Dinte pentru dinte

Kenji Tocighi se trezi dintr-un somn greu ca dintr-un leșin, vrând să ridice mâna să dea perdeaua ferestrei la o parte, semiumbra îl copleși însă topindu-i mișcările ca o femeie flămândă aplecându-se asupra lui acoperindu-l cu voluptate. Noua secretară pe care abia o angajase, cu fustița ei de liceancă și ciorăpeii până la genunchi, cu ochișorii ei negri ascuțiți să tai hârtia cu privirea lor, știa atât de bine meserie... făcea minuni la spa, cu o singură atingere îi răsturna toate simțurile... Acum că scăpase de clanul Edo putea să se concentreze pe noile investiții ale imperiului său financiar. Toată Osaka va fi împânzită de spa-uri și saloane de masaj, hoteluri de lux si cazinouri. Un scorpion îi coborî silențios sclipind din imaginea lui fluidă pe nara dreaptă și Kenji observându-l din coada ochiului, mișcă nasul din instinct, lăsând scorpionul să-i coboare pe obraz, apoi închizând ochii își lăsă mintea să cadă din nou în somnul catifelat de care abia se desprinse, gândind că scorpionul este oricum o rămășiță din aceste vise zbuciumate și umede încă năclăindu-i mintea. Dar scorpionul ajungând la nivelul bărbiei ridică zbârnâind coada amenințător zăbovind o clipă, urcându-se pe o pietricică ajungând cu spinul în dreptul pleoapei drepte gata de atac. Kenji dădu să ridice mâna și să alunge această iluzie, vrând să se întoarcă pe o parte se simți încă încremenit în plăcere. Brusc o amintire îi încleștă dinții - întâlnirea de ieri între clanuri întrunite imediat după moartea lui Takumi Edo. În sala de marmură cu un rastel de săbii pe un perete de culoarea pietrei de râu și o singură masă watsabi dintr-o placă masivă de lemn prinsă într-un dinte de stâncă se adunaseră toate yakuza cotcădăcind ca niște păsări de curte speriate că de ce-l omorâse pe Takumi, că de ce-l ridicase la nivelul stâlpului de iluminat. Să-l vadă tot cartierul cu o sabie în burtă. De aia... De ce, de ce, se săturase de acest borfaș care-i bătea gărzile de la hotelul Odaba unde mânca fără să plătească, dormea, îi folosea fetele și se comporta ca și cum ar fi fost stăpânul.

- Clanul Edo are rădăcini adânci în Osaka, zise Tirasa Konda, cel mai bătrân dintre yakuza, după ce se asigură precaut că toată lumea e în cameră și nu este unul mai în vârstâ decât el, cu o voce grea și aspră ștergând fețele celor de la masă aprobându-l grav. Și astăzi clanul Edo furnizează guvernului cei mai pregătiți și cruzi asasini, și când spuse „cruzi”, Tirasa se opri o secundă privind asistența să dea acestui cuvânt adevărata greutate. Iar familia Edo întotdeauna a stăpânit hotelul Odaba. ”Pe mine unul m-a ajutat mult”, vru să spună Tirasa oprindu-și cuvintele pe buze ștergându-și cu o batistă o dungă de salivă.

- Asta a fost de mult, până când bătrânul Shintai l-a pierdut la cărți, zise Kenji sigur pe el cu un zâmbet strălucitor aruncat din colțul gurii ca și cum ar fi lăsat o monedă de aur bacșiș.

Tirasa întoarse profilul ascuțit de acvilă brusc spre Kenji ca și cum ar fi scos o sabie, dar se liniști gândind lăsând capul în jos -„la cărți măsluite.”

- Tirasa are totuși dreptate, îndrăzni cineva,  elitele trupelor IJA sunt antrenate de membri ai familiei Edo. Ofițerii de contraspionaj Umbra sunt aleși după un protocol Edo.

- Legende de adormit copii, se strâmbă Kenji aprinzându-și un trabuc, admirându-și costumul elegant în oglinda din tavan.

Clanul Edo s-a dus.

- Nu chiar, mai este Emshi Dewa.

- Ei asta-i bună, Emshi este un adolescent...oricum am impresia că este la pârnaie, „o să mă ocup și de el”, gândi Kenji dând brusc cu pumnul în masă. Acum să ne veselim... Edo este istorie. Familia Edo nu mai are nici un ban, nu au soldați, eu am o mie și pot să strâng o brigadă. Se deschide o nouă eră, zise Kenji trăgând dintr-un trabuc cu o etichetă strălucitoare ca o bijuterie, lăsând relaxat  pe spate o perdea de fum parcă înconjurându-l și pe deasupra și pe dedesupt, ca și când mintea lui Kenji s-ar fi lăsat risipită în plăcerea aromei.

- Clanul Edo nu a avut niciodată nevoie de soldați, ei își rezolvă singuri problemele, hârâi Tirasa scoțându-și ochelarii de soare lăsând să i se vadă ochii albi care clipiră ca niște solzi de pește. Familia Edo își păstrează de veacuri artele marțiale ca pe o comoară.

- Ajunge, strigă Kenji lovind în masă cu pumnul. Eu sunt răspunzător acum. Voi să spună „eu sunt oyabun acum... dar fără să știe de ce, mintea îi alunecă într-o parte și alese cuvântul „răspunzător.” Un bodigard se ridicase și închise fereastra pentru că de afară izbi cadența supărătoare a unui picamăr săpând cu dalta în asfaltul drumului, duduind de-ți sfredelea creierii, dând la o parte straturile de bitum, scrijelind dificil în stâncă drumul acoperind de fapt dintele unui munte. Când se dusese la spa, limuzina trecu chiar pe lângă punctul de lucru împrejmuit cu bariere de plastic și bannere cu semne de zonă de lucru, observând că un muncitor cu un cercel în ureche tocmai duce la gură o sticlă de sake și chiar se miră cum de bea muncitorul acela alcool în căldura toridă. Când să dea colțul limuzina, i se păru că-l vede pe muncitorul ăla zâmbindu-i obraznic aproape salutându-l de parcă-l știa. Chiar se gândi c-ar trebui să dea un telefon la prefectură... ce lucrări se fac în mijlocul drumului când în zonă casele nu au nici conducte de gaz pe mijlocul drumului, nici conducte de apă? Un alt flash al subconștientului toropit de plăceri îi arătă fața acoperită a unui ninja apărut în tavan coborând cu grijă un fir de ață eliberând dintr-un recipient de bambus o singură picătură prețioasă alunecând ritmic și silențios direct spre buzele lui Kenji. Stresat dădu să ridice din mână să alunge această imagine care ar fi putut fi reală sau mai degrabă era un efect natural al inconștientului. Mai mult ca sigur văzuse când fusese copil un documentar despre ninja exact cu această scenă, dar acum reamintindu-și acea secvență, frica îi înlocui în imaginea feței acelui războinic ochii și privirea lui Emshi Dewa Edo despre care aflase că evadase din închisoare. De asta avea casa și grădina împânzită de oameni. Komo Aray Aisoon omul său de încredere, thailandezul era chiar acum în bucătărie, îl auzea clar cum se interesează de cafeaua șefului care trebuie să se trezească. Zâmbi știind că omul său de încredere este atent la toate detaliile. Deodată simți o împunsătură ascuțită de insectă, dând capul într-o parte încercă să-și lovească obrazul care începu să tremure ca de la sine. Deschizând ochii, vibrațiile se adânciră făcându-i la rându-i bărbia să tremure și mai puternic izbind ritmic cu osul asfaltul. Vibrațiile îi coborâră pe șira spinării în rect, iar privirea abia începu să pipăie în jurul ei derutată când lumina a două faruri îl izbi de foarte aproape violent ca o sabie aruncându-i un val de praf direct în ochiul stâng din care începu să curgă gâlgâind o șuviță de sânge vânătă ca o salamandră.

- Ce căcat, ce dracu...bâigui Kenji încercând să ducă mâna la față încă sub șoc... În lumina alburie a zorilor sărate alunecând dinspre ocean ca niște straturi de ceață laminate sub presiunea tăriilor, strada din fața vilei somptuoase aproape că-și pierdu echilibru. Scuturând din cap Kenji îl făcu pe scorpion să alunece din cuibul din păr și acum din coada ridicată zbârnâi de două ori avertizând. Observându-i nodurile verzui de pe coadă și perii din jurul ghimpelui, Kenji tremurând din bărbie, începu să strige reglându-și privirea blocată înțepenită într-un singur unghi și abia atunci realiză – era cimentat până la bărbie în plină stradă chiar în fața casei.

De la nivelul reclamelor de deasupra străzii capul său părea o minge uitată de puști pe stradă, ușor desumflată, parcă atinsă de roata unei mașini, dar bună pentru încă o miuță. Șocul îl făcu să tremure și ochii i se umplură de secreție, din ochiul drept lovit de forța roții care aproape că-i atinsese obrazul drept, sângele și o parte din cornee își făceau loc prin stratul umed de praf.

Fără să mai țină cont de mișcările amenințătoare ale scorpionului începu să-și strige oamenii de încredere de dincolo de gard foindu-se neliniștiți pentru că nu știau de unde vin strigătele șefului care nu era în cameră. Komo dându-și la o parte pletele de la ureche făcu semn oamenilor să facă liniște realizând că țipetele ascuțite ale șefului vin chiar din fața casei. Ieșind repede cu pistolul în mână înconjurat de gărzi înarmate privi în stânga-dreapta fără să înțeleagă nimic și abia când plecă privirea văzu capul șefului în mijlocul străzii chiar în locul unde fusese mai înainte punctul de lucru, dar țeasta șefului se ițea în plină stradă într-o lucrare perfectă, astfel încât nu se vedea nici un fel de urmă de săpătură, stratul de asfalt alunecând silențios pe sub bărbia lui Kenji cu fața răvășită de șoc.

- Komo, strigă șeful! Komo...Dar strigătele mai mult îl derutară pe Komo pentru că nu știa ce să facă, cum să-și ia șeful de acolo. „Am nevoie de un picamăr, gândi repede, dar asta e lucrare serioasă...e nevoie de cel puțin câțiva muncitori. Trebuie să închid strada.”

- Fă ceva, țipă șeful atât de strident cu vocea lovită de delir...

- O să chem... niște muncitori, zise Komo nehotărât, privind la capătul străzii unde aștepta o mașină cu motorul pornit.

- Cheamă muncitori acum, dar sună repede la 110, sună la poliție. Sună...

- La poliție? întrebă mirat Komo privindu-și oamenii derutați în costume scumpe de stofe fine cu pistoale automate în mâini.

- Da, da, sună la poliție, zbieră Kenji și țipătul îl săgetă prin coloana vertebrală până în rect, ecoul acestei dureri revenind ca un val lovindu-i pereții frunții. Sună acum.

- Aduceți-mi telefonul, zise Komo derutat gâtuit de stres.

- Sună o dată... zbieră Kenji.

Dar Komo apucând un telefon se uită circumspect spre mașina cu motorul pornit auzind un râset distinct.

- Ce căcat de oyabun, se auzi de la capătul străzii și din semiîntunericul sfârșitului de noapte se iviră doi adolescenți, unul dintre ei cu o mitralieră de aviație în șase țevi pe umăr. Ți-am zis să nu-l calci încă.

- Dar nici nu l-am atins, zise Shintado Tori dând peste cap o dușcă dintr-o sticlă de sake.

- Ar trebui să fii mai atent la băutură. Pentru un pilot de elicoptere bei cam mult.  

Emshi coborî din mașină ținând mitraliera pe umăr ca pe o lopată, iar gărzile lui Kenji văzându-l apropiindu-se ridicară pistoalele automate privind nehotărât spre tailandez dar înainte să tragă, Emshi lasă fulgerător țeava mitraliererei înspre caldarâm și slobozi o rafală serioasă din țevile mitralierei rotindu-se silențios învârtite de motoraș. Tuburile metalice ale cartușelor continuară să cadă ritmic pe caldarâm lăsând sunete ascuțite secunde bune după impact.  

Rafala mușcă din asfalt atât de violent ca și când i-ar fi înconjurat pe oamenii lui Kenji cu un val de mici explozii măturându-i în curtea casei, fiecare ascunzându-se urgent pe unde putea, unii după ziduri, alții după ușă, după balcon sau după copacii din grădină. Respirația lor umedă de frică se auzea după gardul viu din fața vilei.

- L-ați văzut toți pe șeful vostru, râse Emshi apropriindu-se fără nici o temă, fiind acum  la un pas de capul lui Kenji.

Un jet de urină îi alunecă pe fața lui Kenji descoperind rana de la ochiul drept.

- Emshi, zise Kenji rugător cu gura plină de secrețiile scurse de pe față, simțindu-și limba năclăită de praf. Este o neînțelegere, nu eu l-am omorât pe fratele tău. Eu chiar am fost împotrivă. Am...am bani, mulți bani, în casă... scoate-mă de aici și-ți dau tot ce am...toată averea mea ți-o dau... dar ultimile cuvinte se auziră ca niște gemete sub apă pentru că Shintado dând sticla de sake peste cap se ușură îndreptându-și jetul plin chiar spre gura lui Kenji.

- Hei, voi cei din casă, strigă deodată Emshi spre vilă, lăsați armele și duceți-vă acasă. Vă dau trei secunde... unu, doi, trei și când spuse trei, gărzile aruncară armele, una dintre gărzi chiar în fața tailandezului care se holbă la el privindu-și pistolul. Când se auzi „trei” și tailandezul aruncă arma deoparte ridicându-se.

- Mai bine mergem acasă, zise un bodiguard cu gâtul tatuat, dar cu o privire de adolescent întârziat.

Tailandezul plecă ochii aprobând, cu fruntea umedă de sudoare.

Soldații lui Kenji ieșiră din vilă câte unul aliniindu-se de-a lungul aleii, iar Emshi le făcu semn din colțul gurii să dispară scuipând subțire.

- Uite-ți oamenii cum pleacă, râse Emshi pe un ton obraznic, urmărind șirul bodigarzilor care aproape că nu se mai termina strecurându-se plecați prin intrarea vilei. Privind de-a lungul străzii i se păru că din zorii sărați cu prima rază de soare răsare chipul fratelui său Takumi sfătuindu-l atent ca atunci, în copilărie când îl aștepta la școală.

***

Când keishi kan[1] Sori Takaichi ajunse la fața locului instinctul îi sună în sânge ca o tobă de luptă scuturând parcă strada încinsă și deodată ofițerul păși foarte atent spre grupul oficialilor. Presimți imediat că e ceva în neregulă pentru că strada era deja împărțită de bannere ale poliției iar în fața vilei era adunată presa de la toate jurnalele din Osaka care nici măcar nu apucase să ia câteva fotografii, neînțelegând unde e cadavrul, numai că ofițerii cereau și mai mult spațiu, în așa fel încât la un moment ziariștii fuseseră împinși într-un gang de unde nu mai puteau vedea mare lucru. Puțin mai în spate, fusese adus un escavator și un buldozer. Muncitorii plictisiți se retraseră dincolo de gardul viu al parcului aprinzându-și țigările calm pentru că erau plătiți la oră. Numai în excavator rămase un muncitor care privea  în sus ca și cum ar fi vrut să fie neobservat. Dar keishi kan îl observă „și-l recunoscu. Era chiar șeful de la Drumuri și poduri. Ce să caute șeful de la Drumuri și poduri în escavator? Căldura ar fi ars o omletă la nivelul solului. Un pantof îi alunecă lui Sori într-o parte, bitumul aproape îl prinsese în propria substanță. Chiar când se întreba asta îl recunoscu printre cei prezenți care se aflau în jurul unei găleți răsturnate tocmai pe prefect.  Acesta îi întinse mîna zâmbind și Sori se înclină plin de reverență. Dacă prefectul era acolo înaintea lui înseamnă că era ceva serios. Când tocmai voia să întrebe unde e cadavrul, un sergent  înțelegându-l ridică găleata lăsând să se vadă capul fiert la nivelul solului. Sori care văzuse multe la viața lui își înghiți puseul de scârbă și se aplecă reținându-și cu greu sentimentele dar cu un control mai mult ca perfect al emoțiilor, își concentră atenția asupra capului care se ițea din asfalt cu fața vânătă umflată de căldură, cu secrețiile uscate pe chip, carnea dând să se desprindă de maxilare, culoarea de mumie antică întinzându-i pielea pe osatura maxilarului. O muscă vierzuie țâșni zbârnâind spre ochiul polițistului care se feri dibaci într-o parte ca și când ar fi evitat o lovitură ca la box. Îl privi scurt pe medicul legist pe care-l cunoștea din copilărie pentru că fuseseră colegi de școală generală și apoi de liceu, Tony Yamato, acesta citindu-i gândurile ridică din umeri:

- Căldura asfaltului i-a făcut creierii ciorbă. Probabil ora 5 dimineața. A sunat un biciclist care aproape că s-a-mpiedicat de el.

- Doar nu e...dar văzând vila, bătu din palme surprins, este chiar el.

- L-ai recunoscut? întrebă prefectul.

- Kenji, clanul jocurilor de noroc. Un vierme.

- Un căcat, zise fără să vrea un detectiv scuipând într-o parte.

- Am auzit „și eu de el,... am înțeles că... zise prefectul oprindu-se pentru că un sergent tocmai se apleca la urechea comandantului de poliție șoptindu-i că unul dintre oamenii lui Kenji sunase la poliție la numărul de urgență...auzind numele lui Emshi Dewa Edo șeful poliției încremeni. Familia Edo îi finanțase căminul când intrase la liceul militar din Osaka, tatăl lui fiind un simplu zidar care abia punea ceva pe masă.

Comandantul vru să ceară sergentului să aducă bariere pentru lucrări, dar deodată prefectul îl apucă de mână preluând inițiativa șoptindu-i la ureche.

Sori ridică ușor chipul spre soare, așteptând două secunde să înțeleagă perfect după care-și  întoarse privirea spre escavator, acum înțelegând cristal de ce șeful de la Drumuri și poduri era acolo și nu un muncitor oarecare.

- Dar Presa... șopti Sori spre prefect, privind spre emblema de construcții de pe escavator, recunoscând firma mamei prefectului.

- Mă piș pe Presă, zise acesta scrâșnind din dinți. Nu am avut asigurare pentru un drum de munte. Cine s-ar fi gândit la asta? Nu pot să cheltuiesc banii contribuabililor pentru un căcat.

„Dar Legea?” dădu să întrebe Sori cu voce tare reținându-și totuși cuvintele, în urechi rămânându-i ecoul scrâșnetului de dinți al prefectului, înțelegând perfect acum. Fără asigurare, lucrarea ar fi fost plătită din banii prefecturii ceea ar fi declanșat automat o inspecție la firma de drumuri și poduri.

-  Ai sau nu ai nevoie de cadavru?

Sori nu spuse nimic, dar dădu din cap în semn că acceptă, atunci prefectul făcu semn spre escavator și șeful de la Drumuri și Poduri porni motorul înaintând cu lama. Polițiștii se dădură ușor la o parte cât să facă loc lamei care rașchetă perfect suprafața asfaltului. După ce se retrase lama, locul părea mânjit de o pată de ulei. Un muncitor aruncă o lopată de bitum bătătorind cu bocancul, când ridică piciorul locul fiind curat ca lacrima ca și cum nu se întâmplase nimic.

***

Hotelul Odaba terminase în sfârșit pregătirile de primire a stăpânului. Administratorul cu fața roșie udă de grăsime își privi personalul aliniat perfect în parcare ușor mai în spate față de aliniamentul Yakuza, așezat chiar lângă lift. Înghițind în sec înțelese repede că nu lipsea nici unul. Toți erau acolo gata să dea Meiyo[2] stăpânului. Deodată limuzina țâșni din traficul violent al străzii ca un leopard sărind de la înălțime scrâșnind ascuțit din cauciucuri. Emshi Dewa Edo coborî ușor distrat alături de prietenul său Shintado care dădu peste cap o dușcă din sticla de sake râzând tocmai discutând mai mult ca sigur ceva amuzant. Se auzi un sunet ascuțit de bucăți de lemne lovite una de alta și tot aliniamentul se înclină deodată ca la o paradă fiecare rămânând aplecat pe măsură ce trecea Emshi. Privindu-i obraznic deodată Emshi se opri spunând celui din stânga sa cu o voce limpede care se ridică deasupra parcării revenind cu puterea ecoului clară și perfectă ca o lovitură de sabie:

- Tirasa Kendo Sanada... mi-a vorbit bunicul meu despre tine când ați fost ștergători de pantofi după război la baza americană din Osaka. N-aveați nici zece ani când ați plecat de-acasă.  Mai târziu când ai început să lucrezi în șantier și ți-a explodat stația de sudură în față, bunicul meu Takuri Emshi Edo ți-a plătit tratamentul la spital. Deși ai ochii ca solzul de pește vezi și astăzi foarte bine. E adevărat sau nu mai ții minte?

- Mai țin minte, zise Tirasa apru dar cu o voce atinsă de emoție, surprins de parcă primise un bici în ceafă, fără să ridice privirea, înclinat fiind, încremenit pentru că nimeni nu-i cunoștea numele tatălui Sanada, nemaiauzindu-l de foarte mult timp, iar numele acesta o dată rostit îi dezgoli întreaga existență. N-am uitat nici o clipă. Țin minte foarte bine ca și cum a fost ieri – Ore no...ore no Oyabun[3]! Vocea lui Tirasa aspră trecu ca o vibrație prin șirul aliniamentului adâncind liniștea căzând peste lucruri masiv ca o placă de marmură, secunde bune după ce Emshi și prietenul său intrară în lift. Abia când își ridică spatele Tirasa din salut, ceilalți se ridicară deodată și ei respirând în voie. În umbra parcării hotelului Odoba ochiul lui Tirasa deschizându-se brusc aruncă străfulgerarea unei lame de cuțit peste șirurile de limuzine.

[1] grad în Poliția Niponă, echivalentul unui adjunct al Șefului Poliției.

[2] jp. onor

[3] Salut de onoare intraductibil adresat oyabun-ului, șeful organizației.

de Cristian Biru