Deportarea 80

Anul acesta, în ianuarie, s-au împlinit 80 de ani de la deportarea etnicilor germani în URSS. Pornind de la romanul „Dincoace și dincolo de tunel. 1945” (Editura „Polirom”, 2019) am avut, chiar cu autoarea lui, Mariana Gorczyca, dialogul de mai jos. Am vorbit despre tot ce a însemnat această tragedie (în Sighișoara și în țară), cauzele și implicațiile sale, despre munca la acest roman al deportării, despre pericolele pe care le trăim azi, dar și despre relația sa cu orașul, cu numele pe care îl poartă și cu experiența PEN. 

„Se pare că scrisul unei cărți izvorăște, în cazul meu, dintr-o noimă a datoriei pentru un loc, pentru niște oameni”

Mariana Gorczyca (n. 1 martie 1956, la Însurăței, jud. Brăila) este scriitoare, traducătoare, jurnalist, profesor. Locuiește în Sighișoara și este membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Cluj și a PEN Club România. A făcut studiile gimnaziale și liceale la Brăila. Este licențiată în Litere (1983) și în Jurnalism și Comunicare (2002). Este doctor în filologie (2007). A debutat cu poezie („Versuri pentru pauza mare”, 2002), dar s-a impus, ulterior, ca prozatoare publicând cinci romane și un volum de proză scurtă. Primul roman apare la editura „Polirom”: „Cheful nu se organizează, vine de la sine” (2005). Urmează apoi „Cadență pentru marș erotic” (ediția I, 2010; ediția a II-a, 2016, tradus în franceză), „Parcurs” (2013, tradus în maghiară), „Dincoace și dincolo de tunel. 1945” (2019) și „Rubla, locul fără umbră” (2022). Alte volume: „Să facem totul... Reviste literare și ideologie comunistă” (2007, teza de doctorat) și „Să iau cuvintele cu mine. 7 povestiri în 7 zile” (2016). Mariana Gorczyca este prezentă în mai multe antologii de proză, iar cărțile sale s-au bucurat de apreciere și de premii. Publică în „Observator cultural”, „Vatra”, „Discobolul”, „Familia”, „Dilema veche” ș.a. m.d.. A organizeazat la Sighișoara „Turnirul Scriitorilor”, festival literar care celebrează multiculturalitatea și diversitatea și a inițiat și dezvoltat proiecte despre implicarea în educație a scriitorilor, despre adevăr, libertate, manipulare, egalitatea de șanse etc., sub egida PEN. De altfel a deținut, până în decembrie anul trecut, funcția de secretar general PEN România.  

Laurențiu-Ciprian Tudor: Am început anul citind cartea dumneavoastră pentru că parcurgem, acum, un moment crucial în care, desconsiderând prezentul, ne jucăm periculos viitorul. Este foarte important, azi, să ne amintim lecțiile istoriei, să realizăm că ireparabilul se insinuează, adesea, pe nesimțite (ca în cartea dumneavoastră), că avem datoria să fim atenți, vigilenți, implicați, responsabili. Cum comentați ceea ce se întâmplă, în această perioadă, în România (și nu numai): pericolul la adresa democrației, creșterea extremismului, amenințările Rusiei, ș.a.m.d.? Pe de altă parte, totul pare că are un aer de repetiție, de fatalitate, că nimic nu poate să oprească rostogolirea, că ea trebuie să se întâmple. Credeți și dumneavoastră că orice am face este inutil și că omenirea trebuie să se reseteze, că nu poate fi ocolită trăirea sfârșitului de paradigmă?

Mariana Gorczyca: Despre resetare vorbesc, în numele propriului adevăr, și nostalgicii după un regim autoritar, și cei care sunt nemulțumiți de prezent și de ei în primul rând, și cei care clamează vinovăția istorică a rasei albe; de resetare vorbesc și cei care sunt OK cu funcționarea cenzurii și blamarea cărților, care, în ciuda faptului că au fost scrise în alte vremuri, cică ar trebui judecate cu ochelarii de-acum; de resetare vorbesc și cei care își doresc - mai presus de orice -  fibra naționalistă să vibreze în școli, în economie, în cultură...

Am recitit de curând „Numele trandafirului” și semioticianul romancier Umberto Eco pune în gura înțeleptului Guglielmo următorul sfat pentru ucenicul Adso din Melk: „Teme-te, Adso, de profeți și de cei dispuși să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulți oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.”

Socialism-comunismul a clamat egalitatea oamenilor de la orașe și sate și au omorât, au băgat în închisori, au trimis în lagăre de muncă forțată pe toți cei considerați indezirabili. În casele celor trimiși în închisori s-au instalat activiștii de partid comunist și au păstrat servitorii celor arestați, doar că nu-i plăteau ei, cei serviți, ci cu salarii de la Stat. Egalitate, nu-i așa? Ciclic, în istorie, se dorește și se militează pentru egalitarism. Destui tineri cad pradă mirajului acestei utopii. Cum să nu lupți pentru o societate în care toți să fie egali? Unii care au mai citit câte o carte au înțelepciunea să își pună întrebări și să nu se arunce cu capul înainte.

Tot ciclic se dorește și se militează pentru naționalismul de tip extremist, „doar noi și niciodată alții”, și aceștia sunt capabili de acte de violență asupra celor care nu le copiază înverșunarea. Destui cad pradă crezând că naționalismul extrem îți găsește un loc de muncă mai bun, te face să câștigi la loterie, doar zahăr și miere va fi în societate peste tot. Unii, care au mai citit o carte, vor gândi de două ori, înainte de a sări la beregata celor care sunt adepți ai măsurii în actul judecării celorlalți.

Da, din când în când e bine să vorbim despre cărți, acele cărți din care aflăm despre ceea ce s-a întâmplat în secolul trecut. Una dintre ele este și „Dincoace și dincolo de tunel. 1945”, roman în care aduc împreună mărturii și povești ale unor sighișoreni deportați la muncă în minele de cărbuni, la construcția de căi ferate, ca plată de război din partea statului român pentru reconstrucția Uniunii Sovietice. Carte care, se pare, că a declanșat dialogul nostru.

L.-C. T.: Anumite locuri, pentru că și-au păstrat straturile istorice, vechimea, monumentele, emană povești, te incită, te împing să le afli și astfel, plin de ele, cumva te adoptă și doar dacă ești opac nu le vezi, nu le auzi, nu le urmezi, nu le cauți. Un astfel de loc ofertant este Sighișoara. S-a întâmplat la fel și cu dumneavoastră? Cum a ajuns o brăileancă să fie purtătoarea acestui „spiritul loci” sighișorean? Cum a ajuns să îi păstreze memoria și să se identifice cu acest topos?

M. G.: Mă simt datoare Sighișoarei. Crescută la Dunăre, într-un oraș-port multietnic, studentă la Cluj apoi, în gazdă la „Bunica”, cum îi spuneam eu doamnei în vârstă de naționalitate maghiară, care a avut grijă de mine în studenție, m-am mutat în toamna lui 1990 în Sighișoara, fără să am vreo problemă de adaptare. Am găsit un oraș multietnic, cu personalitate arhitectonică, cu o lungă istorie în spate. Orașul m-a îmbrățișat. Aici ne-am crescut copiii, aici am educat adolescenți cu miile, aici mi-am scris cărțile. Aici am organizat Colocviile „Mircea Eliade” și Turnirul Scriitorilor și, de fiecare dată când spuneam cuiva că e invitat la un eveniment cultural în Sighișoara, răspunsul imediat era „da”. Doar pronunțând numele orașului, îi vedeam cum zâmbesc. Iar cei pe care îi chemam nu duceau lipsă de invitații la alte mari evenimente. Mă gândesc, într-o ordine aleatorie, doar la câțiva dintre cei care au avut întâlniri de colecție cu liceenii, cu sighișorenii cititori, cu vizitatori din alte orașe care aveau exercițiul turismului cultural. Iată pentru cine veneau: Norman Manea, Varujan Vosganian, Iulian Boldea, Dan Lungu, Stere Gulea, Florina Ilis, Ruxandra Cesereanu, Radu Vancu, Magda Cârneci, Caius Dobrescu, Ion Mureșan, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Adameșteanu, Dan Shafran, Al. Cistelecan, Marco Di Pasquale, Lora Nenkovska, Steinar Lone, Florica și Jean-Louis Courriol, Martin Vopenka, Antonio Della Rocca... Pe scurt, m-am simțit datoare față de orașul ăsta pe care-l iubesc și se pare că sentimentele sunt reciproce. Romanul „Dincoace și dincolo de tunel. 1945” a venit cumva de la sine. Se cerea a fi scris.

L.-C. T.: În mod surprinzător tema deportării germanilor în URSS nu a fost mult timp un subiect de discuție, nici aici, nici în Germania. Cu toate acestea, Herta Müller, exact în anul în care va primi Nobelul (2009), publică la München romanul „Leagănul respirației” (va fi nominalizat pentru Deutscher Buchpreis), chiar pe tema aceasta. Ea a început să lucreze la acest roman cu prietenul ei, poetul Oskar Pastior. Acesta îi povestea despre experiența lagărului (la 17 ani), una care l-a bântuit toată viața și de care ea era interesată și pentru că mama ei a fost una dintre persoanele deportate. Până la urmă a scris romanul singură pentru că Oskar Pastior a murit în 2006. Cred că la dumneavoastră cartea pe care ați scris-o are legătură mai ales cu soacra dumneavoastră, dar și cu orașul acesta rămas fără fiii de drept. Așa este?   

M. G.: Da, romanul a pornit de la ceea ce mi-a povestit Mutti, la vreo câțiva ani de la venirea mea la Sighișoara, în casa construită de familia Frank pe o colină de la marginea orașului, de unde privirii i se permite cuprinderea spre toate punctele cardinale. Vezi Răsăritul, Apusul, Cetatea spre Miazăzi, Tunelul de la calea ferată spre Miazănoapte. Apoi, mama unuia dintre prietenii soțului meu, mi-a povestit cu multe amănunte cum a fost în lagăr, în Uniunea Sovietică. Și, când romanul a început să se contureze, am avut șansa să o întâlnesc pe Wilhelmine Tornea, care mi-a permis să o înregistrez, trilingv, în săsește, românește și în germană, cu amintirile ei din lagăr.

L.-C. T.: În ianuarie 1945, ca urmare a  Ordinului 7161 al lui Stalin, are loc deportarea etnicilor germani în URSS. Drept criteriu de mobilizare s-a stabilit vârsta de 17-45 ani pentru bărbaţi şi 18-30 ani pentru femei. Au plecat, din toată România, aproximativ 70.000 de etnici germani și, eliberați în 1949, 20% dintre ei nu s-au mai întors. În județul Târnava Mare, dacă cifrele găsite de mine sunt corecte, deși erau înscriși 10.408 germani, au fost deportați 6087 persoane (fără exceptați, dispăruți, sinuciși). Care a fost efectiv situația în Sighișoara (ea era atunci reședința acestui județ care se întindea de la Rupea la Mediaș)? Câți au plecat, câți s-au mai întors?  

M. G.: Având în vedere arealul săsesc din acest județ, cam jumătate din totalul celor consemnați în scriptele Județului Târnava Mare sunt din Sighișoara și din satele din jur. Potrivit Arhivei Parohiei Evanghelice Sighișoara au murit, din orașul nostru, în lagăre: 3 bărbați sub 25 de ani; 4 bărbați între 25 și 35 de ani, 12 femei în vârstă de sub 25 de ani, 6 femei între 25 și 35 de ani. În privința Ordinului 7161 dat de Stalin, acesta a constituit subiectul unei importante Expoziții de portrete cu foști deportați și imagini ale suferințelor îndurate de aceștia în lagăre. Expoziția itinerantă a fost la Reșița, a fost la Sibiu, a fost la Sighișoara și o datorăm artistului fotograf Marc Schroeder. În 14 februarie 2020, această expoziție, a  fost găzduită, de asemenea, de ICR Berlin, eveniment care a cuprins și lecturi publice din romanul Hertei Muller, „Leagănul respirației”, respectiv din romanul meu, „Dincoace și dincolo de tunel. 1945”, a căror temă centrală este Deportarea sașilor. Sigur, tipurile de discurs narativ sunt diferite, eu alegând să preiau tonalitatea de acceptare și de iertare avută în ceea ce mi-au povestit femeile deportate. De aceea, motto-ul sub care stă așezat în pagini romanul meu este din poetul cu origini evreiești Ilarie Voronca, născut la Brăila în 1903: „Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi/ Plânsetele pot inunda toată viziunea. Suferința/ Poate să-și înfigă ghearele în gâtlejul meu. Răcnetul/ Amărăciunea pot să ridica ziduri de cenușă? Lașitatea, ura pot să-și  întindă noaptea? Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi”. Poate de aceea cineva, la Berlin, apropia viziunea romanului meu despre evenimente tragice cu cea a lui Roberto Benigni din Filmul „La vita è bella”.

L.-C. T.: Aiuritor este că, astăzi, în Sighișoara mai sunt puțin peste 400 de sași. Am fost la începutul acestui an în orașul dumneavoastră (pe care îl plac mult) și ghidul de la Biserica din Deal, o doamnă foarte pasionată și tobă de carte, mi-a dat o cifră exactă: 420, din care majoritatea sunt din familii mixte. Asta în condițiile în care, în 1930, de pildă, din totalul de 13.033 locuitori, 5.236 erau germani, iar, în 1948, din totalul populației de 15.992, erau 6.320. Pentru ca la recensământul din 2002, când Sighişoara număra 32.304 locuitori, doar 623 se mai declarau germani. Situația aceasta se regăsește la nivelul întregii țări: dacă în 1941 etnicii germani erau aproape 700.000, iar în 1948 erau peste 343.913 (cifră care se menține, cu mici variații, până pe la sfârșitul anilor 70), în 2022 erau circa 22.900 (aproximativ 0,14% din populația țării). Am dat cifrele acestea pentru a vedea măsura acestei catastrofe: este ca și cum am fi lichidat o etnie, ca și cum am fi exterminat un popor care a trăit aici timp de 900 de ani și căruia îi datorăm, în primul rând, felul a ceea ce a fost și este Transilvania. Vedeți și dumneavoastră lucrurile la fel de grav ca mine? Ce s-ar mai putea face?

M. G.: Diminuarea drastică a etnicilor germani a fost politică de stat în anii în care comunismul a fost la putere. La București, în 9 august 1946, are loc Ședința Biroului Politic al Comitetului Central al PCR. În una dintre stenogramele păstrate în Arhivele Istorice Centrale București, fond CC al PCR, dosar 44/1946, sunt redate cuvintele unuia dintre cei mai importanți activiști comuniști ai acelor ani, dovedit ulterior spion al Uniunii Sovietice, Emil Bodnăraș. Iată ce spune el la acea ședință: „ ...Groza (prim-ministru la acea dată) are următorul punct de vedere: problema transferării populației germane are un caracter general și este acum în plină conjunctură.  Din Polonia pleacă milioane de nemți, din Cehoslovacia îi scot. De ce să nu lichidăm odată pentru totdeauna pe acești pilaștri ai acestui Drang nach Osten, care mâine poimâine, în ipoteza refacerii Germaniei, vor deveni iar purtătorii expansiunii imperialiste. Deci, noi să ne punem hotărât problema scoaterii nemților din țară și a trimiterii lor în Germania”. Apoi, în ultima decadă a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, statul român a încasat bani frumoși din partea Guvernului de la Bonn, prin vânzarea etnicilor germani. Cei care doreau să scape de griul comunist, să aibă o viață mai bună și puteau dovedi originea etnică germană, doreau să emigreze. Cifrele vorbesc de 230.000 de etnici germani pentru care Germania a plătit între 3 și 4 miliarde mărci. Și sașii și șvabii au recunoscut întotdeauna că, în România, au avut drepturi mai multe decât minoritățile germane din alte țări. Aveau învățământ în limba maternă, aveau teatre în limba germană, aveau publicații în limba germană, aveau o editură pentru cărți în limba germană. Plecau însă fiindcă, prin comparație, rudele lor din RFG o duceau mult mai bine, aveau dreptul să aibă un pașaport, să plece oricând într-o vacanță, să călătorească în Majorca sau în insulele grecești, să traverseze Oceanul Atlantic spre Statele Unite, ceea ce în România era de domeniul SF. Apoi, după 1990, a urmat valul celor care nu putuseră pleca în anii comuniști și aveau acum libertatea să o facă.  

E adevărat că sașii sunt din ce în ce mai puțini, dar cei rămași creează multe evenimente și derulează proiecte astfel încât muzica, portul, obiceiurile, comunitatea să supraviețuiască. Ei au creat instituția Vecinătăților, care încă mai există, sașii au adus handbalul din Germania, iar în Sighișoara s-au celebrat, în 2024, o sută de ani de când se practică acest sport în oraș, care a dat trei campioni mondiali. Peste tot în lume se fac eforturi mari ca omenirea să nu piardă minorități etnice, limbi dialectale, istorie și memorie. A fost tema unui mare Congres PEN International, la Manila, în 2019. După fiecare ediție a Zilelor Culturii Germane la Sighișoara, postez imagini de la evenimentele derulate și le subtitrez: sașii încă nu trag cortina. Mai avem, apoi, în Sighișoara, Festivalul Proetnica, cel mai vechi și mai dens eveniment cultural dedicat diversității etnice din România, datorat lui Volker Reiter și tuturor celor din Ministerul Culturii, care, de 20 de ani, au oferit suport moral și material. Lista este mai lungă, dar vreau să amintesc măcar numele doamnei Irina Cajal, acel gen de înalt funcționar care este util unui eveniment cultural în sensul implicării cu noimă, în buna lui concepere și derulare.

L.-C. T.: Bine, a nu se înțelege că Transilvania a fost, de la începuturile ei, un câmp cu flori. Chiar dacă în imnul sașilor (la care dumneavoastră faceți referire în două rânduri) acest pământ este numit „plai al graiurilor” și „plai al toleranței”, acest lucru se întâmplă, pentru români, cam de pe la finele secolului al XVIII-lea (pentru că vreo 400 de ani au fost privați de drepturi și considerați „rebeli” și „schismatici”). Chiar și în contextul celui de-al doilea război mondial aproximativ 95% din etnicii germani din România s-au înrolat voluntar în unităţile Waffen-SS (aproximativ 63.000 persoane), câteva mii au servit în unităţile speciale de intervenţie ale Serviciului de Securitate SS (Sonderkommandos), iar dintre ei cam 2000 de etnici germani s-au înrolat în unităţile de pază ale lagărelor de concentrare, dintre care cel puţin 55% au servit în lagăre de exterminare (mai ales Auschwitz şi Lublin). La asta putem adăuga și că, în județul Târnava Mare, numeroşi saşi aderă la Grupul Etnic German (1940), o organizaţie pronazistă, iar la 2 decembrie 1941 a luat fiinţă organizaţia „Manshaft” care se ocupa de pregătirea militară a tineretului săsesc pentru o eventuală luptă de rezistenţă împotriva românilor. Referitor la înregimentarea politică a etnicilor germani documentele oficiale, din judeţul Târnava Mare, arată că, dintr-un total de 43.998, doar 6.744 făceau parte efectiv din Grupul Etnic German. Unii specialiști, comparând numărul celor deportaţi (6087) cu cel înscris pe listele Grupului Etnic German (6.744) apreciază că majoritatea celor care luaseră drumul URSS-ului făceau parte din această organizaţie. Nu este asta, totuși, o concluzie forțată? Romanul dvs. pare că nu se potrivește acestui punct de vedere, deși nu vă feriți să vedeți ambele fețe ale situației. Apoi, supraviețuitorii sași cu care ați vorbit dumneavoastră despre anii aceia și despre experianța deportării cum se raportau la fața și la reversul acestei perioade istorice? Pe de o parte, victime ale unei unei mari nedreptăți, pe de alta, complicitatea cu naziștii.

M. G.: Potrivit mărturiilor, primii care au clacat în lagăr au fost bărbații. Femeile supraviețuitoare au depășit numărul bărbaților și mărturiile vin cu predilecție din partea lor. Cele cu care eu am stat de vorbă nu participaseră la ședințe ale Grupului Etnic German, dar, da, au recunoscut faptul că pe mulți tineri îi luase valul. Superioritatea germanilor ca rasă le gâdila plăcut auzul. Hitler se dovedise la începuturi un lider extrem de carismatic. Cuvintele pe care el le apăsa creau furnicături de mândrie. Aveau poleiala celor după care unii se iau și se duc până la capăt. De altfel, este știut că a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace în 1939. Cu ochii de acum și, de bună seamă, Hitler a fost un criminal. În 1939, 1940, 1941, aproape toți credeau, însă, că doctrina nazistă este cea care va reseta omenirea, că ordinea, disciplina, respectul ierarhic, viața sănătoasă prin mișcare fizică organizată, autostrăzile construite, programul vacanțelor muncitorești la băi... toate vor aduce prosperitatea economică. Hitler era perceput ca erou și far călăuzitor. Personal, din documentarea pentru cărțile mele, inclusiv pentru teza de doctorat, am învățat că trebuie înțeles contextul unor adeziuni. De asta, ori de câte ori am stat de vorbă cu liceeni din multe orașe ale țării, pe tema romanului meu, a entuziasmului declanșat de Hitler în rândul tinerilor, mai cu seamă, le-am vorbit despre contextul social-istoric în judecarea post-factum a unor evenimente. Și mi-am permis să le sugerez să aibă o doză de rezervă atunci când simt că îi ia valul unei ideologii. Avântarea fără pic de judecată într-un curent sau în altul, fără un pas înapoi pentru o mai bună perspectivă, nu e deloc recomandată. Nicio mișcare bazată pe ură, amenințări, fapte violente, crime, n-a rămas în istorie nepedepsită.  

Pe de altă parte, inserarea în discursuri naționalist-extremiste a ideii că Forumul Democrat German este continuatorul Grupului Etnic German este trasă de păr într-un mod subversiv-tendențios. Când un jurnalist a afirmat asta pe un post de televiziune, la începutul primului mandat prezidențial Iohannis, jurnalist neîmpăcat cu ideea că Victor Ponta pierduse lupta electorală din turul al doilea, Forumul Democrat German a intentat proces pentru a dovedi neadevărul rostit; proces câștigat. Apoi, trebuie spus că, în Parlamentul României, sunt reprezentate toate minoritățile semnificative din țara noastră. Și maghiarii, și armenii, și italienii, și slovacii, și grecii... au creat organizații  pe criterii etnice, pentru a crea programe și a-și păstra identitatea. La fel au procedat și etnicii germani în 1990, cu o primă întâlnire chiar spre finalul anului 1989. În fapt, pe lângă potențialul antropic aducător de turiști, de amprenta arhitectonică adusă în spațiile locuite de ei de secole, le datorăm multe investiții și locuri de muncă în toată Transilvania, datorită conexiunilor acestora cu mediul de afaceri german. Dar, așa cum am scris în romanul „Rubla, locul fără umbră”, de-a lungul istoriei, percepția asupra germanilor a fost schimbătoare, când era bine să fii neamț și te căuta toată lumea, când n-a mai fost bine să fii neamț și erai evitat. Nu mai departe săsoaicele care au supraviețuit lagărelor, la întoarcere s-au măritat cu români, una, pentru că bărbații germani se împuținaseră pe front sau în Uniunea Sovietică, și a doua, li se părea că ar fi mai bine pentru ele să aibă un nume de familie românesc. Așa, preventiv.

L.-C. T.: Cu toate acestea, reprezentările sociale despre germani au fost, după cel de-al doilea război mondial, aproape întotdeauna, în rândul românilor, pozitive. Nu am auzit despre ei ziceri negative decât, eventual, că sunt reci și, uneori, fixiști, dar, în general, românii i-au recunoscut ca oameni serioși, exacți, care fac lucrurile cum trebuie, durabil și exigent, care au făcut din Transilvania un spațiu al civilizației europene. Ăsta este și motivul pentru care au ales ca președinte un sas (că tot se întreba unul dintre personajele dvs. despre asta, pagina 121). Ei bine, putem spune, în lumina (de fapt griul) haosului politic în care ne aflăm, la acest început de an, că datorită inactivității și neimplicării sale, Klaus Werner Iohannis a zdruncinat mitul germanului civilizator, harnic și corect? Ce spun sașii sighișoreni?

M. G.: Am avut parte, prin votul nostru, din mulțimea propunerilor electorale de candidați, de 4 președinți postdecembriști. Fiecare dintre ei a bifat contestări, legende și critici, cu atât mai acerbe cu cât mandatul i se apropia de final. În comparație cu convivul, răzbunătorul, jucătorul, omniprezent pe multe posturi de televiziune, Traian Băsescu, Klaus Iohannis a fost un președinte exact cum îi e felul: rezervat, vorbind puțin, amator de sport, jucător bun de golf (deși s-a apucat de sportul ăsta „la bătrânețe”) și iubitor de confort. Mai în elementul lui pe la summituri din afară decât la vreo horă a Unirii prin piețe publice. Cu multă încredere în forța de judecată și în ideile soției sale, în eficiența acesteia de a pune cap la cap lucruri importante, a dorit să înființeze, la începutul primului mandat, la Cotroceni, Instituția Primei Doamne. Feedback-ul primit dinspre presa formatoare de opinii a fost unul de zeflemea și de miștocăreală. Doamna Iohannis, un cadru didactic apreciat (și aici nu este insinuată nicio glumiță), a rămas să predea mai departe engleză la Sibiu. Și ca să nu lipsească de la ore și-a rugat soțul ca, în drum spre Japonia, să  se oprească puțin pe aeroportul de la Sibiu ca să o ia și pe ea după program. Costurile escalei au fost mari, nu numai cu kerosenul pentru aterizare și decolare, dar și la capitolul imagine. Ne-a dezamăgit și acest Președinte? Se pare că pe marea majoritate a celor care l-au ales, da. Inclusiv pe o majoritate... a minorității etnice din care provine.

Recapitulând, am avut parte de un președinte născut în Muntenia, de unul venit pe lume în Moldova de peste Prut, de un dobrogean și de un ardelean; ca profesii: de un inginer cu vechi state de activist, de un geolog cu vechime în managementul instituțional, de un marinar/căpitan care mai scria informări de prin porturi și de un cadru didactic; am putea suprapune și calitatea de foști primari a doi dintre ei. Sunt curioasă ce profesie de bază și din ce zonă a țării, ca loc de obârșie, vom bifa în luna mai, în dreptul președintelui pe care-l vom alege. Să sperăm că nu vom ajunge să-l regretăm pe Klaus Iohannis.

L.-C. T.: Revenind la tema deportării: este evident că ea vă preocupă mult. Este prezentă și în acest roman din 2019, dar și în cel mai recent, „Rubla, locul fără umbră”, cel din 2022. De ce? Există vreo legătură cu acel element biografic din copilărie, când familia dumneavoastră a trebuit să fugă peste noapte, din motive politice, părăsind tot (casă, gospodărie, pământuri, etc.)? Ce s-a întâmplat atunci? Apoi, revenind la deportări, a fost cea din stepa Bărăganului (iunie 1951), care a vizat și ea etnici germani (dar și sârbi, aromâni, basarabeni, chiaburi, industriași sau alți „dușmani ai regimului”), mai ușoară, mai puțin traumatizantă decât cea din Siberia?

M. G.: Se pare că scrisul unei cărți izvorăște, în cazul meu, dintr-o noimă a datoriei pentru un loc, pentru niște oameni. Până la scrierea Rublei..., adusesem în romanele mele un topos al Transilvaniei. Iar când am ajuns într-un an în Bărăgan, în locul unde bunicii ne-au lăsat moștenire - mie și surorii mele - câteva hectare de pământ arabil (pământ muncit din greu de ei și pentru care au fost trimiși la Canal și în Uniunea Sovietică la muncă forțată, cu eticheta de chiaburi, pământ pentru care părinții mei nu au mai putut plăti cotele și, da, au fugit într-o noapte din Însurăței, mutându-se într-un loc ieftin de la periferia Brăilei), am cutreierat locurile unde am venit pe lume și mi-am pretrecut primii 3 ani din viață. În copilărie, despre Rubla, se vorbea în șoaptă. Era foarte aproape de Însurățeiul natal, dar mai puțin accesibil, fiindcă era departe de drumul principal. Și mi-am anunțat prietenii că voi căuta satul ridicat de la zero de deportații aduși din Banat în 1951; am făcut și o postare pe facebook (locul meu de... exhibare jurnalistică și de însemnări de jurnal, pe care demult nu-l mai țin într-un caiet). Independent una de alta, dar în aceeași zi, Gina Bahor de la Radio România Actualități, respectiv Liliana Nicolae de la Radio Europa FM, mi-au scris pe messenger că musai trebuie să-l vizitez pe nea Costică Ciolacu, singurul locuitor care a mai rămas în Rubla, în singura casă rămasă în picioare. Și așa am început să scriu al doilea roman al Deportării, deportare tot la ordinul lui Stalin, de data asta fiind vorba de oameni luați din satele aflate de-a lungul frontierei cu Iugoslavia lui Tito. Refac, epic, multiculturalitatea Banatului, prin eșantioanele etnice repartizate la Rubla și le spun poveștile. Am dedicat romanul bunicilor mei Nicolae Popescu și Iancu Crăciun. Nici deportarea din 1951 nu a fost ușoară. Să fii nevoit să îți lași agoniseala clădită cu muncă într-o parte de țară și să fii dus în cealaltă parte de țară, în câmp liber, să fii nevoit să dormi o vreme în culcuș săpat în pământ, fără apă, fără pic de umbră în plină vară, nu a fost ușor. De data asta, familii întregi, fără limite de vârste, cu copii mici. Dar răul, da, are grade de comparație. Cei care abia se întorseseră din Uniunea Sovietică, cu eticheta de hitleriști, au fost luați și în 1951 de la casele lor, de data asta ca titoiști. Era de ajuns ca cineva să te fi pârât că ai ascultat un post de radio sârbesc, că erai trecut imediat pe lista neagră. Dacă aveai și o casă la drumul principal, erai și mai... eligibil de a fi deportat. Fiindcă lista cu vini era cuprinzătoare. Dacă nu erai titoist, erai vinovat că ești cârciumar sau morar. În casele acelea se amplasau grădinițe, se făceau sedii ale Partidului Muncitoresc Român sau se mutau activiști. Ei bine, deportații și în Uniunea Sovietică și în Bărăgan au fost cei care au făcut comparații declarând că, atunci când au fost coborâți în gări și au văzut că sunt nume de localități scrise cu litere latine, au respirat ușurați. Nu, nu îi duseseră din nou în Rusia.

L.-C. T.: Să ne întoarcem la soacră. La finalul romanului aduceți mulțumiri unor persoane care v-au ajutat, pe lângă documentarea livrescă, cu amintirile lor. Printre ei mulțumiți și doamnei „Alice Wilma Gorczyca (născută Frank), cunoscută ca Papa”, exact ca personajul din volum. Ea este, așa cum am arătat, deja, soacra dumneavoastră și asta arată că oricât ați ficționat ați avut și mărturii la prima mână. O atare șansă nu îngreunează, de fapt, demersul narativ? Nu vor cei ce povestesc să se regăsească întocmai poveștile lor? V-ați confruntat cu o așa problemă? Apoi, nu mă pot abține să nu vă întreb (cu o umbră de tristețe) și asta: întrucât numele Gorczyca este polonez se poate înțelege că Papa și cu Otto nu s-au regăsit? Că dragostea lor nu s-a împlinit?   

M. G.: Familia restrânsă și cea lărgită își asumă că sunt scriitoare. Toate rudele soțului meu trăiesc sau sunt îngropate în Germania. Plecați demult, cei care mai sunt în viață, nu știu românește. Existând versiunea în germană, „Diesseits und jenseits des Tunnels. 1945”, apărută la Honterus, verișoara și vărul soțului meu, copiii lui Sisi Tante, personaj în roman, s-au apucat de citit. Dar cu oarecare strângere de inimă și amânând o bună perioadă lectura romanului. După ce au citit-o, am avut feedback-uri care nu m-au făcut să lăcrimez de emoție, patetismul nu e deloc în felul lor natural de a se comporta sau a vorbi, dar m-au făcut să mă simt OK cu felul meu de a nara, umplând interstiții ale poveștilor reale cu imaginarul meu, în fapt, acest imaginar fiind o conectare pe care o simt atunci când scriu, când totul vine cumva de la sine. La rândul lor, au copii și nepoți care ar trebui să știe mai multe despre Siebenburgen/Transilvania, o parte din România în care au trăit strămoșii lor.  

Revenind la Otto, logodnicul soacrei mele, acesta nu s-a mai întors din lagăr. Nemaiavând nicio veste de la el, Papa l-a tot așteptat. Soacra mea s-a căsătorit abia la 40 de ani cu fiul unui refugiat din Cernăuți, cu origini poloneze, Gorczyca, dar cunoscători ai limbii germane vorbite în Imperiul Austro-Ungar. În 1958, la 41 de ani ai ei, l-a adus pe lume pe soțul meu.

L.-C. T.: Interesant este și că Gorczyca este cuvântul polonez pentru „Sinapis”, un grup de șase specii de muștar (alb, negru, sălbatic etc.). Ce legătură aveți doamnă Mariana Gorczyca cu muștarul? În ce fel acest nume v-a influențat (nomen omen), dacă a făcut-o? Ceva îmi spune că sunteți o persoană hotărâtă, care nu se dă ușor bătută, care când vrea poate muta munții din loc (pentru că are credință măcar cât un bob de muștar). Așa este?  

M. G.: Primul lucru care îmi vine în minte legat de numele de familie, dobândit prin căsătorie, este dificultatea rostirii lui în tot felul de contexte, de către persoane care n-au curiozitatea să (mă) întrebe cum se pronunță. În urmă cu vreo 14 ani, eu, la volan, în drum spre Sediul Uniunii Scriitorilor. Ascultam Radio Cluj, post pe care se anunțau câteva premii literare la Zilele prozei, obținute de Gabriela Adameșteanu, Ruxandra Cesereanu, Ioan Groșan și Mariana..., și Mariana..., după o pauză care durase câteva secunde, cu o sotto voce, GORSIGA (variantă sud-americanizată). Apoi, un alt exemplu: în urmă cu doi ani, mi s-a acordat cea mai înaltă distincție din Județul Mureș, „Fibula de la Suseni”. Lume multă, aparținători, personalități, prefectul pregătit să mi-o decerneze, televiziunea locală transmițând... Doar că persoana desemnată cu anunțarea prin viu grai a ceea ce se întâmplă, cine, de ce, cui..., s-a blocat la numele meu de familie, încercând de câteva ori vizibil transpirând și reproșându-și – sper – că nu m-a întrebat înainte. A ales în cele din urmă varianta maghiarizată: Gorcsițo. Da, în poloneză, dar și în alte limbi de origine slavă, gorczyca acoperă semantic boaba de muștar. Ideea de a purta un nume care se referă la un condiment nu-mi displace deloc. A fost și prilej al unui intro literar, la Goteborg, la un târg de carte, iar cel care făcea oficiile de gazdă era președintele de atunci al ICR Stockholm, Dan Shafran. Și ne-am mirat noi că, dacă nu există niciun fel știut de mâncare în care să poți pune și muștar și șofran, iată că pe un platou literar stau, deloc surrealist, ambele condimente.

L.-C. T.: Când am vorbit cu dumneavoastră la telefon v-am întrebat despre relația pe care o aveți cu limba germană și mi-ați răspuns într-un fel care mi-a plăcut foarte tare: „...de, este limba soacrei”. Ce înseamnă asta în general și cum se poate înțelege ținând cont că dumneavoastră sunteți nora? Să nu uităm că există și o plantă toxică cu acest nume, originară din Africa de Vest tropicală, cunoscută ca „planta șarpelui” sau „cânepa viperei”, printre alte nume.

M. G.:  Nu m-aș duce atât de departe. Soacra mea a avut câte ceva, e adevărat, din „fișa” tradițională a postului, dar - la urma urmei - încercând să-i dovedesc că fiul ei a făcut o alegere bună, am fost și mai competitivă cu mine însămi. Ceea ce a fost bine. Retroactiv, abia când mama lui Ștefan n-a mai fost printre noi, am înțeles și resorturile circumspecției majorității soacrelor, și schimbările hormonale care vin cu vârsta, și dorința de control... O mamă rămâne mamă până în ultima clipă a vieții și e setată să ducă grija copilului ei, indiferent câți ani a împlinit acesta. Când am spus la telefon că, dacă pentru soțul meu, germana este Muttersprache, limba mamei, pentru mine este Schwiegermutter Sprache, limba soacrei; adică nu o cunosc îndeajuns, plus că pot fi rezerve de relație lexicală, morfologică, de sintaxă,  atunci când Schwieger/ soacră intră în componența unui cuvânt, unei expresii.

L.-C. T.: Ați încheiat anul trecut (și închei și au astfel) două mandate de secretar PEN România. Ce a presupus această poziție? Care este, să zicem, fișa postului? Ce bucurii mari ați avut în acest rol?

M. G.:  Fișa postului de secretar PEN presupune ceva din datele unei soacre. Adică ...monitorizare. În cazul nostru, a fost vorba de evidență a plății cotizației și de a-i contacta pe unii colegi, luați cu altele, pentru a le reaminti contul în care pot vira suma, de altfel modică; de împrospătare a tabelului de evidență, de procese-verbale, adică fix ce nu mi-a făcut nicio plăcere să execut, sarcini pe care, însă, mi le-am îndeplinit cu conștiinciozitate. Dar n-am acceptat așa ușor această muncă în PEN. Consideram că era vorba doar de o rutină care nu îmi va aduce nicio satisfacție, doar timp mult cheltuit. În rezumat, poeta Elena Ștefoi, care preluase funcția de Secretar PEN de la Simona Grazia-Dima, acesteia încheindu-se mandatul, ne-a anunțat într-o ședință de Consiliu Director că trebuie să predea toată hârțogăria, fiindcă a fost numită Ambasador în Senegal și că va fi imposibil ca, de la Dakar, să se ocupe și de PEN. Persoana spre care s-au îndreptat ochii Președintei Magda Cârneci și ai Vicepreședintelui Caius Dobrescu am fost eu. După ce le-am spus răspicat că nu e o muncă pe care eu să o fac cu plăcere, au început din partea colegilor nuanțările, că e vorba doar de un interimat, că la Adunarea Generală vom alege pe altcineva. Însă ceea ce m-a făcut să accept a fost „argumentul” Elenei, care mă „citise” în gena mea de călător cu vocație, și mi-a spus că, dacă accept să-i preiau atribuțiunile, mă invită în Senegal în vacanța inter semestrială din februarie, singura condiție este ca până atunci ea să ajungă la post și să-și prezinte Scrisorile de acreditare. Cum voiam de mult să am un prilej de a vedea Africa, în zona ei de mijloc, am acceptat să preiau tabelul, chitanțierul, stampila și tușiera, plus un calup de adrese de e-mail. Cam asta a fost, inițial, fișa postului. Doar că, epicureică, hedonistă din fire, am făcut în așa fel încât să aduc în PEN România câteva proiecte la care mi-a făcut mare plăcere să dau din timpul meu. Așa am scris un proiect cu finanțare prin AFNC, pentru a dezbate teme majore și de a propune soluții, inclusiv pentru prezența scriitoarelor în programele școlare (proiect derulat câteva zile la Sighișoara), am organizat Serate PEN, despre Revolta muncitorilor de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, cu lecturi publice din romane care ating subiectul (tot la Sighișoara, fiindcă aici îmi e mai ușor să pun cap la cap detaliile de logistică), am participat la cinci Congrese PEN Internațional, în Ucraina, India, Filipine, Suedia, Anglia, la Conferința Internațională de la Bled, Slovenia, a Comitetului Scriitorilor pentru Pace; am organizat, la Brașov, Centenarul Centrului PEN Român, împreună cu Carmen Gheorghe, cu suport din partea lui Caius Dobrescu, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur; am pus cap la cap documente și imagini pentru coordonarea Albumului PEN Centenar, bizuindu-mă pe jurnalul meu, dar și pe munca universitarului orădean Dan Horațiu Popescu, care documentează istoria organizației noastre, începute de diplomatul și scriitorul aromân Marcu Beza, la Londra, în 1922, sprijinit de regina Maria, prima Președintă de Onoare PEN România. Bucuriile au fost multe, în primul rând e vorba de figuri emblematice din literatura română și din cea din afara țării pe care le-am cunoscut, cu care am lucrat și de a căror prietenie mă bucur în continuare: Ana Blandiana, cea care a resuscitat PEN după 1990 și de care ne leagă proiecte la Memorialul de la Sighet, Judyth Hill, imensa poetă din San Miguel, Mexic (președinta Comitetului Women Writers in PEN International), romanciera slovenă Tanya Tuma și lista ar putea continua.

Despre PEN și câte nopți și zile i-am dedicat aș putea vorbi mult. Dar ar trebui să am măsură în lungimea răspunsului la o întrebare. Cert este că cele două mandate s-au încheiat și, la Adunarea Generală de la începutul lui decembrie 2024, am predat ștafeta poetului Andrei Zbîrnea. La întrebarea lui, în etapa de tatonare, „care ar fi fișa postului”, răspunsul meu a fost: disponibilitate pentru a dedica timp în folosul altor scriitori și să-ți faci munca în așa fel încât să nu ți se pară o corvadă. Restul... înveți din mers, iar eu voi fi oricând disponibilă să te ajut, dacă va fi nevoie. În aprilie, voi participa la Bled la Conferința Internațională a Comitetului Writers for Peace, la mese rotunde, lecturi publice, la Ljubliana și la Nova Gorica, Capitală Culturală Europeană în 2025. Voi lega călătoria de continuarea documentării mele, de data asta, în Serbia, pentru romanul Dunării la care lucrez acum.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor