Corina Oproae

Corina Oproae: „Nu mă interesează realitatea care nu este invadată de ficțiune”

„Românii sunt cei mai abili de pe toată planeta în a manevra limba spaniolă. Pe români îi recunoști că vorbesc limba ca un localnic”, spunea la un post de radio național din Madrid jurnalistul și scriitorul Juan Soto Ivars. Corina Oproae, poetă și traducătoare de origine română stabilită în Spania, care a câștigat anul trecut Premiul „Tusquets” cu romanul „La casa limón” - o poveste poetică inspirată din ultimii ani ai comunismului românesc. „scrie într-o spaniolă poetică, fină precum un cristal”, spunea același Juan Soto Ivars.

Romanul nu este unul politic, ci profund intim: povestea unei fetițe care se refugiază într-un castel din cărți pentru a face față realității opresive. Deși evocă subiecte dureroase, tonul rămâne oniric, iar simbolurile literare devin ancore de speranță și supraviețuire.

Așa am descoperit-o eu pe Corina Oproae. I-am cumpărat cartea și am citit-o pe nerăsuflate. Deocamdată netradusă în română, povestea „Casei galben-lămâie” (o posibilă variantă de titlu în română) este, de fapt, povestea noastră - a celor care am copilărit în anii ’80: cu vacanțele la bunici, la țară, cu o parte din familie care n-a putut înghiți regimul (și unora le-a rămas în gât până s-au sufocat), cu demolări, cu dorința de a fugi peste graniță, dar și cu marmeladă, cărți și jocurile copilăriei.

Adriana Nica: În Spania se publică o carte la fiecare șase minute. E o statistică dintr-un raport al Ministerului Culturii care arată că anual apar peste 92.000 de titluri - adică aproximativ 250 de noutăți în fiecare zi. Trei din patru titluri apar la marile grupuri editoriale, cum este și Tusquets. Să te remarci într-o industrie atât de vastă și de densă e o performanță în sine. Să câștigi un premiu literar important într-o competiție atât de acerbă e și mai rar. Romanul tău de debut, La casa limón, a reușit ambele lucruri. Eu am auzit despre el prima dată la radio, apoi am urmărit interviul tău la televiziunea națională și mi-am zis imediat că trebuie să te citesc. A fost una dintre cele mai plăcute surprize literare din ultima vreme: am descoperit acel tip de literatură poetică care mă atrage - o narațiune suspendată între vis și realitate, între viața proiectată din interior și cea care ne strivește din afară. Într-o piață editorială atât de vastă și competitivă cum e cea din Spania, cât de greu e, de fapt, să publici - și nu doar să publici, ci să fii citit, remarcat, validat?

Corina Oproae: O întrebare grea, în mod special pentru că nu există rețete pentru a publica și a avea succes ca scriitor. Cum bine spui, piața editorială spaniolă este vastă și competitivă. Din punctul meu de vedere, căile către succes sunt adesea imprevizibile. În ceea ce mă privește, cred că am avut întotdeauna norocul de partea mea. Prima carte, Mil y una muertes (tradusă de către mine în română și publicată la editura „Școala Ardeleană”, în 2018, cu titlul O mie și una de morți) am trimis-o la o editură de poezie din Barcelona, „La Garúa”, fără să îl cunosc pe editor și într-o săptămână am avut răspunsul, iar cartea s-a publicat după câteva luni, în 2016. După dată se vede că am început să public târziu, aproape după douăzeci de ani de la stabilirea mea în Spania, la Barcelona. Acest debut tardiv în limba spaniolă nu înseamnă că nu scrisesem (aveam în acel moment patru volume de versuri care așteptau să fie publicate), ci are de-a face cu complexitatea aspectelor pe care le implică lăsarea în urmă a limbii materne și adoptarea unei alte limbi de creație. A doua carte, Intermitencias, am publicat-o la o editură de la Madrid, independentă, feministă (publicase opera completă a lui Emily Dickinson din această perspectivă), „Sabina editorial”, în 2018 (Intermitențe, „Școala Ardeleană”, 2018). Trei ani mai târziu, în 2021, am publicat Desde dónde amar la una dintre cele mai prestigioase edituri din Spania, „Pre-textos”. De data aceasta lucrurile au fost din nou simple. În acest caz, editorul, Manuel Borrás, un bun cunoscător al poeziei românești, mi-a cerut să traduc o antologie din Lucian Blaga și, știind că scriu, m-a întrebat  dacă am vreo carte în sertar. Îmi place să spun că a fost Blaga cel care a intercedat în numele meu. Cu cartea pe care am publicat-o în catalană, La mà que tremola, s-a întâmplat la fel. Traducerile pe care le-am făcut în catalană din poeți români mi-au înlesnit comunicarea cu edituri catalane de calitate și cumva lucrurile au venit de la sine.  

Cu romanul a fost din nou oarecum magic. Deci tot simplu. În 1997, de Crăciun, am primit de la tatăl viitorului meu soț o carte publicată de „Tusquets” și scrisă de Luis Landero, un autor pe care apoi l-am citit, urmărit și admirat. Socrul meu avea în bibliotecă o colecție importantă de cărți publicate de această editură și când am terminat cartea am decis să o trimit la premiul lor pentru roman. O mare îndrăzneală. Toți scriitorii care au acest premiu în palmares sunt spanioli sau latino-americani. Socrul meu nu mai era în viață de puțin timp, deci am făcut gestul de a mă prezenta la acest premiu pentru a-i mulțumi într-un fel pentru conversațiile pe care le-am avut de-a lungul anilor despre literatură. Am câștigat premiul și Casa galben-lamâie (mi se pare perfectă traducerea) a apărut în octombrie anul trecut, iar acum este, deja, la a treia ediție.

Cu tot ceea ce spun, n-aș vrea să dau impresia că în Spania e ușor să publici la cele mai importante edituri și că pe deasupra succesul vine de la sine. Sunt multe aspecte care trebui luate în considerare și care țin de calitatea și originalitatea scrierii, de tendințele literare ale momentului, de norocul pe care îl are fiecare, în sensul de a oferi ceva adecvat în momentul potrivit, de strategii de marketing eficiente, de promovarea activă a cărților, de validarea din partea criticii. Și de multe altele. În cazul literaturii spaniole ar mai fi de adăugat că începe să aprecieze din ce în ce mai mult scriitorii imigranți (Franța de exemplu o face deja de mult timp), care aduc noi nuanțe și experiențe în peisajul literar. Acest fapt deschide uși pentru autori ca mine, care pot să îmbogățească tradiția literară cu influențe diverse.

A. N.: Ai scris acest roman în limba spaniolă, pe care o numești limba ta de creație - nu în limba maternă. E o întrebare care ți s-a pus des, mai ales în interviuri în spaniolă, poate și pentru că în Spania e greu de imaginat cum cineva poate adopta o altă limbă atât de firesc. Dar în epoca noastră - o globalizare fără precedent, inclusiv lingvistică - eu cred că limba maternă e mai mult decât un instrument de comunicare: e un spațiu interior. Citindu-te în spaniolă, am recunoscut totuși acel spațiu profund: am simțit mirosurile propriei mele copilării, am revăzut trenurile, am reauzit discuțiile. Și dacă tot vorbim despre acest spațiu interior al limbii, mă gândesc la un moment din filmul Past Lives, când soțul american îi spune soției sale coreene: „You dream in a language that I can't understand. It's like there's this whole place inside of you where I can't go...”. Ți s-a întâmplat să simți că există un loc din tine, legat de limba maternă, în care cei apropiați ție nu pot intra?

C. O.: Întrebarea aceasta este minunată. Casa galben-lămâie este, oarecum, fructul acestui sentiment. Am certitudinea că ceea ce scriu este o apă care curge într-o albie extrem de generoasă. Această apă, acest râu, curge atent la tot ceea ce se află dedesubt, hrănindu-se din trăiri, imagini, sunete, mirosuri, emoții, toate provenind din substratul pe care albia îl conține. Iar acest substrat este intrinsec legat de limba mea maternă, limba română. Cred că în acest loc intim și sacru, nimeni nu poate intra cu adevărat. Ceea ce scriu încearcă întotdeauna să se apropie și să ofere o priveliște atotcuprinzătoare a acestui univers interior, dar nu reușește niciodată pe deplin.  

A. N.: Romanul La casa limón se deschide cu un vers din Louise Glück: „We look at the world once, in childhood. The rest is memory”. E un motto care funcționează, cred, ca o adevărată cheie de lectură a romanului. Crezi că realitatea originară a lumii e trăită cu adevărat doar în copilărie? Că tot ce urmează e doar rememorare, reconstituire a visurilor, o ficțiune afectivă în care încercăm să ne întoarcem acolo unde am privit lumea pentru prima și singura dată?

C. O.: Pentru mine, copilăria este sursa care îmi hrănește și îmi stimulează imaginația. Tot adevărul pe care îl am despre mine provine de acolo. Tot ceea ce îmi place și ceea ce nu îmi place. Tot ceea ce vreau să păstrez intact și ceea ce vreau să transform. În copilărie privim lucrurile cu ochi noi, apoi uităm că lumea a fost odată frumoasă și teribilă. Proust spune că unicul paradis este paradisul pierdut și transformă copilăria într-un spațiu mitic în care adultul dorește mereu să se întoarcă, în special prin simțuri și memoria involuntară. Asta facem. Există în copilărie o intensitate a percepției pe care o pierdem pe măsură ce înaintăm în vârstă, dar se pare că încercăm mereu să regăsim acea intensitate. Și pe drumul acesta de întoarcere, inevitabil, rememorează, reconstituie esența acelor momente inițiale. Dar, evident, în acest proces ne filtrăm și ne reinterpretăm amintirile și ceea ce percepem ca realitate nu este doar rememorare ci o construcție complexă a identității noastre, influențată de experiențele ulterioare și de circumstanțele personale. Da, această reconstituire este un fel de ficțiune afectivă, în care ne străduim, pe de o parte, să ne întoarcem la acea realitate originară și, pe de altă parte, să ne construim narațiuni convingătoare despre cine suntem.  

A. N.: Aș vrea să vorbim despre mirosul copilăriei, pentru că romanul tău are o dimensiune afectivă și simbolică a senzațiilor olfactive. De altfel, îl percep ca pe un element-cheie al prozei tale poetice. Sunt multe imagini și evenimente care ne rămân întipărite în memorie prin mirosurile din copilărie: cum miroseau mobila, casa, oamenii, mâncarea… Cum ai lucrat cu această materie senzorială în scris, în proză? Și ce înseamnă, pentru tine, mirosul ca formă de evocare sau de revelare a trecutului?

C. O.: Mă fascinează fragilitatea sinestezică a lumii. Sunetele, culorile, mirosurile sunt efemere. Acum sunt și acum nu sunt, dar lasă în noi o amprentă imposibil de șters, cu și mai multă înverșunare aș spune atunci când le asociem cu experiențe afective. Mirosul copilăriei rezonează în mod special cu scrisul meu. Un detaliu olfactiv contribuie la crearea unei atmosfere care nu doar că descrie un loc și îl singularizează, dar și reproduce o stare de spirit. Și, cum spui, mirosul ca formă de evocare este intim legat de memorie. Ne transportă instantaneu în timp, aduce la suprafață amintiri pe care nu le-am mai accesat de mult sau poate niciodată. Este ca o cheie care deschide ușile către trecut, dezvăluind nu doar locuri și persoane, ci și stări emoționale și povești nespuse. Este, de fapt, un motor eficient, generator de literatură. Mirosul devine, atunci când impregnează paginile scrise, un simbol al identității și al experiențelor, ne transformă percepția asupra timpului și a locului. Totuși aș spune că nu este ceva conștient din primul moment. Nu îmi spun: voi folosi această materie senzorială cu anumit scop. Percepția sinestezică este acolo, undeva în mine, și când scriu iese la iveală și contagiază tot textul. Cred că, de fapt, nu forțez nimic. Inclusiv îți mărturisesc că sufăr de o afecțiune care se numește sensibilitate chimică multiplă ale cărei simptome se declanșează de multe ori la anumite mirosuri.

A. N.: Un alt aspect care m-a emoționat este relația fetiței cu lectura. Spune la un moment dat că începe mereu cărți, dar nu le duce la capăt. Citește doar începuturile, ca și cum ar căuta ceva în ele. M-am recunoscut în acea vârstă a începuturilor continue. Ce semnificație are, pentru tine, această nevoie de a înțelege „toate începuturile”? Este o metaforă a inițierii, a descoperirii sinelui? Sau o formă de a amâna durerea prin promisiunea unei povești?

C. O.: Da, despre asta este vorba, despre vârsta tuturor începuturilor sau a începuturilor continue, cum o numești tu. Fragmentul la care te referi stă sub semnul fascinației mele față de literatura lui Borges și aparține unei prime părți din carte, care este, de fapt, o prezentare a protagonistei romanului ca personaj de ficțiune, într-un castel făcut din cărți, sub o masă de lemn, în sufrageria familiei. Castelul de cărți este o metaforă, dar, în același timp, este real: m-am născut, aș putea spune, cu o carte sub braț. Am început să vorbesc și să citesc foarte devreme. Înainte să citesc eu singură, mama îmi citea Legendele Olimpului sau poezii. Fără să știu aproape deloc semnificația lor, recitam versuri învățate pe de rost. În holul de la intrare aveam o bibliotecă care pe atunci mi se părea enormă. Partea de jos avea uși de lemn, deci inaccesibile la prima vedere, iar cea de sus avea vitrine. Eu ajungeam doar la partea de jos și de fiecare dată, faptul că o puteam deschide ușor mi se părea un miracol. În fiecare zi luam cărți, le puneam sub masa din sufragerie, dar, spre deosebire de ceea ce se întâmplă când intră în joc ficțiunea, le duceam la loc în fiecare zi. Această fetiță citește lumea și spune: „Nu trec niciodată de primele câteva pagini. Mă gândesc că atunci când voi înțelege toate începuturile, voi ști care e cartea care îmi va permite să le citesc pe toate celelalte. Simt că mai târziu voi citi într-una dintre aceste cărți că o singură carte este toate cărțile”. Cărțile sunt salvarea ei. La început o vedem fascinată de această lume a cuvintelor, dar și înspăimântată, de fapt, de tot ceea ce înseamnă necunoscut. În cărțile de care se înconjoară, la propriu și la figurat, aceste începuturi sunt posibilități, sunt drumuri în viața pe care o are înainte și, în același timp, un fel de a putea controla viitorul. Fiecare carte poate fi o promisiune, o fereastră deschisă către posibilități infinite (cu atât mai mult într-o lume lipsită de libertate), iar protagonista, cu fiecare început, știe cumva că va putea descoperi nu doar poveștile altora, ci fragmente care, puse unul lângă altul, constituie propria sa identitate. Ea trăiește într-o lume copleșitoare, complicată, plină de suferință, dar și de frumusețe și începuturile sunt un refugiu, lectura devine o formă de evadare, dar și, cum bine spui, de introspecție, un mecanism magic de a amâna durerea sau confuzia prin această promisiune a unei povești.  

A. N.: Alt lucru care m-a impresionat este dublul tău unghi de privire: ești în lucruri și, totodată, detașată de ele. Ai copilărit în anii ’80 ai comunismului românesc, dar din 1998 trăiești în Spania. Ai rămas, cumva, în afara țesutului social postcomunist, cu toate contradicțiile lui, o lume cu rădăcini în comunism, dar cu un cap prins într-o tranziție care parcă nu se mai termină. Cum simți că această distanță trifazică - geografică, istorică, afectivă - ți-a influențat felul de a povesti? Te-a ajutat să vezi mai clar copilăria, să o traduci altfel în literatură?

C. O.: Cred că această distanță despre care vorbești este dată, în primul rând, de faptul că romanul este scris de aici (Catalonia, Spania), privind înspre acolo (România). E o precizare importantă. Aș putea spune că distanța geografică mi-a permis să captez nuanțe și contradicții pe care poate nu le-aș fi putut observa dacă aș fi rămas acolo. Dar nu știu dacă este așa. Nu am memoria locurilor în mod obișnuit. Chiar dacă merg de zece ori undeva, e ca și când aș vedea lucrurile pentru prima oară, sau cel mult mi le amintesc vag, ca prin ceață. Cred că singurele locuri pe care mi le-am păstrat în memorie cu precizie sunt orașul unde m-am născut, Făgărașul, și regiunea unde mergeam vara la bunicii mei, în zona Năsăudului. Nu de mult mi s-a întâmplat ceva minunat. M-am reîntors acolo după câțiva ani și am căutat într-o pădure un luminiș anume unde cu mulți ani în urmă mergeam și întâlneam aproape de fiecare dată o căprioară. Acum, după treizeci de ani, am găsit locul cu ochii închiși, fără să trebuiască să-mi folosesc orientarea. Corpul mă ducea. Și căprioara era din nou acolo! Pare imposibil, dar este adevărat. La fel mi se întâmplă și cu scrisul. Dacă se întâmplă să conștientizez prea mult ceea ce vreau să spun, amuțesc. Dacă nu o fac, ajung acolo unde vreau, ca și cum cineva m-ar duce de mână. Cred că distanțele despre care vorbești sunt cumva deja stabilite în interiorul meu, datorită circumstanțelor mele de viață și asta este ceea ce se simte în text. Inclusiv prin adoptarea unei alte limbi, spaniola în acest caz, se stabilește un alt fel de distanță. E ca un fel de piele nouă care mă protejează de fapt și mă face să dau un pas înapoi, doar pentru a avea o altă perspectivă. Poate la prima vedere ar putea părea că mă limitează, dar nu este așa. Simt că îmi dă o libertate care are nuanțe diferite de cea pe care aș putea să o am în limba maternă. Evident, când vorbesc despre orașul meu natal, despre pădure, despre luminiș, despre satul bunicilor, mă refer la locuri care sunt doar ale mele și care au suferit o modificare, lentă, dar sigură în mintea mea de-a lungul anilor. Nu mă gândesc la ele ca la un paradis pierdut. Nu pot să pierd acele locuri chiar dacă nu au rămas la fel cum le-am lăsat. Imaginarul meu le-a prelucrat și de fiecare dată când mă întorc, în scris, mi se arată într-o lumină nouă. Ceea ce fac în această carte este o recompunere a unei oglinzi sparte, cea a trecutului, și atunci ansamblul narativ este de multe ori plin de rezonanțe și de revelații care țin de ultimele două decenii ale comunismului românesc, dar nu cu intenția de a le descrie de fapt, ci mergând cumva mai departe, abordând obsesiile care susțin literatura mea, și care sunt moartea, boala, pierderea, absența. Nu aș fi putut scrie cartea imediat după ‘89.  Este evident că distanța istorică îmi oferă un context mai larg pentru a putea înțelege modul în care experiențele din copilărie se împletesc cu schimbările socio-politice.  Dar, de fapt, dictatura comunistă este pentru protagonista din romanul meu mai mult un decor. În același fel, există o distanță afectivă care probabil mi-a permis să îmi revizitez amintirile și să imaginez ceea ce nu îmi aminteam, fără încărcătura emoțională imediată, care poate fi contraproductivă în scris. Această distanță afectivă, îmi dau seama că este o caracteristică a literaturii mele. Întotdeauna am avut nevoie de ea pentru a putea scrie. E, așa cum spui, un proces care seamănă cu o traducere. Este spațiul în care traduc, atât conștient cât și inconștient, tot ceea ce se întâmplă, iar apoi vine momentul în care traducerea este terminată și pot să o pun pe hârtie.

A. N.: La casa limón e o ficțiune cu elemente autobiografice - așa cum sunt multe romane, pentru că nu putem inventa ceea ce nu am trăit, simțit sau măcar auzit. În ultimii ani, autoficțiunea și ficțiunea istorică domină scena literară. Publicul reacționează imediat la expresii precum „caz real” sau „bazat pe fapte reale”. Pare o nevoie de ancorare, de garanție, de autenticitate. Poate că noi, cititorii, nu căutăm „adevărul”, „mărturia”, ci dovezi că am trăit și noi. Citim ca să putem să ne narăm propria viață. Să credem că ceea ce trăim e un roman. Dar literatura, de fapt, nu reproduce realitatea, ci o creează. Adevărul vieții nu stă în fapte, ci în felul în care le retrăim în interiorul nostru. Cum simți tu acest raport dintre realitate și ficțiune? Ce e, pentru tine, „adevărul” unei povești? Și cum ai trăit raportul dintre viață și ficțiune atunci când ai scris La casa limón?

C. O.: Leonardo Sciascia spune undeva că adevărul este literatura și simt că are perfectă dreptate. Nu mă interesează realitatea care nu este invadată de ficțiune, care nu se intensifică prin ficțiune. Pentru mine limitele sunt aproape inexistente. Cu câțiva ani în urmă, am făcut o călătorie în România cu copiii mei și am avut o experiență care cred că are de-a face cu întrebarea ta. Într-o zi, eram în mașină, urma să ne întoarcem la Barcelona și i-am întrebat ce părere au despre România, dacă le-a plăcut, ce anume... Fiica mea mi-a răspuns la rândul ei cu o întrebare. „Îmi place foarte mult totul, dar este ceva ce nu înțeleg... De unde a căzut comunismul?”. Presupun că vorbisem despre comunism mult prea mult cu prieteni și cu rude. Am vrut să îi răspund, să îi explic, dar mi-am dat seama că eram incapabilă să articulez un răspuns clar pentru o întrebare surprinzătoare a unei fetițe de șapte ani. Nu aveam cuvinte. Apoi acea întrebare îmi revenea des în minte și îmi cerea un răspuns. Ce răspuns trebuia să îi dau? Adevărul? Ce adevăr? Am înțeles cât de complicat este să transmiți adevărul, mai ales când acesta este alcătuit din amintiri fragile și percepții subiective. Adevărul unei povești nu sunt niște fapte sau niște acțiuni, ci emoțiile și experiențele care îl definesc. Scriind La casa limón, amintirile s-au împletit cu imaginația, care le-a transformat într-un răspuns veridic și relevant.

A. N.: Recent am terminat de citit romanul testamentar al lui Mercè Rodoreda - La muerte y la primavera. Scris la finalul anilor ’60, dar publicat postum în anii ’80, romanul are o forță fantastică, gotică, dar ceea ce m-a tulburat cu adevărat a fost poezia lui. Am aflat că Rodoreda l-a scris în exil, cu gândul la Barcelona ei natală, sfâșiată de războiul civil și dictatura lui Franco. Deși romanele voastre sunt foarte diferite, La casa limón și La muerte y la primavera au început să rimeze în capul meu. Tu trăiești în Barcelona din 1998, venind din România postcomunistă - o Românie care încă păstrează copilăria ta, așa cum, poate, Barcelona pierdută a Rodoredei ținea captivă amintirea ei. Ai simțit această tensiune între Barcelona, orașul în care trăiești și cel dinăuntrul tău? Îți influențează exilul interior felul în care scrii? Simți că literatura ta se naște, la fel ca în cazul Rodoreda, dintr-o ruptură cu un loc originar? 

C. O.: Rima asta mi se pare minunată. Cu atât mai mult cu cât eu m-am îndrăgostit de limba catalană cu Mercè Rodoreda și ador literatura sa. Deși experiența mea nu poate fi nici pe departe comparată cu exilul scriitoarei catalane, în cazul meu fiind vorba de un exil voluntar, cred că putem vorbi despre o esență comună. A lăsa locul unde te-ai născut în urmă te transformă, îți ia ceea ce ești, dar îți dă ceea ce nu ai fost niciodată. Într-un poem spun că mi-au crescut rădăcini spre cer. Nu aș spune că am simțit o tensiune între cele două orașe. Barcelona este pentru romanul meu un fel de teritoriu al siguranței, un fel de mamă adoptivă care îmi permite să mă întorc la primele mele locuri fără niciun fel de remușcări sau contradicții. Dar asta nu înseamnă că literatura mea nu se naște dintr-o pierdere. A locului originar, a celor dragi. Acum știu cu siguranță că moartea mamei a fost evenimentul din viața mea care a determinat schimbul meu de limbă de creație și de viață. Cred că acest sentiment de pierdere și de absență impregnează tot ceea ce scriu.

A. N.: Am un raft de bibliotecă pe care l-am denumit La literatura de los desplazados. Acolo stau Chimamanda Ngozi Adichie, Aleksandar Hemon, Behrouz Boochani, Azar Nafisi și alții. Scriitori dislocați, dezrădăcinați, cu identități fragmentare și o memorie a locului de origine mereu încărcată de o durere subtilă. Citind La casa limón, am regăsit acel sentiment de nostalgie, de pierdere care însoțește literatura celor dezrădăcinați. Spațiul și timpul par discontinue, amintirea devine teritoriu instabil, iar identitatea se scrie în straturi suprapuse. Te vezi pe un astfel de raft? Simți că aparții, literar vorbind, acestei familii a celor care scriu dintre lumi?

C. O.: Nu aparținem unei familii printr-o alegere conștientă. Presupun că din punct de vedere literar ne situăm acolo unde ne situăm și, dacă ne place sau nu, nu are prea mare importanță. În cazul meu, această apartenență asupra căreia atragi atenția este una fericită. Simt cumva că am locul meu în această familie de scriitori care transformă pierderea în artă și care e din ce în ce mai numeroasă. Literatura celor dezrădăcinați rezonează profund cu mine. Ca scriitoare „extrateritorială” fiecare cuvânt scris devine o explorare a arheologiei amintirii, o încercare de a-mi reconstrui identitatea, de a o face mai încăpătoare, mai lichidă, de a crea un nou teritoriu propriu, chiar și atunci când spațiul și timpul par să-și piardă consistența. A face parte din această familie literară înseamnă a împărtăși nu doar suferința, ci și puterea de a o transforma în frumusețe, de a-i da un nou sens.

de Adriana Nica 

Adriana Nica s-a născut în 1977 la București, dar a crescut în Timișoara, singurul oraș pe care-l consideră „acasă”. Spune că nu a reușit să-și facă un acoperiș din cuvinte, deși toată viața a învârtit cuvinte. Lucrează de ani buni în marketing și comunicare, trecând prin presă, PR și proiecte culturale. De doi ani promovează colecția „Corint Istorie”, deși citește mai multă ficțiune chiar în limba spaniolă. Se simte mai aproape de literatura hispanică și americană, iar fraza care o ține în echilibru vine de la Bukowski: „Fiction is an improvement on life”. La „Corint” coordonează proiecte de promovare dedicate istoriei și culturii. Interesul ei se îndreaptă către felul în care memoria, arhitectura și literatura pot spune împreună povestea unui oraș și a oamenilor lui. Scrie rar, cu atenție pentru detaliu și cu un ton care pune în prim-plan fragilitatea umană și felul în care relațiile construiesc sensul vieții. În dreptul semnăturii ei de pe email apare mereu mascota preferată: broscoiul Kermit din „Muppets”, ca indicator ludic chiar și în conversații serioase. Nu vrea să se ia în serios și crede că cea mai importantă calitate a omului este umorul.

Corina Oproae s-a născut pe 30 martie 1973 la Făgăraș. Este poetă, prozatoare și traducătoare. Profesoară de limba engleză, stabilită la Barcelona. A studiat filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2023. A debutat în 1996 în „Tribuna”. A publicat primul volum de versuri în limba spaniolă în 2016, „Mil y una muertes”, tradus ulterior în limba română (2018). A colaborat la publicații românești: „Tribuna”, „Echinox”, „Contemporanul” ș.a.m.d., dar în special la publicații din Spania și din America Latină: în catalană: Revista digitală de cultură „Núvol”, Revista digitală de literatură și traducere a Pen Club catalán visat.cat, „Quadern de les idees”, „Vilaweb”, „paperdevidre” și în spaniolă: „Sibila”, „Clarín”, „Vuelapalabra”, „Nueva York Review Poetry”, „Círculo de Poesía”, „Vallejo & Co”, „Oresteia”, „La libélula vaga”, „Poéticas mediterráneas”, „Estación poesía”, „Revista Internacional de Poesía Ulrika”, „Altervoxmedia”, „Radio Bukowski” ș.a.m.d.. A publicat mai multe volume de versuri în română, spaniolă, catalană. A tradus în engleză, în catalană, din catalană în română și invers, din spaniolă în catalană și din română în spaniolă. Nume importante ale literaturii române se află pe lista scriitorilor traduși de Corina Oproae: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Lucian Blaga, Dinu Flămând, Angela Marinescu, Tatiana Țîbuleac, Ioan Es Pop, Svetlana Cârstean ș.a.m.d.. Prezentă în multiple antologii publicate în Spania și America Latină. În 2020 i-a fost tradusă în suedeză de Teresa Wennberg, o antologie publicată la „Simon Editor”, „Jönköping”, intitulată „idig eviget”. I s-au decernat numeroase premii, printre care Premiul de traducere „Marin Sorescu” al Primăriei Craiova, 2014, pentru traducerea în limba catalană a antologiei din poezia lui Marin Sorescu, „Per entre els dies”, Premiul de traducere poetică Cavall Verd, Rafel Jaume, din Palma de Mallorca, 2014 aceeași lucrare, Premiul de traducere poetică Jordi Domènech, Barcelona, 2015, pentru traducerea în limba catalană a volumului „Patria mea A4 / La meva pàtria A4”, a poetei Ana Blandiana, Premiul Nollegiu pentru cea mai bună carte de poezie tradusă în limba catalană, în 2018, pentru traducerea din engleză în catalană a volumului „Red bird / Ocell roig” a poetei americane Mary Oliver, Premiul Nollegiu pentru cea mai bună carte de poezie publicată în limba spaniolă, în 2021, pentru cartea „Desde dónde amar” ș.a.m.d.. În 2024 a fost recompensată cu premiul „Tusquets Editores” pentru debutul său în proză, romanul „La casa limón”.