Pentru Rodrigue întâlnirea cu Vera a fost dragoste la prima vedere. Cu toate că ea avea un renume de femeie crudă, insensibilă și nesuferită, când s-au așezat la masă pentru prima dată, becurile din încăpere s-au ars, tot cartierul a rămas în întuneric dar radioul din barul unde erau, brusc a difuzat o muzică pe care nimeni n-o mai auzise. Niciunul nu s-a mirat și s-au privit unul pe altul de parcă s-ar fi căutat toată viața, de parcă războiul absurd pe care-l ducea Uniunea cu o populație fără vină și pe care toți îl numeau ,,curat”, n-ar fi existat, ci doar îi adusese pe ei împreună, aici în tabăra de recuperare.
La următoarea întâlnire el a văzut că nu era frumoasă, avea mâini groase de parcă ar fi fost tăietor de lemne iar glasul ei zgâria timpanul oricui. El a început să-i spună că e minunată iar ea se făcea frumoasă pe zi ce trecea. Ochii îi scânteiau iar obrajii i se catifelau. El îi săruta mâinile iar degetele ei se subțiau delicat. Îi mângâia chipul zâmbind iar glasul ei începuse să fie melodios.
Când îl vedea pe Rodrigue în scaunul cu rotile, Vera stătea țeapănă și tăcea, la asta se pricepea, iar el în loc de la revedere îi spunea că are cel mai frumos trup din câte a văzut vreodată. După nici o lună Vera era subțire ca o trestie și dansa pe jumătate goală doar pentru el.
El aflase că Vera asta știa să facă, era lunetistă, era subofițer în armata Uniunii, era antrenată să nu simtă durerea și să ucidă la comandă. Atunci el i-a spus la ureche tot ce știa despre flori și despre gâze, i-a recitat poeziile lui, așa că femeia uitase de război. El lucra la intendență, își pierduse picioarele lovit de o grenadă de asalt curată, în formă de broscuță, acum nu mai scria, nu mai compunea, poezia lui vie era Vera și avea grijă ca ei să nu-i lipsească nimic. Desena în aer pentru ea curcubee iar ea noaptea îi dăruia aurore boreale după care se cuibărea ca o pisică în brațele lui.
Uneori se ascundeau în cabana lui, împărtășeau amândoi aceleași vise lângă focul din șemineu apoi ea pleca să pună capcane pentru iepuri, ca să aibă ce să mănânce. El plângea când femeia prindea vreunul, îi dădea drumul pe ascuns, o dată chiar s-a răsturnat cu scaunul lui cu tot în fața ușii, peste iepure. Atunci a văzut-o cum își iese din fire, dar a potolit-o, a învățat-o cum să-i treacă foamea și să muște din lună, cum să se urce pe masă, să se înalțe pe vârfuri și să muște zdravăn din astrul nopții, apoi să împartă bucătura cu el.
În noaptea aceea Vera a încercat să-l sufoce apăsându-i carotida cu antebrațul dar el i-a înlănțuit mijlocul și a mângâiat-o până ea a cedat presiunea.
A doua zi Vera i-a spus că pleacă în misiune. Când vorbeau la telefon, în loc de noapte bună ea îi spunea câți civili au murit în bombardamentele lor cu noile arme biologice iar lui îi apăreau cute în jurul gurii și pe frunte, îi povestea despre copiii sfârtecați de grenade bio camuflate în păsări mici iar lui îi apăreau riduri adânci în jurul ochilor. Când i-a trimis o fotografie Verei, ea i-a spus că el a îmbătrânit și arată rău iar Rodrigue a rămas fără aer, s-a simțit într-adevăr rău și s-a internat în spital.
A rugat-o să se întoarcă acasă iar ea i-a spus că abia a plecat și că îi pare rău că trebuie să spună asta, dar din pricina lui a plecat, că nu poate să trăiască cu poezie și să mănânce raze de lună.Vocea ei îi zgâria din nou timpanul iar lui îi creștea tensiunea, se gârbovea ca sub o mare greutate, simțea că se prostește, că neuronii lui se ofilesc și a fost nevoie într-o seară să-l pună pe oxigen și perfuzii.
Atunci s-a hotărât s-o părăsească și nu i-a mai răspuns la telefon. A aflat că Vera într-o lună s-a schimbat rapid și a devenit aceeași femeie corpolentă cu mâini groase și voce de bomfaier. I-a transmis că pentru ea, el Rodrigue e un om mort. El a simțit că moare și s-a pregătit pentru asta.
A mai trecut un an.
Rodrigue primise în sfârșit arma comandată și un singur glonț cu dinți, bio, care se putea înșuruba în gâtul unei căprioare și putea să o muște încet, până când aceasta și-ar fi dat duhul. Arma dădea șansa animalului să lupte cu glonțul vânătorului, sau mă rog așa scria în manual.
Un an întreg Rodrigue s-a pregătit pentru întâlnirea cu Vera, spera în sufletul lui s-o vindece de război și s-o aducă înapoi, dar era pregătit să tragă glonțul bio, sub formă de viespe, în gâtul Verei, acolo unde-i va înțepa pielea în mai puțin de 0.14 secunde și îi va injecta veninul.
O aștepta pe Vera în barul unde începuse totul, tremura de emoția reîntâlnirii dar avea și arma pe genunchi. Simți o ciupitură de țânțar. Nu se stăpâni să nu se plesnească peste ceafă scoțând o sudalmă la adresa țânțarului, singura insectă pe care n-o putea suferi. Pielea se înroșise și o gâlmă cât o acadea îi răsărise pe gât în timp ce ochii îi deveneau sticloși.
Rodrigue nu mai apucă decât să recunoască faptul că Vera, care râdea acum în pragul ușii, nu se zgârcise, sigur își luase ultimul model de pistol automat cu bioinsecte de calibrul zero. Excelentă lovitură, nu i-a dat nicio șansă.
Rămăsese paralizat, îi curgeau umorile prin gura întredeschisă când Vera s-a aplecat deasupra lui și i-a șoptit că e un poet prost și că versurile lui sunt de rahat.
Rodrigue n-a mai clipit, a rămas cu ochii larg deschiși în timp ce deschidea palma. Nu strivise glonțul țânțar. L-a așezat pe brațul Verei în timp ce i-a șoptit la rândul lui: Totdeauna am împărțit bucătura cu tine, ai fost poezia mea nebună!
Vera a murit după trei săptămâni la un ospiciu. În fiecare noapte senină mușca din tocul ferestrei spunând că mușcă din lună.
de Doina Roman
Doina Roman este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a lucrat pentru MapN, apoi pentru Agenția internațională de Presa REUTERS, iar în prezent se ocupă de afaceri. A publicat pentru prima dată, în 2014, romanul fantasy „Pragul”, editura „Tracus Arte”. Au urmat: „Pragul 2 - Umbra martor” și „Pragul 3 - Ultimul Trimis Oserp”, la aceeași editură. În 2017, a publicat, la editura „Paralela 45”, romanul „Prea mulți zei pentru un deșert”. În 2021 a publicat, la editura „Tracus Arte”, romanul „Fata cea mică a timpului”. Romanul „Pragul” a fost tradus și publicat în Noua Zeelandă la editura „Eunoia Publishing Limited”, în colectia Steam Press. A înființat, în 2020, revista literară „Utopiqa” al carei redactor-șef este și în prezent.
Toate cărțile sale au obținut premii atât în tară, cât și în strainătate: în 2015 - RomCon - Convenția Națională Română de SF&F - Premiul pentru cea mai bună carte la debut în volum. („Pragul”, vol 1); 2016 - finalistă - RomCon - cel mai bun roman. („Pragul, Umbra Martor”); 2017 - Premiul CHRISALIDE - Dortmund Germania - SESF - Societé Europeenne de Science - Fiction („Pragul”, vol 1, 2, 3); 2017, premiul Colin - ediția VII - București - pentru cea mai bună carte la categoria, „new wired, gotic, horror, crime” („Pragul”, vol 1, 2, 3); 2018 - RomCon - Convenția Națională Română de SF&F - Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 („Prea mulți zei pentru un deșert”); 2019 - Publică, în Noua Zeelandă, romanul ,,The Threshold”, editura „Eunoia Publishing Ltd”.
Comentarios