Vânătoarea de cerbi

－Cimino, poți veni puțin, te rog?

－Da.

－Ce zici, iau micii sau îi mai las?

－Nu-i mai lăsa mult, știi că mie îmi place carnea în sânge.

－Bine.

Fumul grătarului se ridica în aer, împrăștiat de adierea răcoroasă dinspre pădurea de fagi. Florin ascultă indicațiile mai-marelui său. De față cu el nu-i ieșea niciodată din vorbă, ba chiar se purta exagerat de docil, ca un mielușel. Nu-și permitea să dea greș, nu tocmai acum când primise loc la masă alături de lumea bună.

Lui Cosmin Matei i se spunea de mult timp Cimino în cercurile de apropiați. De când devenise președinte de partid, însă, porecla aceasta căpătase o anume gravitate, în special în rândurile neofiților ca Florin, căruia i se deschiseseră de curând ușile partidului, fiind primit mai degrabă cu discreție, decât cu fast și aplauze.

Pe de altă parte, pentru prietenii vechi ai domnului președinte － cum erau avocații Anghel și Luminița Anastasiu, care savurau un vin alb sec la masa de la terasă, în așteptarea micilor － supranumele Cimino își păstrase spiritul jovial de dolce far niente, fără să fie alterat de somptuozitatea care venise la pachet cu noua funcție.

În curând, ieși din casă și Mimi, partenera cu treizeci de ani mai tânără a gazdei, în colanții de Kangoo Jumps, aducând la masă o parte din farfurii și tacâmuri. În urma ei, învârtindu-se ca Diavolul Tasmanian din desenele animate, venea Denis, nepoțelul lui Cimino.

－Te mușc de buci, Mimi! Hi, hi, hi!

－ Nu fi obraznic că ne supărăm! Du-te și joacă-te frumos în curte!

Chicotind încă, Denis o zbughi spre piscina goală, coama-i șatenă căpătând luciri aurii în lumina soarelui.

－Așa bunic, așa nepot, hă, hă, hă! spuse Anghel, deja cherchelit. Ăsta, când o să crească mare, va ajunge mai bagabont decât Casanova și Don Juan la un loc!

－Lăsă că are cine să-l educe, să nu apuce pe drumuri greșite, îl contrazise Luminița.

－Se vede, hă, hă. Când ziceai că se întorc mă-sa și tac-su din Valencia? continuă Anghel, întorcându-se spre Cimino, care stătea în capul celălalt al mesei.

－Mâine noapte.

－Și ai rămas tu să faci pe dădaca? Hă, hă!

－E Mimi aici, nu-mi fac griji. Oricum, o iubește la fel de mult ca pe mă-sa.

Era greu să n-o iubești pe Mimi. Blondă, cu ochi albaștri, stilul scandinav coborât în Balcani. După operația de rinoplastie din urmă cu doi ani, își facuse recent o injecție cu toxină botulinică în frunte, să nu i se mai cunoască niciun rid. Drept urmare, arăta ca scoasă din țiplă. Mulți bărbați trecuți de prima tinerețe și-ar fi lăsat nevestele pentru ea, ca Cimino, dar nu toți ar fi avut curajul să treacă de la gânduri la fapte. Curaj, deci. De asta Cimino ajunsese președinte de partid și restul－ sau majoritatea lor, în orice caz － lachei și atârnători.

－Micii sunt gata, spuse Florin încântat de el, cu o expresie de izbândă juvenilă pe chip, de parcă era Denis atunci când reușea să treacă la nivelul următor la jocurile lui de pe tabletă.

－În sfârșit, își frecă Anghel palmele de nerăbdare, că, la cât mi-a povestit Cimino de cerbul ăla pe care tot are de gând să-l împuște și să facă friptură din el, a început să-mi plouă în gură.

－Mă duc să iau oliviera și salata și ne putem apuca de mâncat, spuse Mimi.

－Vin să te ajut, completă Luminița.

Nici nu începură bine masa că Denis își făcu apariția cu o coasă de jucărie. Dintre toți musafirii, copilul se duse să-l cicălească numai pe Florin, gâdilându-l după urechi cu lama de plastic a coasei.

Observând cu deliciu scena, Anghel nu se putu abține și spuse:

－Denis, tată, lasă-l pe Florin că e tânăr, are mulți ani în față, ia coasa și du-te la bunicu-tău, că el e deja cu un picior în groapă. Hă, hă, hă!

－Cu un picior în groapă, ă? rânji Cimino. Bine, Anghele, bine…Nu mi-ai văzut tu coasa, că, dacă ți-aș arăta-o, ți-ai înghiți cuvintele.

－Șșșș, că e și copilul aici! făcu Mimi.

－Bărbate, păi tocmai de gazda noastră ți-ai găsit să te iei? îl mustră Luminița în glumă. Nu te uiți ce bine se ține Cimino? Face sport, are grijă de el, nu ca tine! După ce că bei mult și vorbești prostii, ai mai făcut și burtă!

－Bravo, Luminița, uite cine mă apreciază și mă respectă! spuse cu mândrie Cimino, ridicând paharul de vin în cinstea ei.

Doamna avocat făcu același gest cu paharul de apă minerală. Ea conducea mașina la plecare, așa că nu se atingea de alcool la grătarul acesta.

－Femeia te ridică întotdeauna, nu-i așa, love? se întoarse Cimino spre Mimi.

－Dacă zici tu…, răspunse ea, bând o gură de vin. Nu părea să fie tocmai în apele ei.

－Haide, Cimino, știi că glumeam. Am venit să beau, să mănânc și să mă simt bine, nu să ne duelăm în coase. Să trăiești!, întinse și Anghel paharul său și ciocniră toți, fiecare cu ce avea la îndemână.

Continuară să mănânce în liniște, satisfăcuți, dar nu pentru mult timp, fiindcă Denis, după ce lăsase coasa de jucărie cine știe pe unde, se întoarse la Florin cu un pumn de căpșuni pe jumătate coapte.

－Le-am cules special pentru tine, spuse băiatul, zâmbind ștrengărește.

－Frumos din partea ta, Denis, dar acum mănânc mici. Bucură-te tu de ele și păstrează-mi și mie una la final, dacă vrei.

－ Ia și tu o căpșună acum, Florine, ce dacă mănânci mici, în burtă ajung toate până la urmă. Fă-i pe plac lui Bubu al meu.

－ Da, Cimino.

Ascultător, Florin culese o căpșună din palma deschisă a băiatului și o băgă în gură. În secunda următoare, Denis începu să râdă de mama focului și, într-un moment de respiro, spuse:

－Pe astea s-a pișat câinele. Hi, hi, hi!

Toți mesenii izbucniră într-un hohot de râs, mai puțin Mimi, care se simțea rușinată, și Florin, stupefiat, care plimba căpșuna de la o măsea la alta, neștiind dacă Denis făcea mișto sau spunea adevărul. Într-un final, o mestecă și o înghiți, mai bine un îngrășământ natural decât tot soiul de pesticide, își zise.

－Cimino, uite ce e, schimbă Anghel subiectul, micii au ieșit minunat, jos pălăria, dar tare aș vrea să mănânc o friptură de căprioară cum numai tu știi să gătești. Am procesul ăla mâine dimineață, fute-m-aș în el－scuze, Lumi－că te-aș fi însoțit în seara asta la vânătoare.

Cimino termină de mâncat un mic, se uită la ceas și spuse:

－Pe la șapte așa o să plec. Ți-am zis, tot dă un cerb târcoale prin pădurea asta de fagi, îl am în vizor de câteva zile, nu te gândi la cine știe ce băiețeală cu pușcoace în mâini, cum vezi prin filme. Și, în altă ordine de idei, carnea de cerb nu iese atât de fragedă ca aia de căprioară, să știi. Dar cu altă ocazie, te iau cu mine să vânăm împreună, ți-am promis.

－Perfect! Așa rămâne atunci, zise Anghel, ridicând paharul de vin și bându-l pe tot dintr-o înghițitură.

Auzind discuțiile despre vânătoare, Denis uită de căpșuni și fugi în sufragerie de unde se întoarse cu o arbaletă de jucărie, încărcată cu săgeți cu ventuze. Făcu pe vânătorașul cel iscusit prin curte, dar jocul parcă n-avea farmec dacă singurele lui ținte erau inanimate. Așa că, înainte să se instaleze plictiseala, îndreptă arbaleta spre Florin și trase. Săgeata cu ventuză îi rată la mustață mâna și se înfipse în micul pe care tocmai îl ducea la gură.

－Băi, gata, încetează! se răsti Mimi la Denis, ridicându-se pe scaun.

Copilul începu să mâțâie. Florin, între timp, rămase cu aceeași expresie tâmpă pe meclă ca atunci când mestecase căpșuna cu bucluc.

－Bubu, ia vino tu la buni! Haide, vino, că nu te cert, nu-ți fac nimic.

Încurajat de glasul împăciuitor al bunicului și de brațele lui larg deschise, Denis se duse la el.

－De ce nu ești tu cuminte și îmi deranjezi musafirii, hm?

Tonul lui Cimino nu avea nicio urmă de mustrare, dimpotrivă, era la fel de mieros ca întotdeauna. În plus, îl luase pe Denis în poală și îi mângâia părul lung, făcându-l să se simtă la distanță sigură de reproșurile lui Mimi.

－Ce ai cu Florin de nu-l lași să mănânce liniștit? Ia spune-i lui buni.

Denis stătu câteva clipe pe gânduri, după care lăsă arbaleta din mână, se aplecă la urechea bunicului și îi șopti niște lucruri numai de ei doi știute. La un moment dat, se opri din șoptit, făcu un gest cu palmele ca și cum ar fi aplaudat －gest care nu scăpă vigilenței lui Mimi－ și își continuă povestea spusă în șoaptă.

Cimino încremeni. Deși nimeni de la masă nu avea cum să-și dea seama ce simte și ce gândește din cauza ochelarilor de soare Versace, musafirii și nu numai puteau intui că în spatele acestor ochelari ceva nu era în regulă. Gazdei îi luă câteva momente să-și revină din încremenire, apoi cu un gest care nu trecu nici el neobservat de tânăra cu ochi albaștri, începu să strângă mânerul cuțitului până i se înroși toată mâna. Își șterse apoi palma de transpirație pe pantaloni și trase aer în piept pentru ca, în final, să spună cu voce tare:

－Ce deștept ești, Bubule, foc de deștept, pupa-l-ar bunicul să-l pupe!

Îl pupă zgomotos pe obrajii în care îi revenise culoarea copilăriei și îi făcu semn să se joace liniștit în casă sau în curte. Denis gânguri vesel și se retrase în lumea lui, fără să mai deranjeze pe nimeni.

Pe urmă, cu jovialitatea-i caracteristică, Cimino spuse:

－Luminița, Lumi, Lumi, draga mea, poți să pui, te rog, o muzică mai săltăreață? Ai boxa și telefonul meu în spatele tău, nu de alta. Ceva de petrecere, nu știu, chiar și manele, de viață să fie!

－Sigur, dragule, acum mă ocup.

－Nu vreau să-mi plictisesc invitații, nu-i așa, Florin?

－Dar eu nu sunt plictisit, Cimino, mă simt foarte bine!

－Te văd așa mai tăcut și de asta te-am întrebat. Nu-ți place salata făcută de Mimi?

－Ba da, cum să nu, e nemaipomenită!

－Tot ce face Mimi e nemaipomenit, ă?

－Mddaa, ha, ha, putem spune și așa, răspune Florin stângaci, dându-și cu stângul în dreptul, văzându-se în imposibilitatea de a citi privirea interlocutorului său.

Mimi, în schimb, nu avea nevoie să-l privească în ochi pe Cimino pentru a-l citi. Îl cunoaștea deja prea bine. Se ridică de la masă fără niciun avertisment și înaintă spre sufragerie.

－Unde te duci, love? o întrebă Cimino.

－La baie. Și după să-l caut pe Denis. Nu vreau să rămână cu impresia că m-am supărat pe el.

Între timp, muzica lăutărească se auzea tare din boxă.

Mimi nu-l găsi pe Denis în sufragerie, ci în curtea din față. Stătea în fața cuștii lui Hanibal, câinele uriaș al familiei, și îi povestea diverse copilării. Mastifful Tibetan îl asculta dând din coadă.

－Aici erai, hoțule.

Zâmbind, Mimi îl luă în brațe și îl pupă strașnic － buzele ei erau o ventuză mai plăcută la atingere decât cele ale săgeților de jucărie din arbaletă.

－Ia spune-mi, ce i-ai zis lui buni mai devreme la ureche?

Denis chicoti, îi veni să povestească, se abținu și, până la urmă, șuieră o mare vorbă printre dințișorii lui de lapte:

－Te mușc de buci! Hi, hi, hi!

－Lasă-mi bucile în pace, iubirică, spune-mi ce i-ai povestit lui buni mai devreme. De ce ai făcut cu palmele așa, de parcă ai fi aplaudat, hm? Hai, zi-mi, te rog!

Tocmai atunci apăru Florin în scenă.

Ce cauți aici? păreau să-i reproșeze ochii lui Mimi. Chiar în secunda următoare, se văzu nevoită să improvizeze:

－Ia uite, Denis, a venit Florin să se joace fotbal cu tine. Du-te în casă să iei mingea!

－Super! Acum mă duc!

Și o tuli în living.

－Aa...am venit să văd dacă e totul ok, se bâlbâi Florin.

－Totul ok? Nimic nu e ok, în caz că nu ți-ai dat seama.

Ochii lui Mimi erau descărcări electrice în miniatură.

－De ce?

－Am un feeling că ăsta mic ne-a prins azi dimineață în baie. Iar eu la treburi din astea nu mă înșel.

Florin pufni în râs.

－N-are cum! Pramatia se juca Minecraft pe drăcia aia de tabletă când am urcat la tine. Nici de auzit nu a auzit nimic. Oricum, am făcut-o în liniș…

－Taci dracului, că deja te-ai dat de gol! Prostule!

Mimi ar fi vrut să-i tragă un perdaf sănătos, dar îl văzu pe Denis cu coada ochiului, apropiindu-se cu mingea de fotbal în brațe și coborî imediat tonul.

－Uite-l că vine. Stai aici și joacă-te cu el până îi trece cheful. Eu mă întorc la masă să-mi întrețin musafirii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

－Am înțeles, bine, dădu Florin din cap.

Când Mimi se întoarse în curtea din spate, Anghel, Luminița și Cimino puseseră de o mică horă. Muzica dată tare nu-i putea ține pe niciunul la masă:

“Eu țin dragostea cu anul

Cu anul

Și beau vinu' cu borcanul

Borcanul

Și rachiu-l beau cu sticla

Nu-mi pare rău de nimica.”

Hai, Mimi, cu noi, nu sta pe tușă! Unde-s mulți, vigoarea crește, hă, hă, hă! o invită Anghel, roșu tot de la vin.

－Imediat!

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deci, își spuse Mimi, aranjându-și sutienul, înainte să intre în horă cu ceilalți.

În curtea din spate, Florin și Denis își pasau, fără vlagă, mingea de la unul la altul. Problema nu era lipsa de energie din partea copilului, ci faptul că Florin nu se simțea în largul lui. În primul rând, fiindcă în inimă i se strecurase sâmburele îndoielii, după discuția precipitată cu Mimi și, în al doilea rând, deoarece îi venea greu să se concentreze la joc, din cauză că Mastifful Tibetan îl lătra agresiv și zgomotos. Era clar nu agrea prezența lui în preajma lui Denis.

－Cum ziceai că îl cheamă? se opri Florin din pasat, arătând spre câine.

－Hanibal, răspunse copilul.

－Hanibal, ce nume! Cine i l-a pus?

－Buni i l-a pus. E câinele lui preferat. Doar el și cu tati au voie să-i dea drumul afară.

Apropiindu-se de cușcă, Florin îl contemplă pe Hanibal în toată măreția lui periculoasă. Semăna cu un Cerber negru, numai că avea capul mare cât toate cele trei ale Cerberului clasic. Iar de fiecare dată când lătra, blana înfoiată se revărsa asemenea unei avalanșe de cărbuni.

－ Mda, încântat de cunoștință, ce pot să zic, spuse Florin, mai mult pentru sine.

Orele se scurseră repede. Unii cu jocul de pase, alții cu jocurile populare. Plus băutura, nelipsita băutură care adoarme vigilența și luciditatea și trezește instinctele. Sau care doar maschează vigilența, precum o capcană cu țepușe sub pământ, într-o pădure de fagi, acoperită cu un covor de frunze uscate, până la următoarea resetare a lucidității.

Când Florin reveni la masă, soarele se ascunsese în spatele hornului de cărămidă al grătarului, iar soții Anastasiu se pregăteau să plece.

－Gata, ați obosit? Ne lăsați singuri? îi întrebă Cimino, zâmbind.

－Păi, ce să facem, tu pleci în curând la vânătoare, iar noi avem proces mâine dimineață. Iar bărbatu-meu, uite în ce hal e, de-abia se poate ridica de la masă, spuse Luminița.

－Eu să nu mă ridic de la masă? se dădu Anghel cocoș. Ce-ai, nevastă, acum ne urcăm în mașină și zburăm ca vântul și ca gândul.

Rostind ultimele cuvinte, domnul avocat se împletici, cerebelul îi jucă feste și îl făcu să meargă câțiva pași în direcția piscinei.

－Ești orice, bărbate, acum, dar numai cal năzdrăvan nu, își puse Luminița mâinile în cap, găsind puterea să râdă, totuși.

－ Lasă, Lumi, că nici al meu nu e mai breaz. Nu se mai duce la nicio vânătoare în seara asta, spuse Mimi.

－Ba mă duc, cum să nu mă duc? După ce-mi pleacă musafirii, îmi iau echipamentul de vânătoare și plec, spuse Cimino, hotărât, bând un pahar cu apă.

Mimi dădu din cap dezaprobator și, întorcându-se spre Luminița, spuse:

－Vin să vă conduc la mașină.

－Ești o drăguță, dar nu e nevoie. Mă descurc cu Anghel, nu e primul grătar la care sunt nevoită să-l car în spinare ca pe un sac de ciment. Hai, vă pup, a fost o zi minunată!

－Pa, Cimino, ești mare boier! Pa, pa, Mimi, trăi-ți-ar frumusețea! Pa, Florin, mi-a părut bine de cunoștință. Pa, Denis! Unde e puștiul să dau noroc cu el? Nu e? Data viitoare, atunci. Pa, pa, Hanibal, ai grijă de stăpânu-tău, să nu-l lași afară din curte, că e periculos rău, hă, hă, hă!

Din cauza stării avansate de ebrietate, ultimele râsete ale lui Anghel în drum spre mașină semănau cu niște grohăieli.

－Într-o jumătate de oră merg să împușc cerbul ăla, repetă Cimino, parcă și mai încrezător în forțele proprii, după ce Luminița și Anghel plecară.

－Unde să te duci, mă, potolește-te, nu mai ești în stare să nimerești nimic la cât ai băut, încercă să-l aducă Mimi cu picioarele pe pământ.

－Dacă-ți spun că merg la vânătoare, merg. Uite, îl iau și pe Florin cu mine.

－Florin pleacă și el în curând acasă, eu zic să-ți bagi mințile în cap.

Cimino mai bău niște apă, își plescăi buzele, după care spuse:

－Ce zici, Florine, eu aș vrea să vânez, dar nu mă lasă femeia.

－Nu cred că pleacă nicăieri cerbul ăla, dacă mai ai răbdare o zi, două.

－Ești tu așa sigur că nu pleacă nicăieri? îi veni lui Cimino să râdă.

－Nu mă pricep la vânătoare, dar eu zic că ai șanse să-l prinzi mâine-poimâine.

－Păi, dacă nu te pricepi, Florine, lasă că te învață alții pricepuți. Hai să-ți arăt ce pușcă șmecheră am.

Cimino se ridică de la masă.

－Acum? se uită Florin la el nedumerit.

－Da, da, e în portbagaj. Vino!

Cimino o porni spre curtea din față unde avea parcat Jeep-ul. Florin se luă după el.

－ Ai grijă, îl prinse Mimi de braț, fixându-l cu privirea. În albastrul ochilor ei se scufundaseră deja corăbiile dezamăgirii, furiei, reproșului, la suprafața lor plutea acum doar afecțiunea.

－Mulțumesc, spuse Florin, plecând capul, parcă rușinat, ca un copil după o boacănă.

Cimino deschise portbagajul, trase fermoarul husei și scoase pușca de vânătoare.

－ E carabină din aia profesionistă, ca pentru lunetiști de elită, îi zise lui Florin.

－ Oau, pot s-o țin un pic?

－ Te rog!

Florin răsuci carabina pe toate părțile, încântat ca Denis de arbaleta lui de jucărie în ziua în care o primise cadou.

－E foarte șmecheră! Și cam grea, în același timp.

－Este.

－Cât ai dat pe ea?

－În jur de trei mii de euro. Îți place?

－Foarte mult, da.

－Acum o să-ți arat și cum se montează pe bipod, când stai la pândă și aștepți cerbul. Dă-mi mie să țin pușca până scoți tu geanta cu bipodul. Vezi că e acolo, mai în spate puțin.

Florin scotoci prin portbagajul Jeep-ului până găsi obiectul căutat. Scoase geanta, dar, când s-o îndrepte spre Cimino, simți o pocnitură în tâmplă și văzu negru în fața ochilor.

Când se trezi, se înserase de-a binelea. Vântul care adia dinspre pădurea de fagi îi făcu dinții să clănțăne. Dar nu asta era cea mai mare problemă, ci capul. Doamne, cum îl durea! Ca și cum s-ar fi trezit mahmur, fără pastile sau alte remedii la îndemână, după ce băuse cot la cot cu Anghel tot vinul din pivniță. Vederea îi era semi-încețoșată și în urechi auzea un bârâit înfundat de bormașină.

Răul în care se afla căpătă o amploare și mai mare, odată ce pâcla de pe ochi i se ridică definitiv și în creier i se înstăpâni din nou luciditatea.

－Doamne apără și păzește! strigă el, de îndată ce își conștientiză starea de fapt.

Tânărul fusese vârât în cușca lui Hanibal și legat de picioare cu lanțul câinelui. Tâmpla îi zvâcnea de durere, din picina loviturii de pușcă primite, iar bârâitul înfundat din urechi de adineaori nu era zgomotul unei bormașini, ci lătratul Mastiffului Tibetan.

Da, Hanibal lătra în fața cuștii, ținut în lesă de mâna forte a lui Cimino, care renunțase la ochelarii de soare pentru a-și privi dușmanul ochi în ochi și a-i demonstra, astfel, înfrângerea.

－Te-am rugat mult să te potolești și să discutăm lucrurile cu maturitate, nu așa! Doar n-o pui câinele pe el să-l sfâșie în bucăți, ce Doamne iartă-mă! striga Mimi, fără succes, din curte.

－Ei, love, de ce crezi tu că am reușit să trecem prin toate furtunile împreună? Nu fiindcă mereu mi-ai citit gândurile? Acum ia-l, te rog, pe Bubu și du-l la culcare. Să-i pui dopurile în urechi, da? O să iasă cu artificii în noaptea asta.

－Dar eu nu vreau să merg la culcare, ripostă Denis, lovind cu coasa de jucărie în dalele de piatră. Vreau să văd cum îl mănâncă Hanibal pe Florin.

－Poftim? Nu, Cimino, trebuie să fie o neînțelegere, nu se poate încheia totul așa.

Florin începu să se zbată în cușcă, dar părea că lanțul îl strânge și mai tare de picioare, ca un șarpe constrictor.

－Ha, neînțelegere, auzi la el! Cimino îl mângâie pe Hanibal sub gușă, lătratul se transformă într-un mârâit amenințător, astfel încât bunicul se putu face mai bine înțeles: Păi, Florine, am auzit că îți place să împungi. Ți-au crescut coarne sau cum? Ești cerb și nu știu eu?

－Nu sunt cerb, sunt om, sunt om!

－ Ba eu cred că ești cerb. Îți place s-o iei în coarne pe Mimi. Problema e în felul următor: dacă o iei în coarne pe Mimi, mă iei în coarne și pe mine. Și, dacă mă iei în coarne pe mine, înseamnă că iei în coarne orașul, județul, țara. Pe scurt, Florine, nu ești un cetățean model. Zi-mi tu mie ce cetățean model își bagă coarnele în tot ce mișcă? Hm? Unde ai mai văzut tu astfel de comportament?

－N-am înțeles nimic, Cimino, de unde atâta supărare pe mine? Chiar nu pot să-mi dau seama.

Oftând, Cimino se întoarse spre Denis:

－Bubu, cică Florin nu pricepe, e mai tare de cap. Mai spune o dată, cu voce tare, ce mi-ai spus mie la ureche în timpul grătarului. Ca să fie clar pentru toată lumea.

Denis, plin de el, lăsă coasa din mână și, făcând același gest cu palmele, spuse:

－I-am prins azi dimineață pe Mimi și Florin făcând scârța-scârța în baie, hi, hi!

Mimi interveni, încercând s-o scalde:

－Și tu te iei după mintea unui copil de șase ani? Pe bune? Doar știi ce imaginație bogată are. Aveam pretenții mai mari de la tine.

－Bubu, l-ai mințit tu vreodată pe buni?

－Niciodată! răspunse Denis, categoric.

Cimino ridică din umeri și zise:

－Mimi, te iubesc și te voi iubi mereu. Dar între cuvântul tău și al lui Bubu, eu am ales deja.

－Nu, nu, Cimino, te rog, hai să vorbim! începu Florin să schelălăie.

Câinele lătra din nou puternic.

－Papă tot, Hanibal, papă tot! îl încuraja Denis, țopăind, cu coasa din nou în mână.

Bunicul se apropie de nepot:

－Bubu, nu mănâncă nimeni pe nimeni. O să am o discuție de oameni mari cu Florin și atâta tot. Acum du-te cu Mimi în pătuț și las-o să te adoarmă, bine? Vorbim și ne jucăm mâine dimineața ce vrei tu.

－Mmmbinee, spuse Denis, cam dezamăgit.

－Hai la noi în cameră, iubire, îl trase Mimi de mână.

Apoi, aruncându-i o privire dezgustată lui Cimino, adaugă:

－Nu ești zdravăn la cap!

－Să nu uiți de dopurile pentru urechi, love!

Cimino îi privi pe amândoi cum intră în casă, apoi își concentră atenția pe singurul musafir rămas.

－Cimino, te rog din suflet, nu e așa cum zice copilul, nu mă da la câine, chiar nu ai motive, jur!

－În primul rând, eu nu sunt Cimino pentru tine, sunt domnul președinte Cosmin Matei. În al doilea rând, cum îți permiți, jigodie ordinară, să-mi pui tu mie coarne, ă? Păi, eu te-am luat dintr-un coteț ca ăsta și te-am făcut om și tu așa mă răsplătești? Nu ți-e, mă, rușine, râmo, să faci ce ai făcut în casa mea?

－Îmi pare rău, domnule președinte, o să-mi dau demisia din partid și mă retrag complet din viața publică și din cercurile dumneavoastră! Numai să mă scoateți din cușca asta, vă rog mult, nu mă lăsați pe mâna dulăului, vă implor!

－Bă, voi chiar mă credeți cu un picior în groapă? Păi, lasă că v-arăt eu vouă, ție, în mod special, de ce sunt în stare. Te-am luat de la zero și te-am ridicat, ai ajuns cineva în viață pe spinarea mea și acum faci pe cerbul cu mine? Te aduc eu înapoi la zero, în câteva secunde, stai liniștit. Acolo unde ți-e locul, de fapt, zero barat care ești!

Spre oroarea lui Filip, Cimino deschise ușa de la cușcă și porunci câinelui:

－Sari pe el, Hanibal!

Sus în dormitor, Denis, cu dopurile în urechi, adormise în brațele lui Mimi, când țipetele lui Florin, amestecate cu alte zgomote bestiale, răsunară până în pădurea de fagi din apropierea casei, speriind și punând pe fugă și ultimul cerb în căutare de hrană sau adăpost.

Mimi nu putea dormi. Își trecea degetele mecanic prin părul copilului, iar lacrimile îi curgeau pe obraji, rostogolite de chinurile cele din urmă ale amantului ei.

de Mihai Bălăceanu