Insula câinelui

Dedicație: Lui Roland Pangrati.

Într-o dimineață îndepărtată

 m-a rugat să-l ajut să găsească

 un titlu pentru un tablou

Într-o seară, Studentul tocmai cobora scările unui restaurant de pe faleză, când o tânără îi răspunse zâmbind la privirea alunecându-i din instinct pe sânii strălucitori şi melodioşi ca nişte pui de căprioară. Abia atunci Studentul, înghiţând în sec, își ridică privirea de pe sânii coborând acum ca niște leoparzi, puternici și periculoși, recunoscând o veche colegă de facultate care-l întrebă blând surâzând:

- Tu umbli cu Orlando?! şi pentru că Studentul clipi nedumerit, încremenit de surpriză și atracție… tânăra punctă, pictorul?!

- A, Orlando, da, este…  Da, este prietenul meu.

Studentul privi nehotărât după femeia tânără intrând în restaurant, surprins de decolteul larg al rochiei dar mai ales de liniile coapselor întinse de tocurile înalte, cabrate ca şi când ar fi fost o atletă gata de start. Abia îşi amintea numele ei. Nu o văzuse niciodată într-o ţinută de seară, dar nici nu ghicise că avea un asemenea specimen de centaur printre colegele de facultate. În studenţie părea o fată chinuită de la ţară făcând naveta, iar acum păşea ca o iapă pur-sânge arab pe treptele terasei, adunând ca un caleidoscop laser privirile de la mese. Studentul strânse din dinţi îndreptându-se spre grupul de prieteni care-l aşteptau la capătul scărilor.

Coborând treptele mai întoarse o dată capul nehotărât după animalul fabulos mustind de sexualitate, care păşea ca şi cum ar fi primit în fiecare mişcare nesfârşită iubire, strălucitoare ca o reclamă ademenitoare din leduri dintr-un cartier rău famat. I se păru nefirească întrebarea şi se trezi despicând sensurile ca şi cum ar fi înlăturat foile unei cepe în căutarea adevărului. Era o întrebare mai degrabă, dacă s-ar fi luat după privirea ei, ca un semnal de alarmă, ca şi cum i-ar fi spus, „ai grijă dacă umbli cu Orlando”. 

„De ce aş avea?” se întrebă Studentul, mergând alături de prietenii săi şi intrând într-o bodegă unde Orlando, tocmai păşind în locaţie, cineva îi şi dădu microfonul pentru un karaoke la o piesă de Elvis, iar când începu să cânte Orlando sala explodă în ritmuri de dans, fete superbe, modele de top, rotindu-se în jurul mesei Studentului asemenea unor bijuterii din colierul unei prinţese deșirat pe o podea de marmură. Luând o gură de bere, Studentul îşi simţi neobişnuit de greu capul şi gâtul i se plecă spre masă instantaneu de câteva ori, până când îşi întinse capul direct pe cot sforâind, dându-şi seama totuşi că sforâie şi e posibil să adoarmă chiar acolo, fiind foarte probabil să fie deşteptat de barmanul măturând după ora închiderii pe sub mese.

Cu un picior în lumea visului, simţi cum se înalţă uşor pierzându-şi gravitaţia, apucând panicat marginile mesei cu mâinile. Probabil ridicase capul aprinzându-şi o ţigară sau poate-l strigase Orlando. Deodată se văzu învârtit de umeri de o fată care-l ajuta să ţină microfonul înaintea buzelor, dar el ţintea picioarele ei aproape goale puse în evidenţă de linia abruptă a unei fuste colorate, pe un orizont diafan aproape transparent care păreau chiloțeii. E posibil chiar să fi interpretat o melodie,  variantă care-l sperie de-a dreptul pentru că în momentul acela chiar nu era în stare de aşa ceva. Capul i se îndreptă aproape glonţ spre masă,  speră să nu se fi ridicat de pe scaun, închizând ochii îşi dădu seama că plesnise o fată peste fund totuşi, mai mult ca sigur se întâmplase asta, iar palma îi atinsese în partea umedă, făcând-o pe dansatoare să geamă dojenitor. Abia atunci, Studentul realiză tonul întrebării „tu umbli cu Orlando?” dezmeticindu-se. „Eu umblu cu Orlando”, gândi amintindu-şi că ieri se trezise din somn într-o maşină care nu era a lui, iar acest lucru sub nici o formă nu trebuia să se mai repete. De când umbla cu Orlando, spaţiul şi timpul deveneau instantanee ca şi când ai fi putut trăi în puncte neaşteptate de pe planetă, pe rând sau simultan, ceea ce la urma-urmei ar putea fi explicat printr-un soi straniu de metempsihoză. Orlando îi explicase că un prieten din grup, îl pusese pe bancheta din spate a maşinii, dar îl uitase acolo, grupul plecând la nunta unui amic în turnul oraşului, unde fusese televiziunea de stat pe timpul comuniştilor.

Deodată se trezi într-un pat în chiloţi înconjurat de picturi şi eboşe, de un fel de atelier, iar Orlando tocmai lipea nişte bucăţi de alamă pe o uşă din fier forjat întinsă pe un banc de lucru chiar în sufragerie.

- Te-am aruncat în pat azi noapte. Era foarte târziu şi vorbeai prin somn. Cum nu ai avut pijamale ai dormit în chiloţi, zise calm pictorul lucrând la uşă ca şi cum l-ar fi scuzat pe Student că stă aproape dezbrăcat. O să facem nişte spaghetti, zâmbi Orlando sprijinindu-şi prietenul spre bucătărie ca și cum l-ar fi ridicat dintr-o tranșee. Şi o cafea.

Studentul privi de la balcon strada realizând înălţimea ameţitoare a blocului în care se afla, dându-se ușor în spate prevăzător, verificându-și cu mâinile greutatea capului, dar continuând să privească peste balustradă. În ciuda înălţimii strada se vedea ca în palmă ca o vale proaspătă coborâtă de cerbi.

- Uau..., zise Studentul privind strada. Mă simt ca în Columbia, apoi pipăindu-şi capul nefiresc de bombat ca o minge de baschet, gândind „deşi nu am fost niciodată acolo.” Parcă suntem la Ecuator.

- Eu mi-am făcut o prietenă din Mexic. E posibil să o aduc în România. Chiar mă gândeam să mă căsătoresc cu ea.

Studentul ridică din sprâncene neîncrezător, încercând să găsească în mintea amorțită unde e Mexicul pe hartă, undeva departe după Oceanul Atlantic chiar sub America, chiar la capătul planetei, unde abia ajungi cu imaginația darmite cu picioarele.

- Ştii, zise Orlando tăind cu grijă usturoiul şi făcând baza mâncării în tigaie, am făcut un tablou, vreau să-l vând neapărat în Italia, dar nu ştiu cum să-l numesc. Eu l-am numit  provizoriu “Insula Afroditei”, spuse pictorul arătând spre pictură cu o roşie în mână.

- Uau..., zâmbi Studentul aprinzându-şi o ţigară, deşi avea limba umflată de efectele nicotinei, apropiindu-se de chipul femeii aşteptând pe un dig cu picioarele în apă. Ce femeie ciudată! Nu ai cumva o lupă? Aş vrea s-o văd mai de aproape.

- Vezi că e una în sertar acolo. Ai remarcat ceva deosebit? Eu am pictat-o ca pe o promisiune, ca pe o femeie aşteptând pe digul unei insule, dragostea unică, fără de care nu se poate, ştii ca în „Iubita locotenentului Francez”. Nu ştiu dacă ai citi romanul. O femeie aşteptând pe dig o corabie care nu mai vine, un locotenent care poate a şi uitat câte femei a iubit în porturile în care a aruncat ancora. O Penelopă modernă.

Studentul care își spunea adesea că a citit nu un vagon de cărți, nu un tren, ci o garnitură de tren de cărți degeaga, un depozit de trenuri de marfă, de cărți complet inutil și gratuit, zâmbi superior trăgând un fum din țară lăsând o perdea de fum care-i înconjură în structura razelor reflectate din fereastra sufrageriei capul ca un nimb.

- Dragul meu prieten, nu știu tu dacă știi semnificația titlului orginal – „The French Lieutenant's Woman”, iar woman, atenție, nu înseamnă nici iubită, nici soție, însemnă femeia care umblă cu locotenentul francez iar în mediul englez care este cvasixenofobic, „the french lieutenant’s woman” înseamnă mai degrabă curva locotenentului francez sau dacă vrei să fiu mai precis „târfa locotenentului francéz” ca să nu mai fie nici o confuzie.

- Uau, nu-mi vine să cred. Deci romanul are o cu totul altă semnificație începând chiar cu tilul.

- Exact.

- Nemaipomenit, zise Orlando lăsând pensula explicând ca un profesor la tablă mânuind-o ca pe un arătător ușor jenat recunoscând că Studentul cunoștea cartea mai bine ca el, dându-se ușor la o parte pentru că  Studentul se apropiase de pânză cu lupa.

- Mie mi se pare o femeie care tocmai a făcut dragoste, zise studentul cercetându-i cu atenție chipul ca un detectiv care caută urmele unei crime și tocmai a văzut o pată de ruj pe un pahar de la locul faptei. Nu mi se pare o femeie aşteptând. Aşteptarea chinuie, îţi dă o privire ca oglinda unui izvor de durere. Privirea unei femei aşteptând este o fiertură. Femeia asta, zise Studentul, apropiind lupa de chipul ei, este ca o floare care a întâlnit lumina soarelui, este fericită. Sentimentul este atât de intens, încât într-un anumit fel lumina se curbează în jurul ei ca şi cum sentimentul participă la gravitaţie. Mi se pare o femeie care ascultă muzică sau o femeie care deja este pe cale să devină o melodie. „Insula Afroditei” sună ca o reclamă la prăjiturile ambalate individual.

- Afrodita este idealul de frumuseţe. Afrodita pe o insulă în care să evadezi... explică Orlando ușor bombastic.

- Îmi place tabloul ăsta, zise Studentul dând din mână ca şi cum i-ar fi dat la o parte discursul ca pe o pagină, adună esenţialul din avangardă şi criză în acelaşi timp. Parcă e pictat cu cuţitul.

Orlando  se apropie surprins de Student şi tablou cu tigaia aburindă în mână.

- Mă simt ca într-o poezie de Baudelaire. Nu, serios... Femeia lui Baudelaire aruncă vălul de pe idealul feminin. Baudelaire păstrează corpul voluptuos al Afroditei şi-i pune pe umeri un cap de câine sau de hidră. Dac-ar fi tabloul meu l-aş numi „Insula câinelui” gândindu-mă la femeia care tocmai m-a părăsit, oricum m-a părăsit sau nu, e vorba de femeia care mă preocupă şi mă face să sufăr, aşadar, ca să păstrez aerul exotic din atmosferă şi să fiu în acelaşi timp mondial, l-aş traduce în spaniolă, adică tabloul acesta s-ar putea numi „La isla del perro”.

Orlando, auzind titlul tabloului, se dădu în spate ca şi cum ar fi primit o lovitură. Privindu-şi propriul tablou i se păru pentru o clipă că petele de culoare se mişcă în ritmurile unei melodii flamenco, iar norii din jurul digului îi apăsară deodată inima. Îşi simţi femeia pictată dansând.

- De aceea am nevoie de tine, pentru titlurile tablourilor mele, râse pictorul plin de inspiraţie.

- Îţi place titlul?

- Nici nu se putea unul mai bun. Dar stai aşa, zise Orlando ştergându-şi degetele cu un şerveţel. Trebuie să-l scriu pe tablou şi apucând o pensulă dintr-o singură mişcare scrise în colţul pânzei „La isla del Perro” ca pe o semnătură. Faţa lui Orlando se lumină deodată şi Studentul privindu-i chipul umed de adolescent blond cu freza ondulată într-o parte şi favoriţii lungi, cu nasul ascuţit desenat ştrengăreşte deasupra unui zâmbet luminos alunecând într-o parte îşi dădu seama că pictorul avea un chip de ceramică fără nici un rid, un chip transparent prin care puteai să întrezăreşti visele ca şi cum ai privi peştii dintr-un acvariu. Nimic nu exprima oboseala, băutele, nopţile din restarante, petrecerile, cântecele şi distracţiile pe chipul său neatins de emoţie, doar ochii începeau să strălucească intens ca nişte leduri, ca niște cărbuni încinși, în timp ce Studentul devenea purpuriu la oboseală şi distracţie, pielea luându-i foc, arzând când roşie când portocalie.

- Ştii ceva, pentru titlul acesta aş putea să-ţi dau orice tablou cadou din această cameră. Alege.

- Eu nu am primit în viaţa mea decât un singur cadou şi acela de la rectorul Universităţii, un stilou Mont Blanc. Am iubit stiloul acela. Numai la marile Universităţi ale lumii, mai ales în cele americane, există tradiţia ca studentului eminent să i se dea un stilou. Când stiloul acela e dat de profesorul preferat, este deosebit de preţios. O dată am crezut că l-am uitat într-un club, şi-am căutat în clubul acela două ore stiloul, împreună cu patronul care era prietenul meu, zise Studentul fumând pozând în chiloţi ca un tenor cu mâna pe un pian. După ce l-am căutat mult şi bine, ca într-o epopee în care trebuie să străbaţi lumea ca să vezi adevărul, l-am găsit în spatele scaunului de la maşină. Cred că-l mai am prin casă în bibliotecă, în vreo carte. Nu m-am mai întâlnit cu el de mult, dragă prietene, aşa că dacă nu ai prin atelier un stilou Mont-Blanc, poţi să-ţi păstrezi tablourile.

În timp ce mâncau spaghetti, cei doi se ridicau de la masă şi priveau mestecând tabloul de aproape. Lui Orlando i se părea acum mult mai frumos, cu titlul scris în colţul de jos al pânzei, tabloul era complet, intact, întreg şi împlinit. De aceea îl îmbrăţişă prieteneşte pe Student, dar când se întoarse Studentul spre restul de spaghetti se trezi în faţa unui bărbat cu nişte scrisori în mâini care îi privea pe cei doi tineri îmbrăţişaţi în chiloţi cu un aer oarecum dojenitor. Ca şi cum ar fi privit prin sticlă, măsură din ochi pe noul prieten al fiului său. Studentul plecă şi el privirea spre propria lenjerie pătată de urmele degetelor unse cu sos de spaghetti, încercând să ascundă forma proeminentă a mădularului pus în evidenţă de lenjeria elastică. Pentru a detensiona oarecum atmosfera, Studentul din instinct întinse mâna spre tatăl lui Orlando, dar în timp ce îi strângea mâna bărbatului tuns scurt dar cu favoriţii cărunţi, simţi sosul de pe degete şi se şterse cu un şervet, dându-şi seama că trebuia să-şi şteargă mâna înainte şi oricum nu se întinde mâna unui om mai în vârstă şi mai ales dacă eşti în chiloţi. În loc să arate cât de inteligent este printr-un discurs care să exprime o vastă erudiţie, Studentul se hlizi tâmp, explicându-se:

- Eu sunt prieten cu Orlando.

- Este tatăl meu, zise Orlando zâmbind după ce bărbatul plecă scărpinându-se-n cap. Ai mei locuiesc chiar vizavi. Suntem pe acelaşi palier, dacă mă-nţelegi.

-Tatăl tău! exclamă Studentul prefăcându-se surprins, nici nu l-am auzit intrând. Ne-a găsit în chiloţi îmbrăţişaţi, zise uşor îngrijorat. E posibil să gândească… poate chiar crede că suntem într-un fel iubiţi, şopti uluit.

- Nu-ţi fă probleme, zise Orlando liniştit ca şi cum această variantă ar fi fost imposibilă. A văzut multe în apartamentul meu.  Avem o comunicare foarte bună, spuse pictorul privind ceasul şi finisând uşa forjată. Trebuie să vină un client. Pune ceva pe tine totuşi.

- Eu o să plec.

- Stai puţin să iau nişte bani de la omul ăsta. Nu ţi-am spus încă nimic despre Italia. Termină cafeaua şi pleci imediat. Studenul intră în baie şi se întoarse în cameră căutându-şi hainele. Clientul lui Orlando tocmai lăsa un teanc de bani pe masă, analizând uşa. Împachetând-o cu grijă în folii speciale împotriva şocului, îşi luă uşa şi plecă fără să dea nici o atenţie Studentului care se strecură în dormitor printre tablouri şi eboşe. Când era gata să plece, Orlando îl opri vorbind la telefon. În timp ce vorbea la telefon pictorul, Studentul privi teancul de bani de pe masă. Pentru el era o mică avere şi atunci înţelese că Orlando cheltuia seară de seară bani şi teancuri de bani, chiar mai mult decât un mare milionar care avea nu ştiu câte proprietăţi de lux în capitală pe care le închiria ambasadelor.  Studentul duse mâna la tâmplă ca şi cum l-ar fi durut gestul lui Orlando care chema chelnerul, o dată de două ori, de trei ori, de zeci şi zeci de ori într-o seară şi toate aceste mâini ridicate, rotindu-se cu viteză în mintea Studentul îl înconjurau ca o tornadă de mâini, spulberând lucrurile atinse în infinite particule, făcându-l să se simtă vinovat.

- Eu trebuie să mă duc acasă, insistă Studentul jenat.

- Stai puţin, să ajung la Iveşti, la nişte cămătari să iau nişte bani pentru o lucrare.

- La Iveşti?

- Este foarte aproape, o staţie de tren, o luăm pe lângă combinat. Eu nu pot să conduc, am băut. Te rog, insistă Orlando văzând că Studentul ezită.

- Dar, ai mei nu m-au văzut de două zile. Nu am nici un ban la mine.

- Banii nu sunt o problemă, arătă Orlando teancul de pe masă. Te rog mult. O luăm pe lângă combinat.

Să-ţi spun despre Italia, spuse Orlando în timp ce se îndreptau spre Iveşti. Am făcut o lucrare într-un bar în Bucureşti. Eu sunt modest, am copiat un tablou de Rivera...

- N-am auzit.

- A, este un pictor mexican are un nume orgolios cât o frază. Este imposibil să-mi amintesc tot numele… Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno… în fine este cunoscut  sub numele de Diego Rivera. A fost căsătorit cu Frida Kahlo.

- De Frida Kahlo am auzit.

- Are un tablou care-mi place în mod deosebit, „El Vendedora De Alcatraces”. Un vânzător cu faţă de indian aztec în genunchi sub povara unui sac sau coş de alcatraz, un fel de nuferi, un fel de gladiole, de plante acvatice. Indianul ăsta are o coroană pe cap ca şi cum ar fi fost cândva rege, dar chipul lui exprimă multă umilinţă ca şi când ar fi fost un aristrocrat, un prinţ, un ultim prinţ al aztecilor umilit să culeagă alcatraz şi să-l vândă în piaţa spaniolilor pentru a supravieţui. L-am pictat pe un perete dintr-un bar din centrul vechi al Bucureştilor… eu am pictat cam toate barurile din centrul vechi… în fine, la inaugurare vine patronul cu nişte invitaţi între care era un tip care se pricepe. În grup era şi un fost profesor de-al meu care mă prezintă expertului, profesor universitar la nu ştiu ce universitate de arte din Italia. Tipul ăsta examinează pictura mea cu tact şi spune ceva patronului, dar eu nu am auzit prea bine cuvintele, aşa că am stat la masa de inaugurare să văd ce gândeşte şi la un moment dat tipul îmi spune că execuţia este bună, dar se cunoaşte că e o copie. S-ar fi aşteptat să fie mai îndrăzneaţă copia.

- Dar eu nu pot interveni estetic în tablou, eu sunt modest, sunt un meşteşugar, îi zic.

- Este cel mai talentat student pe care l-am avut vreodată, confirmă şi fostul meu profesor, într-un fel să-mi ia apărarea, pentru că italianul ăsta vorbea aşa cam plin de sine, cu un aer fandosit, un fel de superioritate iritantă. 

- Este talentat într-adevăr, zice italianul, dar provincial… dacă vrea să fie mondial trebuie să expună pe strada Brera.

- Strada Brera? 

- Via Brera din Milano, acolo a expus şi Diego Rivera. Când o să expui primul tablou, dacă o să expui vreodată, abia atunci vei fi un artist, iar artistul prin definiţie este mondial, poate să expună oriunde pe planetă chiar şi când face o copie.

- De când am venit de la Bucureşti, mă gândesc la strada Brera. Italianul ăla mi-a vorbi cu un aer de superioritate greu de suportat. Bine, poate sunt subiectiv. Era doct în aparenţă, dar foarte încrezut. Aş vrea să expun acolo, zise Orlando în timp ce Studentul abia reuşi să întoarcă pe o stradă întunecată. Dădu radio mai încet să se concetreze mai bine la volan.

- Cred că avem pană, zise Studentul îngrijorat privind în jur precaut locul năpădit de pustiu.

- A, dar nu mai avem mult, este chiar după colţ. Am putea să lăsăm maşina aici.

- Cum să facem aşa ceva? spuse speriat Studentul încercând să străpungă întunericul localităţii care înăbuşa lucrurile dizolvându-le formele.

Orlando scoase din portbagaj roata şi desfăcu un cric rabatabil. Privind neîncrezător cricul Studentul se gândi la ascuţitoare mecanică pentru creioane şi începu să râdă.

- Cu asta vrei tu să ridici maşina?

- Da, dar am mai făcut pene. Cricul funcţionează.

Când cei doi schimbară roata, Studentul îşi dădu seama că e cam târziu şi mai mult ca sigur nu o să ajungă nici în noaptea asta acasă, gândindu-se că mai bine ar da un telefon mamei, dar cercetându-şi telefonul realiză că nu are semnal. Nici mobilul lui Roland nu avea semnal. Privind mai atent strada care se îngusta ca un drum în pădure, Studentul se gândi c-ar fi mai bine să întoarcă. După colţ însă strada se lumină subit deşi nu era nici un felinar pe stradă, acoperită parcă de vraja unei aureole boreale.

- Ce-o mai fi şi asta? se miră Studentul uluit de casele colorate sclipind în lumina lunii cu acoperişurile bătute în alămuri, oglinzi, poleite în foiţe de aur şi argint.

- Dar tu nu ai mai fost niciodată în Iveşti? ăstea sunt castelele ţigăneşti din Iveşti. Clanurile de aici s-au îmbogăţit de pe urma comerţului cu metale şi tablă din combinat.  Să mă laşi pe mine să vorbesc. Nu o să dureze prea mult. Luăm banii şi plecăm. Ai grijă să nu râzi, îi zise precaut Orlando intrând într-o casă plină de ţigani în jurul unor grătare fumegânde.

Orlando salută pe rând pe toată lumea şi Studentul făcu la fel dar alunecă pe lângă un ţigan chiar pe o canapea de lângă o scară uriaşă de marmură care cobora în formă de braţ de la etaj răsfirându-şi degetele imaculate pe o podea din marmură neagră. Dând involuntar capul pe spate Studentul privi uluit tavanul plin de îngeri bucălaţi şi îşi aminti zâmbind că mai văzuse pictura asta undeva…

- Eu am vorbit cu Sandokan mai devreme la telefon. Nu stăm mult. El este prietenul meu, este scriitor. Am venit să luăm banii şi plecăm.

- Dar staţi să gustaţi un miel, zise un Bulibaşa amabil şi dulce, săltându-şi rândurile de burţi. Ia vezi vinul meu, îl îmbină căpetenia rânjind din doi dinţi poleiţi în aur.

Sudentul dădu paharul la o parte dând să explice faptul că el este şoferul, dar ţiganul care i-l întinsese îşi încordă ferm braţul şi Studentul îl apucă repede să nu se verse vinul pe cămaşă. Vinul era deosebit de tare şi parfumat.

- Ăsta este vin mânăstiresc, e bun să-l bei cu găleata, zise Bulibaşa hlizându-se, nu cu paharul. Îl am de la Tudor Vladimirescu, de la mânăstire. Le-am făcut acoperişul cu tablă. Dar câţi bani tre’ să-ţi mai dea?

- Păi nu prea mult, 700 E.

- Acum a plecat, la unu’ să-i taie mâna că nu i-a dat camăta de trei luni.

Pe Student îl bufni râsul, punând paharul pe masă să nu se verse vinul. Îşi şterse gura cu un şerveţel. În sală se făcu linişte deodată. Studentul se simţi înconjurat de un amifiteatru de chipuri prin care parcă trecu o descărcare electrică.

Orlando sticli alarmat din ochi şi prietenul său transpiră subit, amintindu-şi că nu trebuie să râdă, Orlando continuând printr-o explicație nesigură:

- Prietenul meu este scriitor.

- Dar prietenul tău ce scrie, scrisori la gagici?

- Scrie şi el ce poate, făcu Orlando serios privindu-şi ceasul. Este târziu. Dacă vrei să-mi dai banii ăia bine, dacă nu vin altădată. Nu e nici o grabă.

- Dă-i mă 200 de euroi până vine Sandokan, să se liniştească, făcu Bulibaşa spre un ţigan mai în vârstă care se scotoci prin buzunare şi-i dădu pictorului două bancnote de 50 Euro. Acuma, stai Orlando, vine Sandokan imediat. Îţi mai dă el 500, mă rog, restul. Tu ai făcut şi la Stăneşti, în capul satului,  pictura aia cu Tarzan?

- Da, zise Orlando fără emoţie preventiv.

- Mi-a plăcut foarte mult, acolo se înţelege ceva. Vezi junglă, lei, elefanţi, maimuţe, Tarzan…

- Mi-au dat o poză din Cartea Junglei. Eu fac ce-mi cere clientul... zise calm Orlando mângâindu-și barba ca și când s-ar fi scuzat.

- Da’, aici, zise Bulibaşa arătând cu bărbia spre tavan, nu ştiu ce-a vrut Sandokan, dar eu nu văd decât îngeri bucălaţi, graşi de parc-ar fi crescuţi cu porcii. Tu înţelegi, fa, ceva? zise Bulibaşa după nevastă-sa care cobora cu puradeii şi câteva fetiţe. Una dintre fete începu să-l fixeze pe Student care-şi acoperi faţa cu paharul bând cu sete, pentru că o recunoscu pe fata din bar cu fusta colorată pe care o plesnise peste fund. Îngrijorat vru să întrebe despre toaletă, dar Orlando îi şuieră printre dinţi, înţelegând ce vrea.

- Stai liniştit, ăştia nu au toaletă în casă. Se cacă în curte. E o jignire să te caci în casa lor.

- Sandokan a vrut să-i fac Capela Sixtină, capela Sixtină i-am făcut, zise Orlando tare înspre Bulibaşa, ridicând din umeri. Aşa a văzut el în Italia. Nu mai are nimeni aşa ceva, este o pictură după Miquellangelo Buanorotti, „La nuovo luce della Cappella Sistina”. Aşa a văzut el în Italia, asta a vrut, asta i-am făcut. El mi-a dat fotografiile. I-am făcut ce era în fotografii.

- Da, ştiu, Sandokan este umblat, mă. Dacă asta a vrut. Mie mai degrabă îmi convenea Tarzan pe pereţi, un elefant o maimuţă şi gata. Dacă asta a vrut el, mi-a zis şi mie că e o biserică în Italia pictată cu îngeri graşi pe care-i admiră bogaţii din toată lumea. Dacă lumea asta admiră, e bine.

- Eu fac ce-mi cere clientul, zise Orlando sticlind din ledurile de sub sprâncene şi Studentul înţelese că pictorul a băut deja prea mult și așteptarea asta un era chiar în regulă.  Intimidat aşeză cana cu vin pe masă, dându-şi seama că adineauri dăduse peste cap o stacană cu vin, pe masă fiind atâtea căni şi pahare, că nu mai ştia dacă a băut din cana care a trebui sau a băut din cana bulibaşei.

- Uite, c-a venit Sandokan, răsuflă uşurat Bulibaşa sclipind din dinții îmbrăcați în aur.

Sandokan intră în casă răsuflând din ceafa groasă de bivol lăsând sabia unui băiat care o aşeză la locul ei într-un suport japonez după ce o şterse cu o bucată de mătase albă.

- Sandokan, a venit Orlando să-i dai banii, mă, pe lucrare.

Sandokan îşi aprinse o ţigară şi dădu pe cap o sticlă de vin, privind tavanul proaspăt pictat, dându-şi pălăria pe ceafa asudată.

- Da’ câţi bani mai trebuie, Orlando?

- Cât ne-am înţeles. Acum am primit o sută de euro, mai trebuie şase sute.

- Să-i dai banii, mă, zise Bulibaşa după ce termină.

- Păi, am terminat, zise serios Orlando.

- Băi, Orlando, eu ştiu că eşti prieten cu Maricel Ivan, dar pe mine nu mă faci, mă, zise răstit deodată căpetenia şi sala încremeni. Păi, unde sunt picioarele la îngeri, mă?

- Aşa e pictura, îngerii nu au picioare. Au aripi, zise Orlando nevinovat.

- Au aripi şi mâini, zise Bulibaşa din ce în ce mai nervos şi nu au picioare?

- Aşa e pictura lui Miquellangelo.

- Cine p..a mea este Mikellangolo ăsta? Bă, toată lumea ştie că îngerii sunt roz, tu i-ai făcut albaştri aproape  transparenţi. Au mâini dar nu au picioare.

- Dar… ridică Orlando din umeri, aşa e pictura.

- Uite, tată, zise o fată arătând spre Student… ăsta m-a lovit aseară în crâşmă peste piz…

- Care, mă, făcu Bulibaşa întorcându-se spre Student uruind ca o maşină blindată. Adă mă sabia să-i tai capul! Stai că-l tai cu toporul, ţipă Bulibaşa ridicând o toporişcă de după masă şi aruncând spre Student care se feri într-o parte, toporişca zburând ca un tomahawk se înfipse în balustrada scării de marmură care era de fapt din ipsos. Ţiganii săriră peste cei doi, dar în busculada de pumni şi picioare, reuşiră într-un fel să scape înspre scară şi Orlando îl trase pe Student după el înspre nişte schele. Cei doi săriră pe acoperiş şi alunecară pe ţigle în stradă, Studentul simţind cum oglinzile de pe acoperiş îi smulg bucăţi din spinare ca şi cum ar fi alunecat pe un jgheab de sârmă ghimpată. Din stradă, pentru că ţiganii veneau din toate părţile înarmaţi cu ciomege şi topoare, cei doi o apucară spre pădure gâfâind numai că după câţiva metri alunecară într-o râpă şi se treziră aproape înotând într-o mlaştină. Când ieşiră din noroi, văzură ţiganii căutându-i cu lanterne printre smârcuri, sărind într-o parte se ascunseră într-o cisternă goală dintr-un şopron. Când încercară să coboare din cisternă, capacul cisternei se deschise şi înlăuntru pătrunse un şuvoi de apă aproape asfixiindu-i. Panicat Studentul vru să strige după ajutor dând din mâini, dar simţi fundul cisternei şi se mai linişti. Numai că cisterna porni săltând peste nişte hârtoape. Studentului i se păru că aude voci în ruseşte. Inima-i bubuia în ureche. Când în sfârşit cisterna se opri şi se făcu linişte, dădură la o parte capacul ca o turelă de tanc şi săriră într-o grădină. Un câine izbucni lătrându-le la picioare şi se aprinseră lumini pe toată lungimea gardului de sârmă ghimpată. Întrezărind o mirişte, Orlando îl trase pe Student înspre el tocmai când se auzi o rafală de miralieră, apoi urmă o somaţie şi cei doi se treziră ţintiţi de lumina puternică a unui reflector, încremeniţi de teama gloanţelor care le şuieraseră la ureche. Orlando se întoarse cu mâinile ridicate. Studentul vru să se întoarcă şi el, dar un bocanc de soldat îl călcă pe mână. Soldatul îi răsuci mâna la spate şi-i puse cătuşele.

Studentul se trezi într-un arest întunecat pe o scândură umedă mai lată care ţinea loc de pat. Obişnuidu-se cu întunericul zări un şir de deţinuţi chirciţi cu spatele la zid fumând.

- Unde aţi pus ţigările? îl întrebă un deţinut chilug cu nasul stâlcit care stătuse până atunci în umbră dar foarte aproape, la un umăr distanţă, camuflat în penumbra zidului.

- Care ţigări?

- Ăştia nu se joacă, îl avertiză şoptind deţinutul. Tovarăşul tău este la interogatoriu.

- Nici nu ştiu unde suntem? zise Studentul complet debusolat.

Deţinutul începu să râdă.

- Nu ştii unde eşti? Lasă că afli tu, îi zise chilugul cu accent moldovenesc.

Deodată intră în arest Orlando cu ochii sticlind ca nişte licurici electrici, ghemuindu-se lângă Student. Văzându-i nasul umflat, Sudentului îi dădu lacrimile, amintindu-şi colega de facultate urcând scările terasei de pe falezei, întrebându-l: „Tu umbli cu Orlando?”

- O să te întrebe de ţigări, zise Orlando.

- Care ţigări? tremură Studentul.

- Sunt o unitate rusească de grăniceri specializată în contrabanda de ţigări, îi şopti Orlando după ce fusese aruncat înlăuntru după interogatoriu. E mai bine să nu-i contrazici. Trebuie să spui ca ei, altfel e complicat. În ţara asta numai trecerea ilegală a frontierei se pedepseşte cu 6 ani de închisoare.

- Şase ani de închisoare?! zise panicat Studentul dar nu am făcut nimic. Dar cum am ajuns în Rusia?

- Nu suntem Rusia, dar suntem în Ucraina, ceea ce e mai rău.

- Mai bine le spuneţi adevărul, făcu deţinutul chilug dându-i o ţigară lui Orlando, dar Orlando refuză politicos. Studentul însă aprinse una tremurând cu ochii în lacrimi, amintindu-şi că nu şi-a văzut familia de câteva zile şi ai lui nu ştiu nimic dar nimic-nimic despre el, probabil că sunt foarte îngrijoraţi sau chiar l-au dat dispărut. Deodată Studentul lovi cu ţeasta peretele de beton. Lovitura zgudui arestul ca un cutremur. Câţiva deţinuţi abia reuşiră să-l liniştească.

- Măcar te-au lăsat să dai un telefon acasă? întrebă pierdut Studentul prelingându-se pe zid ca un fir de apă.

- Dacă m-ar fi lăsat, nu aş fi dat acasă telefon. L-aş fi sunat pe Maricel Ivan.

În aşteptarea interogatoriului Studentul îşi schimba culorile feţei, devenind când purpuriu, când galben ca lămâia, ochii i se adânciseră în orbite, privirile pâlpâind abia reuşind să iasă din pupile. De pe coridor se auziră deodată strident niște țipete și lovituri de bici ascuțite care sfâșiau aerul. Studentul își băgă degetele în urechi izbucnind în lacrimi ca o fântână arteziană.  La un moment uşa arestului se deschise iar românii fuseseră împinşi pe un coridor cu scările blindate de gratii. Gardienii le acoperiră capul cu nişte feţe de perne. Străbătând coridoarele, Orlando simţi căldura putredă a dormitoarelor încinse de suprapopulare, văzând cu ochii minţii paturile supraetajate câte doi deţinuţi dormind în pat.

„Suntem într-un penitenciar”, gândi Studentul scâncind. „Vai de capul meu. “

Gardienii le scoaseră pernele de pe cap în faţa unui birou. Tremurând Studentul încercă să-şi mişte mâinile blocate de un colier de plastic. Un gardian îi tăie colierul cu un cuter şi abia atunci, Studentul îl văzu pe deţinutul chilug îmbrăcat în uniformă zâmbindu-i şi întinzându-i o ţigară. Studentul şi-o aprinse hipnotizat, dar Orlando refuză politicos.

- Aveţi aici lucrurile personale. Verificaţi-le. E în regulă?

- E în regulă, zise Orlando, controlându-şi buzunarul blugului în care avea banii.

- Trebuia de la bun început să-mi spuneţi că sunteţi prieteni cu Maricel Ivan. Aveţi aici o lădiţă cu votcă.

- De la cine să spun că e votca?

- Ştie el de la cine. Sunteţi liberi.

Ajunşi la graniţă cu un autobuz plin cu cartofi, cei doi aşteptară în pichetul de vamă să li se verifice actele. În mod suprinzător, deşi nu aveau nici un document, fură lăsaţi să ia tramvaiul spre oraş şi nimeni nu-i întrebă de lada cu băutură.

După câteva zile, Studentul îşi făcea o cafea în bucătărie complet abulic, deplasându-se foarte uşor în bucătărie, cu cât se deplasa mai lent, i se părea că se bucură de viaţă mai bine păşind pe o melodie pe care doar inspiraţii o pot auzi în murmurul lucrurilor. Dormise lângă mama lui bolnavă care nu se putea ridica din pat. O ţinuse toată noaptea în braţe, veghindu-i somnul. Cafeaua îi împrospătă trupul ca o pală de vânt rătăcind într-un oraş pustiu. Auzi o bătaie în uşă şi se duse uşor dar foarte uşor să deschidă.

- Eu mă duc în Italia să vând „Insula Câinelui” pe Via Brera, îi spuse Orlando zâmbindu-i ştrengăreşte din cadrul uşii, cu o cămaşă parfumată de borangic, imaculată ca un ghiocel. Mergi cu mine? Trebuie să vindem tablouri să supravieţuim. Dacă va fi nevoie, vom dormi în maşină. Dar cred că nu o să fie cazul. Sandokan  şi-a cerut scuze şi ţi-a trimis un cadou ca pentru un scriitor. 

Studentul apucă o cutiuţă ambalată într-o hârtie lucioasă şi fără s-o deschidă simţi că e trusa unui stilou Mont Blanc. Îi simţi sigla sub deget. Zâmbi sprijinindu-şi privirea în fereastră ca pe o sabie. Cerul nefiresc de aproape avea o culoare grea, aruncată parcă din cuţit pe o pânză.

- Eu nu conduc noaptea, să fie clar? zise Studentul ridicând mâna dreaptă la tâmplă să nu fie nici o confuzie.

 de Cristian Biru