Răstigniți pe crucea timpului
Februarie 1943
Trenul înainta molcom, ca un plug tras de boi obosiți. Traversele, lovite de roți, îngânau o doină mai amețitoare decât setea și foamea care măcinau oamenii.
Tuc, tuc, tuc, mamă, mă duc!
Fug spre moarte, dau buluc,
Printre frați, dar singur cuc,
Spre-al călăului butuc.
Mă duc, mamă, tuc, tuc, tuc...
Fuseseră o sută în cap. Înghesuiți mai rău decât vitele în staul, până când îi mai rărise moartea, dormiseră pe rând, pentru că nu ar fi avut loc să se întindă pe podea cu toții deodată. Înaintea lor, garnitura transportase cai. Cum ușa vagonului părea ferecată pentru veșnicie, cu chiu cu vai, târâindu-și tălpile bocancilor, strânseseră balega rămasă de la animale într-un colț, împingând-o pe șine prin golul unei scânduri lipsă din podea, unde își și făcuseră latrina. În capătul celălalt, încet-încet, întâi Gheorghe, transmisionistul din Videle rănit la pântece, apoi Ion, fruntașul din Galați, urmat de Marin, giurgiuveanul, după care alții, atât de mulți încât nu le mai ținuse numărul, formaseră stivă de carcase vineții, dezgolite de straie de cei încă vii, care căutau să se protejeze de ger. Victor nu voise să dezbrace morții... Preferase să tremure, îmbrăcat, ca și ceilalți, în ținută de vară, înjurându-i în gând pe cei care-i mânaseră ca pe oi să lupte cu lupii în stepa calmucă.
Îl chinuia setea într-o atât de mare măsură, încât abia dacă mai putea vorbi. De cu zi, cu mâna vârâtă printre gratiile ferestruicii, încercase să și-o astâmpere cu fulgii pe care-i prindea în palmă. Nici nu-și putuse umezi bine buzele crăpate, că fusese silit să cedeze locul altuia. În dimineața aceasta, după zile întregi de foamete (câte oare?), icnind și aiurând cu gândul, mâncase o bucată de balegă înghețată, cu ochii ațintiți spre grupul camarazilor care se chinuiau să muște din hoitul lui Vasile, leatul lui din Călărași.
- Ăștia n-or să moară niciodată! îi șopti lui Mitrică. Ia uite-i, zici că-s corbi!
Mitrică nu mai tremura... Prin ochii lui sticloși, deschiși larg a mirare, dosită, parșivă, pe Victor îl privi moartea. Adormise, dacă somn se putea numi dârdâiala cu scurte momente de acalmie, ținându-și în brațe tovarășul, pentru a se încălzi unul pe celălalt. Înspăimântat de prezența hârcii, gemu, căutând să se depărteze de mort, cerând ajutor în capul lui doar, pentru că din gâtlej răzbătea doar hârâit fără noimă. Prins într-un cor al vaierelor care nu se sfârșea nicicând, nebăgat de nimeni în seamă, se potoli într-un final.
O vreme, n-ar fi știut să spună câtă, privi cum lumina zilei, prin ocheț și prin golurile cât unghia dintre scândurile vagonului, caută să izbăvească oamenii de întuneric. Catirina lu’ Nae, Pojorâta, Suceava, repetă, ca o promisiune, numele mamei camaradului mort, pe care acesta îl rugase să o vestească de soarta lui, dac-o fi să... Nu se putea opri din scărpinat; prea târziu își dădu seama că, probabil, ploșnițele care se îndestulaseră până acum din Mitrică își schimbaseră stăpânul.
Locomotiva scânci de câteva ori, ca o bătrână copleșită de viață, apoi se opri locului. De frică, oamenii amuțiră. Ceva se apropia - o larmă care tot creștea în putere, de oameni și câini, ce răzbătea ca dintr-o altă lume, de parcă ei, cu toții, s-ar fi găsit într-un imens mormânt de care se apropiau nuntași. La un moment dat, printre gratiile ferestruicii, cu ropot ca de grindină, pe podea prinseră să cadă bucăți de pește uscat, iar oamenii se preschimbară în fiare.
Din colcăială, cu noroc, Victor reuși să culeagă o morugă. După ce reuși să o molfăie, mai întremat, îl dezbrăcă pe Mitrică și-i îmbrăcă ținuta. Efortul îl secă, așa că amână pe a doua zi mutarea trupului.
Căzu într-un somn agitat, în care fugea bezmetic pe un câmp negru, înghețat și bântuit de vălătuci suri care-i îngreunau vederea. Tocmai de aceea, fântâna din zare i se păru nălucire întâi... Deasupra ei, soarele spărsese cerul ca de plumb și-o mângâia cu raze.
Cu pași împleticiți, de undeva de sus, Victor se văzu pe sine cum aleargă spre ghizduri. Dă Doamne! se auzi repetând, printre gâfâieli. În sfârșit, își va putea astâmpăra setea! În sfârșit! Rezemat de colacul din piatră, scufundă ciutura, iar când o scoase lipăi din ea ca un pisoi. Înciudat că nu se satură, o duse la buze și voi să bea. Ca un făcut, apa prinse a-i curge pe lângă gură, pe gât, apoi pe piept, înfrigurându-l cu răceala ei ca de sloi, dar neostoindu-l. Se trezi plescăind aer ca un pește și dârdâind incontrolabil. Îi veni să plângă - visul fusese atât de real...Doamne, ce frig!
- Apă... murmură, cu gura pungă din cauza sărăturii pe care o mâncase.
- Apă... auzi un ecou stins, apoi un altul, de parcă vorba lui reverbera din pereții vagonului.
Pe ferestruică, zorii mijeau a zoaie. Ar fi dat oricât pentru o gură de apă, oricât! Or pentru o rază de soare...
Se îndreptă spre latrină, se desfăcu la prohab și se forță să scurgă din trupul secătuit de fluide măcar câteva picături. Duse căușul palmei la gură și sorbi lichidul sărat, scârbos, și totuși, insuficient.
Știind de acum că va muri, abia își putu târî picioarele până la locul lui. Se prăbuși peste Mitrică și rămase așa, într-o rână, cu capul rezemat de trunchiul lui.
Din letargie fu smuls de zgomotul greu al ivărului. Ușa vagonului se deschise, iar aerul curat sparse duhoarea. Inspiră cu nesaț iar și iar, fără a se putea opri, deși parcă trăgea în piept ace. Îi văzu pe cei mai în putere cum se împleticesc spre ușă; voi să facă același lucru, dar nu se putu ridica.
- Apă... Apă, oameni buni, apă! cerșiră aceștia lugubru, care de care mai sfârșit, acoperiți de urletele câinilor lupi.
Supraveghetorii frânseseră elanul celor din față, lovindu-i cu paturile armelor. Câțiva căzură pe podea, iar camarazii îi prinseră de mâini și de picioare, căutând să-i tragă departe de zbiri.
- Vyyti iz mertvykh[1]! răcni un rus cât toate zilele, după mustață cazac, indicând cu degetul zăpada călcată în picioare.
Se lăsă liniștea. Cu toată sfârșeala, viii săltară morții pe brațe și îi duseră spre ușa vagonului, loc unde împietriră neștiind ce să facă. Învigorat de aer, Victor reuși să se scoale, după care, alături de alți câțiva, se chinui să salte trupul lui Mitrică.
-Vniz[2]! Iob tvoiu mati! Vniz! urlă iarăși cazacul, apoi prinse un cadavru de păr și-l trânti la pământ.
Un câine, urmat imediat de un altul, se repezi și mușcă din hoit. Supraveghetorii smuciră din lese, provocând chelălăieli de protest. Sub imboldul strigătelor, cadavrele, unul câte unul, se adunară la baza vagonului.
Victor socoti că dintr-o sută de fârtați s-au dus peste un sfert. Îi va îngropa, oare, cineva, sau doar zăpada? Ar fi vrut să afle unde sunt... Ce îi va spune maichii lui Mitrică, ce? Că l-a zvârlit din tren ca pe un balot?!
- La o parte, mă! ordonă Țârul, un caporal slab, dar al dracului, de loc din București, căutând să-și croiască drum printre oameni. Unde ne duceți? răcni din ușă spre ruși, uimindu-i pe toți cu tăria din voce.
- Hrană lupilor, ăi! îi răspunse, în grai moldovenesc, un soldat inamic, descumpănindu-l.
- Iudă! scuipă Țârul în direcția celui care-l luase în tărbacă. Apă! Voda[3]! strigă din toți rărunchii, de parcă de tăria țipătului depindea împlinirea cererii lui.
Un sergent scund, cu ten smead și ochi mici, alungiți, făcu un pas înainte. La brâu, alături de tocul pistolului, îi atârna temuta kandra[4]. Cu o mișcare fulgerătoare, își smulse arma din toc și trase. Țârul se prăbuși în afara vagonului, ca un muzuc[5] doborât dintr-o singură lovitură de secure. Un câine se repezi în beregata lui și smuci. Asiaticul izbi cu piciorul animalul o dată, și încă o dată, până când îl puse pe fugă, apoi, dintr-un coș, îi aruncă o bucată de pește, de care câinele se feri ca de un bolovan.
- Yemu bol'she nravyatsya lyudi[6]! rânji siberianul, stârnind hohote.
Mârâi un ordin; doi soldați prinseră coșul de toarte, își luară avânt și zvârliră conținutul în vagon.
Din nou, românii se repeziră hulpavi. Care târâș, care în patru labe, se înghiontiră, loviră, mânați de moarte și fugind totodată de ea, căutând din răsputeri să apuce o bucată de pește.
Se închise ușa, cu zgomot greu, înfundat, ca de lespede, apoi se auzi zăvorul. Afară, la lumină, învingătorii râdeau precum cotarlele. Înăuntru, învinșii palpau întunericul în căutare de hrană.
Trenul, ca un animal sălbatic hrănit cu suflete, icni, urmându-și drumul spre capătul lumii.
[1] Coborâți morții!
[2] jos
[3] apă
[4] pumnal siberian cu două tăișuri.
[5] copac tânăr
[6] Îi plac mai mult oamenii!
(acesta este un fragment dintr-un roman în lucru)
Marius Albert Neguț (n. 22 ian. 1976) este romancier și poet. A debutat în anul 2016, la editura brașoveană „Libris”, cu romanul „Îngeri rătăciți” (roman distins, în anul 2017, cu Premiul Special al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”). Îi urmează „Inocența păcatului” (2017), la aceeași editură. Din 2018, deschide o serie ce cuprinde volumele: „Din altă viață – Jurnal de copil” (2018), „Din altă viață – C.V. de golan” (2019), „Din altă viață – Teleleu” (2020) și „Din altă viață – Servesc patria” (2022). În 2020, publică, la editura „Polirom”, romanul „Cerberus”, iar, în 2021, la editura „Univers”, îi apare romanul „1877: Portretul unei iubiri desăvârșite”. Tot în 2021 publică, prin efort propriu, volumul de poezii intitulat „Insomnii – #la3”, pe care îl oferă cadou cititorilor fideli. Anul trecut (2022), povestirea sa „Hulita” (publicată la editura „Velvet Story”, în antologia horror „Întâmplări stranii: Călătorii în lumea groazei”) este distinsă cu premiul III al Concursului Național de Literatură SF şi Fantasy organizat de Asociația Culturală „Renașterea Buzoiană”. Marius Albert Neguț este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, Filiala Brașov.