Bonnard revisited

Pierre_Bonnard - „Salle à manger à la campagne” (1913)

M-am întrebat adeseori de ce intrând în atmosfera picturilor lui Pierre Bonnard am simțit totdeauna nevoia de a rămâne acolo - într-o stare de intensă jubilație interioară - uitând de mine însămi, uitând parcă de timp... Pentru că în pictura lui Bonnard se poate intra – tot așa cum în universul proustian, de pildă, cititorul poate pătrunde ca într-o realitate paralelă –, pictorul  întinzând spre noi inefabile punți vizuale și afective, invitându-ne să-l urmăm într-o lume familiară și, totuși, mereu alta.

Pare că întregul univers bonnardian – cerurile sale, peisajele, Parisul începutului de secol trecut cu forfota și eleganța marilor piețe și bulevarde, malurile pline de vegetație ale Senei ori ale Mediteranei, cireșii, portocalii și migdalii din grădina casei, odăile liniștite în care se petrec ritualurile zilnice ale familiei, gesturile Marthei intrând în dialog poetic cu obiectele din jur, siluetele prietenilor, copiii, câinele, nelipsitele pisici – respiră o atmosferă de calm și rafinament, de tihnă și bunăstare.

Scriam cândva că Bonnard îmi pare a fi înrudit în plan vizual Virginiei Woolf, întreaga sa pictură vorbind despre acceptarea efemerului vieții cu o smerenie pe care n-am mai regăsit-o la nici un alt pictor al timpului său. Bonnard nu caută definitivul;  el simte realitatea caleidoscopic, fluid, culoarea devenind la el metaforă a luminii, iar în anii târzii însuși subiectul tablourilor sale.

Bonnard nu lucra după model, ci din memorie, folosind însemnările grafice, notațiile de culoare,   crochiurile și schițele care-i umpleau an după an micile agende pe care le purta mereu cu sine. Subiectele laborioaselor sale căutări se decantau pe pânză în timp, suferind nenumărate modificări, reveniri, adăugiri. Nu folosea pânze întinse pe șasiu; desfășura pânza pe peretele atelierului și deseori lucra la mai multe consecutiv. Simțea că o suprafață fixă i-ar limita libertatea. De unde și imprevizibilul compozițiilor sale, felul neașteptat în care un personaj intră sau iese abrupt din cadru. Acest mod de a începe lucrarea aparent de oriunde, face posibil dialogul viu dintre cel ce privește și lumea privită și mai face posibilā acea coerență specifică universului bonnardian, care într-un muzeu imaginar, circular, ar face din alăturarea tuturor pânzelor sale o somptuoasă frescă aflată sub semnul culorii și al bucuriei vieții.

Pensulația lentă, maniera organică de juxtapunere a pigmenților, modalitățile proprii de investigare, de explorare a culorii - care transcende în picturile sale culoarea descriptivă, locală, dezvăluindu-se treptat privirii, decompunându-se în infinite raporturi, nuanțe și acorduri -, arhitectura complexă a compozițiilor sale polifonice, toate acestea i-au asigurat lui Bonnard un loc unic între cei doi mari versanți artistici ai timpului - impresionismul și, mai târziu, cubismul.

În tabloul „Salle à manger à la campagne” ne aflăm în camera de zi a unei case de țară. E o zi toridă de vară. Culoarea roșie dominantă sub care vibrează lumina creează senzația calorică de interior al unei  boabe de strugure. Mișcarea fluidă a culorilor luminoase unește în plasma ei pulsatilā obiectele unui interior domestic, metamorfozându-le, mutându-le în registrul diafan al transparențelor: violetul deschis al feței de masă, scaunele, bufetul din colț, albul-perlat al vaselor, vaza cu micul buchet de flori, nuanțele trandafirii ale grădinii făcând pandant perdelelor dantelate, chipul Marthei privindu-ne din cadrul fereastrei.

Jumătatea mesei din prim-plan se întregește, ipotetic, în realitatea privitorului, deschizându-i acestuia intrarea în scenă. Deschisă pe toate cele patru laturi, compoziția, alcătuită din părți aflate în dialog, este dominată în plan vertical de liniile formate de axele ușii și din canaturile fereastrei, iar, în plan orizontal, de semicercul mesei, propagându-se în ecou, în  linia curbă a fotoliului și în bustul Marthei – a cărei linie de contur formează tot un semicerc – și mai departe, în liniile coborând în cascadă ale vegetației din planul depărtat. Acestei arhitecturi liniare i se adaugă geometria amplelor suprafețe  vibrante de oranj, ocru- galben, roșu de cadmiu și purpură, ce îmbracă interiorul camerei migrând apoi pe veșmântul femeii.

Mișcarea panoramică a privirii va desluși treptat, încorporate în textura suprafețelor de culoare, mici detalii miniaturale – pisicile, fetița din grădină care, alături de chipul Marthei, par a se dizolva în aerul ușor estompat al aducerii-aminte.   

Prezența Marthei în spațiul grădinii, al camerei de zi, al sălii de baie, vor deschide pictorului de-a lungul anilor nesfârșite perspective plastice materializate în serii de picturi-poeme, în care lumina, culoarea și forma, intră într-un dialog al armoniei și frumuseții ce mută efemerul în monumentalitate, înveșnicind Clipa.       

de Livia Iulia Bălan