Cristina Frumos

Vă oferim un fragment din nuvela „Vara nebunului” scrisă de Cristina Frumos, publicată recent la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

I. CASA DIN 23 BOWDOIN ST.

Din West Street, care cobora dinspre WPI, virase la stânga, deşi degetele transpirate umeziseră touchpad‑ul. Ce dracu’?, spuse, simţindu‑şi buricele patinând în şănţuleţele iscate din zgârieturi repetate. Înainta febril, click după click, din două în două secunde, după capriciile Google Street View, căutând atent o anume casă, despre care ţinea minte că era gri, deşi poate să fi fost maro, sau poate albastru deschis. Roti puţin spre dreapta, fără a o recunoaşte imediat, deşi era acolo, apoi spre stânga, unde descoperi stabilimentul din care dimineaţa curgeau râuri‑râuri de chinezi identici, replicaţi parcă peste noapte, palizi şi iuţi ca furnicile şi despre care se‑ntrebau atunci, demult, cum naiba de reuşeau să‑ncapă cu toţii acolo, probabil că dormeau grămadă, unii peste alţii, că altfel n‑aveau cum. Forţă apoi din nou spre dreapta cursorul, până când fixă în sfârşit imaginea casei de la nr. 23 Bowdoin St., Worcester, MA. Mângâie iarăși touchpad‑ul pentru ca să obţină o imagine rotită la 180 de grade, voind să mai parcurgă încă o dată drumul, mai atent la case, la copaci, la cornişele şi la micile pridvoare care azi aveau un aspect de nou, de proaspăt vopsit, un aer vesel, de vacanţă. Strada, zona, oraşul întreg aveau un profil sumbru, anchilozant şi ameninţător într‑un anume sens atunci, cândva, sau poate că era aşa numai privit prin ochii ei, căci dacă se gândea mai bine, nu percepuse astfel lucrurile înainte ca ea să vină acolo. Numai casa de la numărul 23 parcă se degradase între timp şi arăta ca o clădire părăsită sau dezafectată, în contrast absolut cu toate celelalte. Mişcă mai departe cursorul până la intersecţia cu Linden St., apoi intră pe Wiliam St., ca să surprindă un cadru cu spatele casei. Obosise.

Închise laptopul şi ieşi din birou înjurând.

Fierbinţeala zilei persista în pietre şi în iarba uscată din parc. Universitatea era goală, câţiva cercetători întârziaţi, pierduţi printre scale şi cifre, îşi aveau încă maşinile parcate în faţă, el trebuind să le ocolească odată ajuns afară.

Portarul se uită la el cu aceeaşi curiozitate amestecată cu milă, ca întotdeauna. Îl cunoştea bine, nopţile erau doar ei în toată universitatea, astfel că simţea un fel de complicitate, la adăpostul tăcerilor şi‑al semiobscurităţii de pe holurile instituţiei, cu el, omul mereu singur şi parcă fără căpătâi. Odată îl întâlnise în timpul ultimului rond al zilei şi‑l întrebase dacă nu doreşte să‑i aducă o apă sau o cafea,

că el ieşea puţin, dar domnul se uitase la el ca printr‑un geam de sticlă mată şi nu răspunsese nimic, ci pur şi simplu intră în cabinet şi‑l auzi cum încuie de două ori uşa în urma lui. În unele seri, portarul mai întârzia la uşa lui, fiindcă îl auzea vorbind cam tare, probabil că la telefon, dar prea mai înjura domnul profesor, ceva l‑o supăra, sau cineva de acasă îi vorbea aşa de urât de l‑a scos din ţâţâni, apoi pleca tiptil, jenat că se vârâse‑n convorbirile lui personale, mai deschidea un amfiteatru, mai închidea un geam uitat deschis, apoi stingea lumina şi mergea mai departe şi până nu verifica fiecare sală, fiecare baie, fiecare laborator, nu se retrăgea la el în cămăruţă, căci datoria de serviciu e datorie de serviciu, nu mai avea mult până la pensie, dar treaba trebuia făcută bine. De cele mai multe ori însă, îl urmărea ieşind târziu, după ce se înnopta, probabil ca să mănânce, şi‑l mai vedea dimineaţa devreme, întorcându‑se obosit la birou, cu paharul de cafea în mână, şifonat, transpirat şi cu faţa crispată, cu privirile întunecate şi părul care parcă i se decolora de la o zi la alta. Se gândea că‑şi petrecuse noaptea dormind pe o bancă, pierdut în vorbărie de unul singur ori bântuind bezmetic pe străzi din cele mai slab luminate, poate pe la gară, pe undeva unde îşi lăsase toate puterile. Era o ciudăţenie omul acela pentru portarul obişnuit deja cu toate extravaganţele profesorilor, cu toate formele de teribilism ale studenţilor şi îi veni să râdă pentru că îşi aduse aminte cum odată, mai de mult, poate îndată după revoluţie, ascultase din întunericul holului gemetele care reverberau dintr‑un amfiteatru şi cum, în loc să intre şi să‑i certe, să‑i facă de ruşine pe îndrăgostiţi şi să‑i ameninţe cu exmatricularea, se puse să aştepte ca ei să‑şi termine nebuneala şi să se ducă singuri apoi în camerele lor sordide de cămin. Păi unde să şi‑o mai tragă şi ei, săracii, undeva trebuiau să găsească un loc cât de cât separat de alţii; era obişnuit şi cu turele de noapte, cu ceasurile interminabile de moţăială pe bancheta din separeul lui de la intrarea în universitate, mai urmărind din când în când ecranele deschise acum către toate holurile şi către toate intrările în instituţie, mai curăţând hârtiile şi paharele de cafea aruncate pe lângă coşurile de gunoi de la intrare sau de pe scări; era obişnuit şi să vadă zi de zi chipuri de universitari curaţi, primeniţi şi preocupaţi parcă de imaginea lor publică mai ceva ca de cursurile pe care trebuiau să le ţină studenţilor.

Odată, stând de vorbă cu administratorul, un ins pe care nu‑l prea înghiţea pentru că i se părea cam arogant şi uns cu toate alifiile, venit de numai câţiva ani acolo, de pe la vreun colegiu, cu pile prin facultate, după cum aflase de la colegul lui de tură, acela, administratorul, îi spuse că‑l cunoaşte şi că‑i cam dus cu pluta, că nimeni nu se poate‑nţelege cu el, arătând cu o mişcare a bărbiei spre domnul profesor care tocmai cobora scările, pornind spre cine ştie unde.

— Da, iar dacă ajungi în biroul lui, unde nu lasă pe nimeni să intre cât e el acolo, te cruceşti, nu alta, atâta jeg nu ai văzut în viaţa ta, io cre’că doarme acolo pe jos, ştii ce zic?, ca animalele, fumează şi stă aşa, cu geamu‑nchis, poate aprinde într‑o zi facultatea asta, păi cine să poată trăi cu el aşa, doamne fereşte, doar am vrut să trimit femeile să‑i spele şi să facă curat în biroul ăla, dar ce, deschide el uşa cuiva? Nu, dom’le, se‑ncuie‑acolo şi nu răspunde nimănui, ce, e a lu’ mă‑sa? el se crede aici la el acasă,

nimeni nu‑i poate spune nimic, nici doamna decan din câte văd nu îndrăzneşte...

— Io cred că i‑o fi spus, da’ el n‑ascultă, zise portarul doar ca să spună şi el ceva.

— Tot trece, eventual te şi înjură sau mârâie ceva şi nimeni nu‑nţelege ce, păi da’ biroul ăla e al facultăţii şi trebuie păstrat ca orişice birou de aici, al lui e ca o cocină de porci, în mama mă‑sii.

I se păru cam bârfitor şi nerespectuos administratorul, de aceea îl cam evita, auzise el că omul e uns cu toate alifiile, asta se vedea de la o poştă, numai de n‑ar începe să‑i poarte sâmbetele domnului profesor, săracu’. De aia nici nu‑i mai spusese de incidentul de acum un an şi jumătate, cam aşa, când pare că uitase pe birou ţigara aia aprinsă, de se declanşase alarma şi trebuise să cheme pompierii şi poliţia, noroc că focul ardea mocnit, numai fumul greu se strecurase în trâmbe groase pe sub uşă şi umpluse tot etajul. Iaca, uitase ţigara aprinsă şi plecase la baie. Na. Decana îl certase rău atunci, dar lucrurile se liniştiseră relativ repede şi fără consecinţe de alt gen, de aceea nici el nu mai zise nimic, ca să nu mai dea apă la moară administratorului, deşi avea şi el dreptatea lui. Se putea totuşi să fi auzit deja despre incident, sau poate nu, oricum portarul se scuză că trebuie să facă rondul pe etaj, aşa că discuţia se termină aşa, în coadă de peşte. E drept că s‑a întrebat adesea, stând aşa de mult singur, după ce plecau studenţii îndată ce se termina sesiunea de vară şi până‑n toamnă, cum se putea să n‑aibă şi domn

profesor pe cineva, ca tot omul, un suflet de muiere care să‑i calce şi să‑i spele, o casă, cum au toţi de pe aici, şi o maşină scumpă, pe care s‑o parcheze şi el în faţa universităţii. Ori măcar părinţi, fraţi sau surori să aibă, să se ducă şi el undeva câteva zile. În ultimele luni slăbise de parcă o boală grea dăduse în el, se micşorase tare, iar cămaşa aceea în carouri, singura în care‑l vedea încă de când a dat căldura în primăvară, flutura pe el ca un giulgiu. Ştia numai cum îl cheamă şi că e prof pe la FEAA, atâta. Dac‑ar fi putut, l‑ar fi ajutat cumva, dar nu avea el voie să încalce regulile în relaţia cu personalul sau să‑şi depăşească atribuţiile din fişa postului, aşa că‑l urmărea de fiecare dată numai cu privirea, plecând sau venind, cu acelaşi veşnic pahar cu cafea în mână şi cu ţigara aruncată în ultima clipă pe scară, înainte de‑a se închide uşa masivă în urma lui.

de Cristina Frumos

Cristina Frumos, originară din Rusu-Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, este absolventă a Facultății de Litere, secția română-latină, a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și în prezent  este profesor de limba română la Colegiul Național Pedagogic „Vasile Lupu“ din Iași. A urmat un masterat în antropologie culturală în cadrul aceleiași facultăți și un doctorat în filologie, cu o teză despre mitul Atrizilor și reflectările lui în teatrul antic și modern (la Mircea Eliade, Eugene O‘Neill și Jean-Paul Sartre). A publicat studii, articole/eseuri și (în ultimii ani) pagini de proză în revistele Cronica (cu o rubrică permanentă între anii 2010-2011), Mișcarea literară (unde colaborează constant), Gând românesc, Scriptor, Tribuna învățământului și în volume colective, tratând aspecte din sfera educației. În 2014 a publicat volumul de hermeneutică a mitului, prefațat de Dan Negrescu, Atrizii – o paradigmă vie, la Editura Ars Longa. Romanul de debut, Pledoarie, în fond, apărut la Editura Junimea în 2019, a fost premiat în cadrul Saloanelor Rebreanu (din 2020) de la Bistrița, obținând și un premiu al editurilor ieșene. În decembrie 2022 i-a apărut volumul de proză (povestiri de sine stătătoare/roman puzzle) O armată de muște, la Editura Eikon. A publicat povestiri pe platforma O mie de semne, în revista Timpul ieșean (2023) și în Matca literară (2024).