Sfântul Serafim

Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător - omul lui Dumnezeu

Într-unul din eseurile sale Sfântul Iustin Popovici spunea că „misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu persoana lui Hristos, de a transforma simțul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos și propria cunoaștere de sine (conștiința de sine) în cunoaștere hristică (conștiință hristică), pentru ca viața credinciosului să devină viață în Hristos și pentru Hristos, ca înlăuntrul lui să nu mai trăiască pentru el însuși ci Hristos să trăiască în el.” Și tot el observă profetic că Ortodoxia va genera întotdeauna renașterea ascetică, pentru că asceții sunt singurii misionari ai Ortodoxiei, iar nevoința singura ei școală. „Ortodoxia înseamnă efort ascetic și viață și doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe și împlinită. Trăirea nevoinței ar trebui sa fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoință. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de un preot ascet. (...) Există o cerință absolut necesară: ca toți episcopii, preoții și monahii noștri să devină ei înșiși asceți.”

Iar mijloacele de împlinire sunt practici ascetice și virtuți divino-umane care trăiesc într-o înrudire organică, spune Sfântul Iustin Popovici, fiecare își are izvorul în cealaltă,  completându-se între ele. Sfântul enumera cinci virtuți ascetice fundamentale, potrivit celor cinci simțuri: efortul credinței; rugăciunea și postul; dragostea; umilința și smerenia; răbdarea și umilința. Toate acestea contribuie la creionarea profilului creștinului de vocație spre care suntem chemați să ajungem.

În această nevoie de a cultiva personalități purtătoare de Hristos care „cu blândețea oilor au risipit răutatea lupilor și cu puritatea porumbeilor au salvat sufletele oamenilor”, vorbim astăzi de Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, poate și ca răspuns la „canibalismul rafinat” al civilizației contemporane decăzute în numele ateismului.

Proclamarea locală a canonizării sale, la Mănăstirea Sfinților Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus, la 16 august, a prilejuit apariția la Editura Andreiana a Mitropoliei Ardealului a patru volume ce reușesc să creioneze chipul luminos și erudit al părintelui Serafim cel Răbdător, omul ce slujea oamenilor ca pentru Dumnezeu.

Cele patru volume: „Ieșit-a semănătorul - predici pentru popor”, „Un om de care s-au bucurat oamenii - mărturii despre Sfântul Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus“, „Din bogăția de gând și simțire - articole, recenzii, meditații” și „52 de cuvinte ziditoare de suflet ale Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus“, care apar cu binecuvântarea Mitropolitului Ardealului dr. Laurențiu Streza. Nu e doar o binecuvântare de circumstanță editorială, ci e și expresia adevăratei evlavii pe care părintele mitropolit i-o poartă cuviosului Serafim, unul din viețuitorii mănăstirii de care este legat din copilărie.

„Ne-au rămas pilduitoare virtuțile sale, scrie părintele mitropolit, precum iubirea smerită cu care îmbrățișa spre alinare sufletele cele încărcate de patimile lumii și de valurile vieții sau statornicia sa răbdătoare în credința mântuitoare și în nevoințele vieții monahale, pentru că a viețuit și s-a nevoit în mănăstirea în care a fost tuns în monahism până în ultima clipă a vieții sale pământești. A purtat numele sfânt de Serafim, dovedind  întreaga sa viață că a fost un om serafic, un om al bucuriei, stare duhovnicească pe care a transmis-o și ucenicilor săi, printre care a fost și Părintele Teofil Părăian.”

Edițiile de text sunt îngrijite de părintele diacon drd. Nicolae-Toma Posa, consilier eparhial, a cărui muncă nu trebuie trecută cu vederea, pentru acrivia aparatului critic, a documentării și a surselor, care ne ajută la o mai bună cunoaștere a vieții și lucrărilor sfântului,  care a scris mult prea puțin pentru erudiția cu care Dumnezeu l-a înzestrat.

Într-un manuscris nepublicat al sfântului, aflat în arhiva personală a părintelui Grigorie Slevaș, sfântul pare să se explice: „Dumnezeu ne vrea la lucrul Său nu atât prin izbânzile noastre de oameni tari și mari în ochii altora, cât prin smerita Lui mărturisire de trăire creștinească după voia cea sfântă… bunătatea dinlăuntru sufletului și roada ei prin fapte smerite și lucrate în dragostea de Dumnezeu sunt vestirea cea mai puternică a Evangheliei între oameni.” Acesta pare a fi programul după care s-a ghidat Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător întreaga lui viață.

Născut într-o familie de creștini evlavioși din satul Totoiu (Alba), originari din Poiana Sibiului, urmează Liceul Mihai Viteazul din Alba Iulia și Academia  Teologică Andreiană din Sibiu (1932-1936), fiind apreciat ca unul dintre cei mai distinși studenți, își echivalează studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuți obținând titlul de licențiat în teologie (1938).

Rămâne în grija Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan care îl susține financiar oferindu-i, după perioada în care a fost secretar al Academiei Teologice, posibilitatea de a deprinde viața monahală în Sfântul Munte, la Chilia „Sfântul Ipatie”, apoi îl trimite la Atena pentru studiul limbii grecești participând și la cursurile de Morală și Dogmatică.

Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial se întoarce în țară fiind hirotonit preot celib la 15 ianuarie 1941, la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, pentru ca în același an să fie călugărit sub numele de Serafim. Este printre primii viețuitori ai reactivatei mănăstiri de la Sâmbăta de Sus alături de Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop și părintele Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului.

Beneficiază de o altă bursă de studii pentru a cunoaște modul în care își desfășura activitatea filantropică a Complexului Bethel din Bielefeld (despre care scrie un studiu consistent în Telegraful Român) și pentru a audia cursuri la facultățile de teologiei din Viena și Berlin. Întors la mănăstire, este numit stareț în 1944 și timp de zece ani conduce cu discernământ și iubire obștea monahilor și a credincioșilor, rămânând și după aceea un duhovnic iubitor, smerit și vesel care aducea bucurie celor ce îi căutau prezența și sfatul.

Cartea de predici „Ieșit-a semănătorul – Predici pentru popor“ este o mostră de limpezime duhovnicească în care părintele nu este preocupat să convingă prin erudiția discursului, ci dorește „să fie spre folos sufletesc celor ce ne cunosc străduințele și să aducă măcar puțină mângâiere celor ce stau departe de noi”. Lucrarea sa de propovăduire este lucrarea mănăstirii care căuta să fie prezentă în viața credincioșilor încercați de războiul prin care abia trecuseră.  Mijloacele pastorale de propovăduire erau extrem de reduse, multe parohii erau văduvite de preoți iar Mănăstirea Brâncoveanu era la începutul unui proces de reconstrucție atât duhovnicească, cât și administrativă.

Sfântul Cuvios Serafim era conștient că „a trăi în duhul Bisericii înseamnă a-ți lumina sufletul cu învățătura dreptei credințe și a-ți împodobi viața cu virtuțile sfințenie” pentru că „viața creștină naște, crește și rodește sub înrâurirea Duhului Sfânt,  în ascultare de Sfânta Biserică”. Lectura atentă a predicilor sale ne descoperă un spirit viu, cunoscător nu doar al psihologiei umane, ci și a nevoilor concrete ale omului, supus vremurilor, pe care încerca să-l îndrume pe calea sfințeniei despre care spunea mereu că „nu este o haină de sărbătoare ci trudă de fiecare zi.” Sfaturile sale sunt simple și practice, venite dintr-o profundă experiență a rugăciunii pe care o practica neobosit. Era conștient că „de la un preot se cere mai cu seamă dragoste de rugăciune și slujire dezinteresată”.

Despre această practică a rugăciunii dau mărturie cei ce l-au cunoscut. Mărturiile lor sunt cuprinse într-un alt volum: „Un om de care s-au bucurat oamenii”, îngrijit de Editura Andreiana și de același neobosit părinte Nicolae Toma Posa. Volumul se bucură de o prefață generoasă a lui Răzvan Mihai Clipici, consilier patriarhal, ce insistă pe câteva repere biografice ale Sfântului Serafim cel Răbdător: calitatea sa duhovnicească – om al lui Dumnezeu,  tămăduitor de suflete, înainte văzător și grabnic ajutător al celor în nevoi, calități care l-au păstrat în conștiința credincioșilor ca o prezență aparte.

Sunt mărturii pline de emoție ale câtorva din cei ce au stat în preajma părintelui, cu timp și fără timp, fie că vorbim de arhierei, preoți, monahi și credincioși. Poți observa, în diversitatea mărturisirilor, consecvența duhovnicească a sfântului, jovialitatea bucuroasă, grija față de viața creștinilor pe care îi îndruma spre Hristos într-un mod firesc, și stăruința în rugăciune, după îndemnul unui monah din Sfântul Munte „să-ți ții pravila de rugăciune oriunde vei fi, că altfel te îndrăcești!” Te cucerește simplitatea și profunzimea vorbelor sale care urmăreau în mod necesar luminarea și ajutorul celor aflați în cumpenele vieții, după un război care a adus sărăcie și suferință. Mănăstirea Brâncoveanu făcea o misiune frumoasă și utilă prin parohiile făgărășene întărind credința oamenilor și fiindu-le de ajutor atât duhovnicesc, cât și material. De aceea și memoria legată de Sfântul Serafim este atât de vie în această zonă.

O altă carte a Editurii Andreiana ce ni-l descoperă pe Sfântul Serafim din scrierile sale este intitulată „Din bogăția de gând și simțire – articole, recenzii, meditații”, apărute de-a lungul vremii în Telegraful Român, Îndrumătorul Bisericesc, Revista Teologică și Lumina Satelor. Ele urmăresc, într-un fel, nu doar preocuparea autorului pentru studiul teologic, cât dorința lui de a aduce în atenția credincioșilor „faptele de lumină ale sfinților, ca fiii ei duhovnicești să ia îndemn de viață duhovnicească pășind pe calea mântuirii”.

Încă din timpul studenției era atent la realitățile sociale în care Biserica trebuia să se exprime insistând pe necesitatea practicării virtuților creștine ca formă de rezistență în fața relelor de tot felul. Și chiar dacă nu a scris foarte mult în perspectiva unei teologii sociale, articolele sale, cel puțin cele de după război, au tratat teme pastorale într-un duh catehetic, spre folos atât preoților cât și credincioșilor, inspirate de învățătura Sfinților Părinți, în special a Sfântului Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Marcu Pustnicul. Suntem într-un timp în care cărțile religioase erau prohibite, Sfânta Scriptură era greu de procurat, iar traducerile din Sfinții Părinți erau limitate atât prin traducere cât și prin publicare, chiar dacă avem în atenție primele volume publicate de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae din perioada sibiană până în anul 1948.

Era mereu preocupat de „glasul conștiinței, care este chiar glasul lui Dumnezeu din noi”, spunea sfântul, să tindem spre el prin „curățenie sufletească de fiecare zi“, prin rugăciune și fapte de folos. Articolele publicate au în vedere luminarea creștinului spre o viață autentic creștină, scriind despre Taina Mărturisirii, despre pocăință, despre rugăciune,  despre beție,  despre pizmă și mânie și multe altele.

La fel de importante sunt recenziile din teologii germani arătând necesitatea lecturii acestora în duh ortodox, mostre de erudiție și limpezime teologică de mare rafinament. Până și „Însemnările din Bethel” ne arată spiritul său practic care  înțelege ce înseamnă un model de asistență socială a celor aflați în diferite nevoi printr-un concept nou – „însănătoșire prin muncă”.

Cea de-a patra lucrare apărută „52 de cuvinte ziditoare de suflet” cuprinde o selecție inspirată din textele părintelui, care ar putea fi un excelent exercițiu de meditație de fiecare zi.

Iată un dintre ele: „Noi, cei chemați să fim mărturii vii ale prezenței Lui între oameni, cuvine-se să ne împletim rostul vieții noastre de așa chip ca din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi.”

Acesta cred că a fost programul de viață al sfântului Serafim cel Răbdător care s-a dăruit pe sine lumii pentru Hristos, fără rest și fără măsură. Mănăstirea lui de metanie a avut parte de schimbări fundamentale,  practic a fost rezidită din temelii în jurul bisericii vechi,  rămasă în picioare ca mărturie a unei istorii dureroase.

La o privire atentă a celor patru volume, nu poți să nu observi „antropologia fotografică”, din viața părintelui, ce îmbogățește lucrarea cuvântului. Ar fi de remarcat prietenia monahilor, bucuria de a fi împreună cu credincioșii și  firescul întâlnirilor dintre ei, pentru că „adevărata iubire nu înseamnă numai a da cuiva ceva pentru a-ți câștiga un loc mai bun în cer sau pentru a fi scris pe lista binefăcătorilor. Iubire înseamnă îndatorire, grijă, împreună-gândirea, împreună-simțire, împreună-viețuire,  împreună-pătimire, părtășie în ceasurile grele ale durerii”.

Printre noile chipuri de sfinți din sinaxarul românesc se zărește acum smerit, odihnitor și vesel chipul cuviosului Serafim ce ne salută cu bucurie: „Bătu-v-ar binele!”

Sunt de parcurs aceste patru volume cu bucuria unei lecturi odihnitoare în duh.

Pr Cristian Muntean