7 Poeme

Sub cerul Eladei

Nobil scut împotriva gândurilor amare - tu, mare neodihnită

Precum în cer așa și pe albastra-ți cale

Spăla-mă-vei de teamā cu spuma valurilor tale

Privirea mi-o vei curăța de toate cenușile lumii

Iar la sfârșit călăuză - mi vei fi

Spre țărmul doritei liniști - cea dincolo de furtuni.

Acolo, pe mine mie însămi mā vei reda

Așa cum nu m-am cunoscut vreodatā.

Despărțirea

Procesiuni de nori vineții

deasupra pădurilor -

continente mărșăluind la apus.

Pașii sincopați ai tatii

conducându-ne spre poartă.

O rază desprinsă de sus

scăldându-i chipul -

nimbându-i-l.

Timp anulat.

Privirea lui

chemându-ne tăcută-napoi

și semnul mâinilor

de bun - rămas.

Apoi distanța

crescând vertiginos între noi -

coardă prea întinsă

vibrând în aerul serii

o singură notă –

asurzitoare.

Ceremonia autumnală

Era ultima zi glorioasă de toamnă -

Începeau ploile.

Culegeam merii –

bătrânii meri ai tatei.

Ascunsă-n frunziș

Ca într-un glob de lumină

Desprindeam cu grijă merele.

Unele se rostogoleau pe pământ sclipind

Rubiniu în verdele sticlos al ierbii.

Fluturi amiral desenau în aer

arabescuri de-o clipă.

Dincolo de grădini

S-auzeau râsete de copii -

Aer îmbibat cu rășini

Curgea dinspre păduri.

Tata și mama

- efigii gemene -

priveau din prag

ceremonia autumnală.

În lumina dimineții

Mama stā pe marginea patului

și scoate dintr-o cutie

pozele morților.

În lumina scāzutā a dimineții

trece fiecare chip rând pe rând

prin revelatorul memoriei.

În rāstimpuri îl întreabā pe tata

câte-un nume uitat

dintr-un nesfârșit pomelnic.

Tata se ridicā-încet -

pașii-i sunt mici și nesiguri de parcā

acum ar învāța mersul.

O pulbere finā ca un polen

li se așeazā pe umeri

pe creștete - pe mâini.

Și ca-ntr-un vis

întind mâinile spre ei

dar nu-i pot atinge

Îi strig

dar nimeni

nu-mi rāspunde.

Exil

Exilați pe puntea bătrânului pat

ca mirii etrusci pe vechiul sarcofag -

fiecare cu jumătatea lui de amintiri

rămasă intactă.

Lumina cade firavă

din ochiul lămpii de pe noptieră

ciobind întunericul -

cuvintele lor tot mai rare.

Și viața se retrage ușor

ca veghea-ntre două vise

ca două petale veștede

uitate-ntre două file de carte.

Piramida de sticlă

Patul de fier prea-nalt

picioarele tatii prea scurte.

Spune: Aș merge la Văleni.

Unde-n altă parte?

Acolo e jumătate din inima mea.

Nu-mi ajung picioarele până jos – mai spune.

Chipul lui ostenit

Seamănă cu-al bunicii Olga.

Afară aerul e prea fierbinte

trecătorii intră - ies furnicar

fiecare c-o identitate clară.

Dincolo de piramida de sticlă

din fața spitalului

în penumbra coridoarelor lungi

a scărilor mirosind a cloroform

viața-i un țiuit prelung

precum o goarnă

pe câmpul de luptă.

Dincolo de piramida de sticlă

viața-i doar o linie –

galbenă - verde - albastră.

Nu e așa de greu

Nu e așa de greu

să-l vizitezi la spital

pe tatăl tău

la ora trei după-amiaza.

Nu e așa de greu

să-i dai

supă cu lingurița

după-amiaza la trei.

Să-l tragi de brațele bătrâne

și să-l așezi

pe marginea patului

ca pe-un copil.

E el - tatăl tău

în camera 405

etajul patru

cu vedere spre munții-vineții.

E el - tatăl tău

într-un pat plutitor

pe râul Lethe

cu vedere spre cerul

vast

stălucitor

etern.

de Livia Iulia Bălan