Ildiko

În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten era pe strada Lungă, într-o clădire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş.

Abia intrasem pe poartă şi am avut primul şoc. Atâţia copii! Nu-mi închipuiam că ar putea fi aşa de mulţi în tot Braşovul. În curtea casei unde mă născusem nu era niciunul apropiat de vârsta mea, iar pe stradă n-aveam voie să mă joc. Crescusem printre oameni mari şi, scoasă din singura lume pe care o cunoşteam, cea a adulţilor, eram ca o sălbăticiune ţinută prea multă vreme în cuşcă şi care, eliberată pe neaşteptate în mijlocul pădurii nu ştia ce sunt copacii, nici cum să se caţere într-unul.

După ce mă lăsase în mâinile capabile ale educatoarei, Fräulein Klara, mama se făcuse nevăzută atât de repede încât n-am apucat să mă agăţ de ea. În schimb am făcut ce ştiam eu mai bine, încă de pe atunci şi am tot exersat între timp: am găsit un cotlon retras unde să mă ascund. Nu auzisem de Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, dar prima pe care am petrecut-o la Kindergarten a fost cu siguranţă aşa. Ceilalţi copii n-aveau probleme, dimpotrivă, se jucau cu însufleţire, strigându-şi cuvinte de neînţeles pentru mine. Mă lipisem de un perete şi închisesem ochii, dorindu-mi fierbinte să mă topesc în aer ca Omul invizibil, deşi nici cartea lui H.G.Wells nu o citisem încă.

După-amiaza, când mama a venit să mă ia, am fost atât de uşurată că nu mă abandonase acolo, încât nici măcar nu m-am gândit să mă plâng. M-am încleştat de mâna ei, iar la întrebarea „cum a fost la grădiniţă?“ am răspuns ce trebuia, adică „bine“. Ştiam, dintr-un instinct pe care astăzi l-am pierdut, să fac exact ce aşteptau alţii de la mine, întâi părinţii, apoi educatoarea, iar mai târziu profesorii. Şi-apoi, mama era atât de hotărâtă să urmez grădiniţa germană încât orice revoltă din partea mea n-ar fi avut şanse de izbândă.

Aşa că, în următoarea zi m-am dus din nou. M-am pomenit că mă scufund nu în apă, ci în sunetele unei limbi din care nu pricepeam o iotă. Toată lumea vorbea germana, „alle sprechen deutsch“ – de-asta se numea Kindergarten, nu? Toţi trebuia să ne înţelegem între noi numai în nemţeşte, hotărâse Fräulein Klara, iar în cele şase ore cât era programul zilei, aşa se şi întâmpla.

Cei mai mulţi de acolo erau chiar copii de saşi, ceilalţi învăţaseră germana în familie, cu faimoasele guvernante, un fel de Mary Poppins autohtone. Între ei mă simţeam ca o emigrantă ajunsă într-o ţară străină, neştiind ce să fac ori încotro să o apuc. De obicei spre colţul unde mă pedepseam singură, cu tăcere şi izolare. Până la urmă, vrând-nevrând, oricine ar fi învăţat germana. Eu însă am rezistat eroic. Eram afonă la sunetele unei limbi pe care Rainer Maria Rilke a făcut-o să sune atât de armonios în poezie? Poate, dar mai degrabă încăpăţânată, refuzând să mi se bage pe gât orice, chiar dacă „spre binele meu“.

La lecţiile educatoarei, când eram întrebată tăceam, ceea ce din fericire nu se întâmpla prea des. Fräulein Klara se ocupa de copiii care îi meritau întreaga atenţie, îi răsplăteau sforţările cu progrese evidente. Devenisem oaia neagră a grădiniţei, fără să-mi pese prea mult, oricum nu ştiam cum se spune asta în nemţeşte.

Cât despre colegii mei, nu puteam să mă împrietenesc cu vreunul nici dacă aş fi vrut. Toţi făceau cu uşurinţă ceva ce eu nu eram în stare – de ce să nu se simtă superiori? La vârsta aceea nu există nuanţe, lumea se vede în alb şi negru, iar eu am ajuns repede să o împart în două – eu şi ceilalţi.

Numai că, la o lună şi jumătate după ce mama mă înrolase cu forţa în legiunea străină, grupa mică a grădiniţei germane de pe strada Lungă, lucrurile s-au schimbat. În bine, sau aşa am crezut la început.

Printre gratiile singurătăţii s-a strecurat o rază de soare. Speranţa avea ochii verzi, codiţe blonde şi se numea Ildiko. Noua venită era unguroaică şi – minune! – nu ştia vreun cuvânt în germană. Copiii au primit-o la fel ca pe mine, cu răceală şi superioritate. Evident, am fost atrase una de alta, ca două naufragiate exilate pe o insulă, deşi a noastră era departe de a fi pustie. Ne-am împrietenit repede, schimbând promisiuni şi jurăminte de veşnică amiciţie în română, limba pe care o ştiam amândouă, eu mai bine, ea cu scăpări gramaticale ¬– dar nimeni nu-i perfect.

Am deprins multe de la noua mea prietenă: să joc „şotron“, „Popa prostu’“, “Baba oarba“, să alerg prin curtea cu pietre, căzând şi julindu-mă, dar fără să îmi pese dacă mă întorceam acasă cu batista legată în jurul câte unui genunchi, pătată de sânge. Însă ce am învăţat cu adevărat important – deşi nu ştiam pe vremea aceea să îi dau un nume – a fost arta disimulării.

Nu trebuia să ştiu germana, era de-ajuns să mă prefac. Şi-am început să repet după ureche „Für Papa“, „O Tannenbaum“, „Hände Waschen“, „Das bin ich und das bist du!“ şi alte cântece sau poezioare. Le prindeam din zbor, apoi le turuiam ca un papagal, fără să am habar ce voiau să zică şi fără să mă intereseze. Victorie! Vorbeam în sfârşit germana şi încă cu un accent autentic. Mama, care la început fusese îngrijorată de progresele mele lente, ori mai precis de lipsa lor, acum se liniştise şi era mândră de mine. Nu degeaba o cadorisise pe educatoare cu o mulţime de atenţii pe care Fraülein Klara le primea cu un surâs modest, de misionar catolic ce reuşise să convertească un păgân îndărătnic, aducându-l la adevărata credinţă.

Şi toate astea i le datoram lui Ildiko. Dacă cineva m-ar fi întrebat „cum e prietena ta?“ aş fi tăcut probabil, încurcată. Cum să o descriu? Drăguţă, deşteaptă, veselă erau noţiuni abstracte, prea complicate pentru mintea mea de copil. Îmi amintesc doar că avea gropiţe în obraji, de parcă ar fi fost tot timpul gata să izbucnească în râs, iar degetele i le simţeam fierbinţi când se împleteau cu ale mele. Şi ochii, da, ochii îi erau verzi aşa cum spuneau cei mari că ar fi marea pe care încă nu o văzusem.

Dimineaţa, cum ajungeam la Kindergarten ne căutam din priviri, apoi toată ziua ne ţineam aproape una de alta, având grijă ca la jocurile cu restul grupei să nimerim în aceeaşi echipă. Şi iarăşi lumea mea ajunsese să se împartă în două, de o parte Ildiko cu codiţele ei de culoarea mierii, de cealaltă copiii, educatoarea, restul lumii.

Pe Ildiko o aducea o femeie înaltă, blondă – mătuşa ei îmi spusese. Mai multe nu ştiam despre ea. De ce nu venea cu mama ei, cine îi erau părinţii, unde locuia, dacă mai avea fraţi sau surori – erau întrebări la care nu cunoşteam răspunsurile fiindcă nu mă gândisem măcar să i le pun. Lumea mi se părea prea mare ca să o pot cuprinde cu mintea şi atunci o împărţeam în lumi mici care pluteau în aer, ca nişte baloane de săpun. Treceam dintr-una în alta fără să le sparg; părăseam lumea de acasă, unde eram în largul meu, pentru cea a străzii – un teritoriu terifiant, un no man’s land unde nu eram niciodată singură, ci de mână cu mama ori cu tata, ceea ce-mi dădea încredere, mă făcea să mă simt în siguranţă –, ca să ajung în lumea grădiniţei, unde mă aştepta Ildiko.

Copiii ceilalţi mă intimidau. Erau prea mulţi, prea siguri de ei, făcând gălăgie şi încercând fiecare să iasă în faţă – exact cum aveau să facă şi în viaţa lor de maturi, trăsătură cu care n-am reuşit să mă obişnuiesc vreodată. Fräulein Klara mă teroriza încă, cu postura ei dreaptă, impecabilă şi exemplară, cu buzele subţiri strânse într-o grimasă de nemulţumire care mi se părea adresată numai mie.

Dar erau şi lucruri care îmi plăceau la Kindergarten: planşe cu desene în toate culorile pe pereţi – păcat că nu înţelegeam ce scria sub fiecare –, jucării cum acasă nici nu visam să am, un trenuleţ electric, cuburi colorate din care se puteau construi cetăţi şi turnuri, maşinuţe cum nu văzusem decât în Orăşelul Copiilor. Una peste alta nu era chiar atât de rău, Ildiko şi cu mine găseam întotdeauna ceva interesant de făcut, viaţa noastră acolo intrase pe un făgaş firesc. Iar rutina e primul pas spre normalitate – sau aşa se spune.

Apoi, într-o zi, Ildiko n-a mai venit. Dimineaţa, apoi amiaza mi-am petrecut-o în aşteptare. Din nou a fost o zi care nu se mai sfârşea, dacă n-o socoteam pe prima, greu de depăşit la titlul de cea mai lungă. Nici în zilele următoare prietena mea n-a apărut. Era bolnavă, se supărase pe mine?

A treia dimineaţă Fräulein Klara ne-a adunat pe toţi şi ne-a spus ce se întâmplase, amestecând câteva vorbe pe româneşte, ca un hatâr pentru mine. Ildiko mergea acum la o altă grădiniţă fiindcă părinţii ei se mutaseră la marginea oraşului, întâi cu serviciul, apoi cu locuinţa.

Iarăşi n-am priceput nimic şi nu limba germană purta vina de data asta. Nu înţelegeam ce înseamnă să pleci din casa ta − chiar dacă nu te născuseşi acolo, ca mine, ci într-una cu multe camere ce se numea maternitate – într-o altă casă, străină, târând după tine mobile, covoare, farfurii, haine şi cărţi. Şi cum putuse Ildiko să dispară fără un cuvânt, fără să ne luăm rămas bun? Nici asta nu ştiam exact ce înseamnă, doar ceva care face ca un lucru foarte rău să doară mai puţin. Eram la o vârstă când toate se întâmplă prima dată. Ildiko fusese prima mea prietenă, iar pierderea ei m-a făcut să mă lovesc de un cuvânt nou, dur ca un zid de beton: despărţire.

„Aşa-i în viaţă, lucruri din astea se petrec la tot pasul, o să te obişnuieşti, o să treacă, o să găseşti altă prietenă, nu e sfârşitul lumii“ – m-ar fi consolat mama dacă i-aş fi spus ce se întâmplase. N-am făcut-o. N-am împărţit cu nimeni tristeţea, dezamăgirea, durerea pierderii a ceva de neînlocuit. Le-am ţinut pentru mine, le-am îngropat adânc, cum făceau indienii lui Winnetou cu securea războiului. Însă nici n-am înghiţit resemnată prima mea înfrângere în războiul împotriva tuturor. M-am răzbunat în felul meu şi, ca întotdeauna, pe cine nu trebuia.

O dată pe lună, mama deschidea uşa grădiniţei cu umărul, fiindcă mâinile îi erau încărcate de pachete. Cafea, ciocolată, câte o sticlă de parfum – toate cumpărate pe sub mână şi la suprapreţ – poposeau pe biroul educatoarei care, după proteste cu jumătate de gură „dar vai, nu trebuia să vă deranjaţi!“, le lua repede, vârându-le într-un dulap ce părea fără fund, cum îmi închipuiam cufărul din povestea cu împăratul cel bun care scotea de acolo franzele ca să le împartă poporului înfometat – doar că aici era invers.

Ritualul o dată îndeplinit, Fräulein Klara îi trimitea după mine pe doi dintre copiii de la grupa mare, iar ei mă găseau de fiecare dată, deşi curtea grădiniţei era ticsită cum aveam să văd numai plaja de la Mangalia. Când ajungeam în faţa publicului format dintr-un singur spectator, care era mama, Fräulein Klara mă punea să îmi etalez repertoriul, două poezii, un cântecel mai mult ritmat, o fabulă a cărei morală îmi scapă şi acum. Le recitam pe toate conştiincioasă, iar la sfârşit făceam o reverenţă sub privirea strălucind de mulţumire a educatoarei.

La noi în casă nu vorbea nimeni germana. Mama ştia ceva franceză, învăţată în şcoală, tata o rupea pe ruseşte, fiindcă stătuse o vreme în Basarabia, unde ai lui avuseseră o casă la Cernăuţi. Însă niciunul nu înţelegea cuvintele ce mi se rostogoleau pe buze cu atâta uşurinţă, nici nu li s-a părut ciudat că erau numai în versuri. Aş fi absolvit Kindergarten cu Magna cum laude dacă Ildiko n-ar fi dispărut atât de brusc şi de misterios din viaţa mea.

La o săptămână după plecarea ei trebuia să dau din nou un spectacol la scenă deschisă. Însă de data asta, am tăcut. Eram ca un câine de circ care se înţepenise pe toate patru labele, în loc să facă tumbele obişnuite. Fräulein Klara se înroşise ca una ce tocmai fusese prinsă jucând poker la cacialma, mama nu pricepea ce se întâmplă, se uita de la mine la educatoare, apoi mi-a pus palma pe frunte – nu cumva aveam febră? Eu priveam cu îndărătnicie în jos, de parcă aş fi vrut să mă scurg în oglinzile negre ale pantofiorilor de lac.

Nu m-au clintit nici rugăminţile mamei, nici ale lui Fräulein Klara care, când erau şi părinţi de faţă, îşi amintea că ştie limba ţării sale. A fost pentru prima oară când am spus „nu“ – mamei, educatoarei, lumii întregi care încercase să facă din mine ceva ce nu voiam să fiu!

Spre mirarea mea, a funcţionat. Mama m-a retras de la grădiniţă în mijlocul semestrului şi am rămas acasă aproape tot anul următor, până în toamnă, când am început clasa întâi la Şcoala Generală 12 de pe strada Crişan. Acolo, orele se predau numai în română – nicio şansă să ajung la Honterus Schule, cum şi-ar fi dorit mama.

Dar aceea era dorinţa ei, nu a mea. Şi-am învăţat că în viaţă trebuie să îţi urmezi visele tale, chiar dacă în drum le mai zdrobeşti, fără să vrei, pe ale altora. Chiar dacă uneori răneşti pe cineva drag, deşi pe atunci n-am înţeles asta...

de Rodica Bretin