilor spirituale, cât și celor materiale și culturale. La subsolul bisericii a organizat viața socio-culturală a parohiei, de la colecte de alimente în vremea foametei, la cantină pentru bătrâni și săraci, la concerte și conferințe cu un public numeros.

Activitățile sale nu au fost pe placul regimului ateu nou instalat și a fost condamnat la opt ani de închisoare pentru „uneltire asupra ordinii sociale”, i s-a imputat sprijinul pe care l-a primit de la mareșalul Antonescu pentru ridicarea bisericii,  precum și crima de a-i fi pomenit la parastase pe Antonescu și Corneliu Codreanu.

Perioada detenției o petrece în penitenciarele din Jilava, Gherla, Dej și în lagărele de muncă de la Poarta Albă și Salcia, unde rămâne neclintit în mărturisirea de credință în ciuda tratamentului inuman la care a fost supus. După eliberarea din domiciliu obligatoriu primește, după îndelungi demersuri, biserica Sapienței, care a fost închisă timp de 40 de ani și pe care o renovează, stăruind în formarea unei comunități vii. Îmbina armonios și neobosit rugăciunea cu munca, milostenia cu catehizarea credincioșilor, aplicând cât se poate de concret lucrarea „Mariei și a Martei”.

Nici aici nu a avut parte de prea multă liniște fiind permanent în vizorul Securității și anchetat mereu (din trei în trei săptămâni). Verticalitatea și lipsa compromisului în mărturisirea credinței l-au făcut atât de incomod pentru regimul comunist încât i s-a cerut explicit să-și aleagă într-un fel moartea.  

Cu toată greutatea acestei „alegeri”, părintele a pregătit toate cele necesare pentru trecerea lui „dincolo”, convins fiind de propria învățătură cu care își educa ucenicii: „Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei (1Ioan 1,7)”.

Preocuparea părintelui pentru „omul nou”, care experiază duhul Împărăției în prezentul cotidian,  prin „luminarea” radioasă a faptelor bune, face ca prezentul despre care vorbea, să aibă un caracter eshatologic prin realitatea „luminii increate”, ce strălucește în lume, îngăduind experiența trăită a lui Dumnezeu, prin rugăciune.

Biserica, care îi era atât de dragă părintelui, se află permanent într-o stare de interval, între veacul acesta și cel ce va să vină, în care existența creștinului înăuntrul ei primește un caracter eshatologic, iar ieșirea lui din lume este părtășie de veșnicul prezent al slavei lui Dumnezeu.

Pentru acest adevăr și-a trăit mărturisirea până la capăt, învățând, „cu timp și fără timp”, că viața nu se sfârșește aici, că există un mâine de care nimeni nu scapă, un mâine când „toate ale noastre vor trece de la întuneric la lumină și se vor prețui nu cu măsurile noastre”.

Iar cel mai bun argument pentru toate acestea este viața noului mucenic Constantin Sârbu.                       

Pr. Cristian Muntean

Icoana Sf. Pr. Mucenic Constantin Sârbu, prăznuit la 23 octombrie.