Studentul

Studentul își aștepta în fiecare pauză prietena blondă să iasă din amfiteatru de la Engleză. Când auzea soneria pauzei deja era în mers spre ușă indiferent despre ce curs era vorba, iar când ajungea în aula universității în așa numita Sală a Pașilor Pierduți, trebuia totuși să-și aștepte blonda diafană pentru că profa ei de engleză contemporană lua întotdeauna cel puțin cinci minute din pauză, ceea ce era exasperant pentru studentul care voia să-și țină prietena de mână în pauză, orice secundă pierdută fiind considerată o catastrofă. Ce se petrecea în pauză era chiar extraordinar. Studentul devenea o explozie, o strălucire, își îmbrățișa prietena continuu, o ascundea după coloanele de piatră, o săruta, o pupa, chiar și când era în bar la o cafea, la masă devenea un foc de tabără efervescent. Discuta încontinuu aplecat pe umărul ei, totdeauna cu un punct de contact pe trupul iubitei sale care-l alimenta cu energie și putere. Când era lângă prietena lui se simțea invincibil, simțindu-se înconjurat de o melodie care-i împrospăta gesturile și mișcările,  dar când prietena lui nu era lângă el, nu avea stare și era trist ca și cum ar fi fost bolnav. Scaunul sau banca, pe care se așeza, frigeau iar hainele devenind lemnoase îl strângeau ca într-o menghină.

El era la Franceză. Asta se întâmpla imediat după revoluția din 1989 numită de anumiți scriitori Revoluția de canapea pentru că majoritatea au privit revoluția la televizor, iar cei care au umplut străzile au murit degeaba în focurile încrucișate ale soldaților trăgând unii în alții. 

Studentul chiar se gândea să se transfere la Engleză să-și țină iubita de mână în timpul cursurilor, ăsta chiar ar fi fost un vis de fericire, dar nu știa o boabă de engleză, nici cu franceza nu se prea descurca, în schimb era pasionat de gramatică și lingvistică, mai ales de gramaticile generativ-transformaționale ale lui Noam Chomsky, un lingvist american care a recuperat câteva din cele mai importante dialecte ale amerindienilor cherokees. Pe vremea aceea, în România cărțile lui Noam se găseau foarte greu. Trebuia să pleci până la București să te înscrii la Institutul Francez unde găseai ceva ediții în franceză sau dacă te descurcai în engleză puteai să te înscrii la Biblioteca Ambasadei Americane. Iar studentul reușise să-i înțeleagă analizele complicate ale lui Chomsky care se transformau întotdeauna în arbori răsturnați cu niște coroane stufoase în loc de rădăcini.

Chiar acum trebuia să intre la examenul de lingvistică, examen eliminatoriu, un examen destul de greu mai ales că era dat chiar de decan, iar pe decan studentul chiar reușise să-l enerveze, mai bine zis să-l scoată din sărite. Dar pe cine nu enervase dintre profesori?!  Îi exasperase cam pe toți. În ultima săptămână, o enervase pe profa de Franceză Contemporană, astfel încât aceasta se opri din predare sătulă de intervențiile studentului și-i spuse – „Data viitoare ai să predai tu grupul nominal! Dacă nu, nici nu te primesc în examen”. Luând tema în serios se dusese la București la Institutul Francez și împrumutase o grămadă de cărți despre grupul nominal, pe care le devorase, iar când profa a intrat în clasă după o săptămână, el era deja la tablă predând grupul nominal, iar profa așezată în bancă părea o simplă studentă asistând uimită, ușor amuzată, dar cu gura căscată, pentru că studentul venise cu o bibliografie inedită și profa care comunica de obicei siguranță ca o placă de marmură, era acum un pic nehotărâtă gândindu-se că nici ea nu ar fi putut preda mai bine decât o făcuse studentul și de aceea începu să râdă:

- Ok, merci, pentru ajutor, te-ai descurcat binișor pentru astăzi. Treci în bancă. Azi am de predat grupul verbal.

Obosit studentul întoarse capul dorind să spună: ”O, da’, pot să predau și grupul verbal, dacă doriți” dar își mușcă buza de jos, dându-și seama la timp că dacă ar fi zis asta, profa ar fi explodat.

Pe decan reușise să-l exaspereze ieșind din curs pur și simplu când auzea soneria de pauză iar decanul care explica lingvistică cu un fel de poză ca și cum ar fi fost tenor sprijinindu-se cu mâna pe un pian în timpul unei arii considerate capodoperă, îl privi uluit pe student cum pășește larg sărind peste trepte, coborând amfiteatrul fără nici o jenă ca și cum ar fi alunecat pe un plan înclinat.

- Tinere, bâigui, decanul, iar studentul se opri chiar lângă ușă.

Deși decanul abia șoptise, în sală era o tensiune atât de puternică, încât toate studentele plecară capul ca și cum ar fi auzit o împușcătură. Ce se întâmplă?

- Nu se întâmplă nimic, zise firesc studentul cu o voce limpede ca și cum cuvintele s-ar fi ciocnit de un vas de cristal. Pur și simplu mă duc în pauză, iar pentru că decanul era în continuare nedumerit, explică dând din mână, au murit oameni la revoluție, adaugă studentul zâmbind obosit, dar decanul înțelese zâmbetul ca pe o impertinență și o umilință, și tocmai eu să nu respect pauza și jertfa celor care au luptat pentru drepturile mele?!

- O, zise decanul cu gura căscată, vezi că examenul la lingvistică este destul de greu. Simt că ai să cazi la mine cu focuri de artificii și dacă ai să pici examenul ăsta, va trebui să repeți anul dar și intrarea la facultate. Va trebui pur și simplu să dai examenul de admitere din nou.

- O, spuse și studentul, imitându-l pe decan fără să vrea, iar decanul pur și simplu deschise larg ochii ca niște farfurii, nu vă faceți probleme, sunt pasionat de lingvistică. O să mă descurc. Ieșind studentul, îl auzi pe decan întrebând asistența cum îl cheamă pe student.

Acum venise ziua cea mare, trebuia să intre în amfiteatru pentru examenul de lingvistică. Își lăsă colegele să intre în amfiteatru și să ocupe ce locuri voiau și intră și el surprins că locurile din față erau goale, se așeză chiar lângă catedră, astfel încât la scris decanul se afla în fața lui la doi metri, iar celelalte colege erau undeva în spatele amfiteatrului să le cauți cu binoclul. Habar n-avea că studentele se așezaseră mai în spate în speranța că vor putea copia de pe cursuri. Numai că decanul pregătise niște subiecte personalizate care cereau mai mult niște analize și interpretări imediate. Chiar înainte de a intra decanul cu subiectele, Studentul nu reușea să-și amintească bibliografia citită – Lucien Tesnière, Martinet, și când ajungea la Alexandre de Rhodes, ultimul pe care-l citise, acesta nu avea nici o legătură cu materia din primul an de lingvistică, fiind un lingvist din secolul XVII care lucrase la un dicționar latin-lusitan, un dicționar care avea însă o prefață impresionantă ca un eseu lingvistic. Când apucă însă un bilețel întins chiar de decan văzând că trebuie să descrie analiza semică a lui Vendryes, ‘și-i aminti pe toți ca și cum avea cărțile lor în față – Louis Duchesse, Louis de Beaufront, Emille Latten, Anne Dacier, Gaston Waringhien, George Dumézil. Pe toți îi citise cu pasiune devorându-le cărțile până noaptea târziu, făcând conexiuni și desene între temele și metodele lor, umplând pereții camerii cu desene, lipind fotografii unite între ele cu săgeți ca un polițist în căutarea unui criminal în serie, iar acum fiind în fața bilețelului se uită câteva secunde stană de piatră la bilețel pentru că era exact ce învățase mai bine. Ridică privirea observând privirea ironică a decanului care se gândea „L-am prins. Habar nu are.”  Dar studentul începu să scrie, să scrie și să scrie, făcând un scurt istoric al metodei semice, completând atent un aparat de note ca și cum ar fi deschis o carte chiar atunci și ar fi citat din ea iar când termină de scris deja se scursese o oră din cele trei de examene. Așeză stiloul calm lângă lucrare și începu să o recitească, amintindu-și cum decanul îi întinsese biletul, anume în așa fel încât chiar biletul pe care-l apucase să fie într-un fel mai în față decât celelalte subiecte. Zâmbi, gândindu-se probabil că decanul considera subiectul ăsta cel mai dificil când de fapt era floare la ureche, după care își puse stiloul calm în buzunarul de la piept al cămășii și se ridică în picioare ducând lucrarea la catedră spre surprinderea decanului și a tuturor studentelor care începură să se foiască neliniștite în bănci.

Surprins decanul se uită la ceasul din sală, luă lucrarea  și o așeză deoparte, deși ardea de nerăbdare să se uite pe ea. Studentul se duse la bar să-și ia o cafea. Între timp examenul se terminase, dar decanul chiar înainte de anunța că examenul scris este încheiat, deja citise lucrarea studentului nevenindu-i să creadă. Era perfectă ca o bijuterie care strălucea în fața lui cu un sistem academic de note, cu termini explicați pe-ndelete, cu analize care dovedeau o proprietate a termenilor, iar când îi văzu bibliografia de la sfârșit rămase încremenit pentru că studentul folosise niște lecturi pe care profesorul și le dorea de ani de zile.

            Tocmai când studentul își aprinsese o țigară, o colegă intră speriată în bar spunându-i:

- Te cheamă domnul decan urgent la el în birou.

- Urgent? întrebă studentul trăgând un fum amplu, bucurându-se de gustul tabacului.

- Da, da, te cheamă urgent.

- A folosit el cuvântul ăsta?

- Nu l-a folosit dar se înțelege că este urgent.

Studentul își termină liniștit țigara și se îndreptă spre biroul decanului gândindu-se - „Dacă trebuie să repet anul, mai bine mă duc la altă facultate. În fond ce-am făcut, am ieșit în pauza mea să-mi țin prietena de mână”.

Când intră în biroul decanului, acesta continua să citească lucrarea studentului. Îi spuse rece pe un ton rezervat:

- Ia loc.

Studentul se așeză nehotărât neștiind unde să privească, dacă l-ar fi privit direct în ochi pe decan ar fi putut să-l supere. Așa că privi spre fereastră bucurându-se de priveliștea de-afară. Pe ramura unui stejar din curtea Universității se așezase o pasăre care-și îndrepta penele ca și cum s-ar fi uitat într-o oglindă.

- Da, zise decanul, felicitări, îmi place foarte mult. Îți pun zece, zece cu felicitări zise decanul întinzându-i mâna.

Surprins cu fața luminând ca o lanternă, Studentul zâmbi strângând cu putere mâna decanului.

- Chiar zece cu felicitări?!

- Categoric, nu am văzut o lucrare mai bine organizată, atât de clară și atât de completă, dacă pot spune așa, fiind gata să spună „în viața mea”, dar oprindu-și în ultima clipă cuvintele lăsând să iasă printre buze un ăăă... Ai citit ceva.

- Ați putea să scrieți în carnetul meu de student,  – zece cu felicitări?

- Da’, de ce nu, dă carnetul încoace. Decanul își scoase stiloul Montblanc și scrise calm în carnetul studentului „zece cu felicitări”, semnând atent să nu-și greșească semnătura. Acum du-te te rog acasă, poate te-așteaptă prietena ta „s-o ții de mână” vru să spună decanul, dar își opri gândurile numai pentru el, privind spre fața studentului strălucind ca o torță.

După amiază studentul plimbându-și blonda diafană prin oraș, ajunse prin centru în fața universității. Treptele erau pline de studente îngrijorate care-și controlau notițele urmând să intre la examenul oral.

- Dar ce se întâmplă aici? întrebă Studentul să le ajute în vreun fel.

- Ce se întâmplă?! zise o colegă disprețuitor. Cei care nu au luat 5 la scris, trebuie să se prezinte la oral.

- Adică?

- Ne ascultă pe fiecare în parte, și asta nu mai din cauza ta, pentru că l-ai enervat cu lucrarea ta de zece cu felicitari. Acum tună și fulgeră și ne pică pe toate.

Simțindu-se vinovat fără să-și dea seama, Studentul își luă prietena de mână se uită de-a lungul Străzii Domnești vrând să se transforme într-un fir de fum și să dispară printre ramurile parfumate ale teilor, risipit în vânt și-n cântecele verzi prin care se chemau copacii unii pe alții anunțând căderea serii.

de Cristian Biru