top of page

Viața lui Rocco

Actualizată în: 22 mai


Consemnat în casă din cauza unei probleme medicale şi neputând face mai nimic, am ales să vizionez filme pe Netflix. Cel puţin la unele dintre ele reuşeam să adorm şi să uit de durerea de cap care nu mă slăbea decât în timpul somnului. Răsfoind prin oferta uriaşă am dat peste un mini serial de şapte episoade intitulat Supersex, inspirat din viaţa starului de filme pornografice din anii `90-2000, Rocco Siffredi (Rocco Antonio Tano, supranumit și armăsarul italian).

Evident, filmul nu este recomandat persoanelor sub optsprezece ani, însă este foarte important de reţinut că este vorba de un film artistic, fără nicio legătură a imaginii cu pornografia. Drama TV lansată în februarie 2024 este o producţie de excepţie sub mai multe aspecte, chiar dacă regăsim limbaj obscen, ceva nuditate, practici sexuale neexplicite şi comportament vulgar. Filmul nu se axează pe acestea, dar se adresează unui public matur, asta însemnând mai mult decât depăşirea vârstei majoratului, presupunând mai ales înţelepciune, capacitate de a discerne şi maturitate culturală.

Insist asupra faptului că pelicula nu are nimic de-a face cu pornografia, exceptând faptul că privește viața unui celebru actor din domeniu, iar în acest context nu poate evita ceea ce presupune acest mediu, această industrie și ocupație. Fie că ne place sau nu, acest tip de actorie este o meserie adesea bănoasă și chiar respectată în țările occidentale. Desigur, ea se practică la diferite nivele, începând cu cea vecină prostituției insalubre din toate punctele de vedere şi până la ceea ce, cu puțină îngăduință și în anumite cercuri sociale, poate fi considerată artă. Paradoxal şi aici poate exista seriozitate și profesionalism, chiar dacă în speță aceste calității pălesc în ochii majorității dintre noi. În orice caz, ar trebui să dăm dovadă de sinceritate, măcar în fața oglinzii, şi să ne dezbrăcăm de ipocrizia care ne face să condamnăm pornografia, în timp ce nu refuzăm să o privim în calitate de spectatori.

O scurtă divagație pe acest subiect este necesară. Fără îndoială, indiferent dacă ne place sau nu, pornografia face parte din cultura umanității, fie că este bine ascunsă, fie că e la vedere, chiar şi numai datorită faptului că omul nu are perioade de rut şi face dragoste chiar şi pentru simpla sa plăcere. Imagini explicite au fost create încă din preistorie, unele desene rupestre datând de cca 12.000 de ani. Încă din zorii ei, omenirea nu a fost străină de nimic legat de practicile sexuale şi a continuat aşa în toate epocile şi pe toate continentele. Diferența a făcut-o doar modul în care societatea a primit sau a respins aceste practici, poate cu o singură excepție şi anume aceea că niciodată până în prezent, indiferent cât de grave au fost considerate perversiunile sexuale, ele nu au primejduit perpetuarea speciei. O dată pentru că au fost destul de puţin extinse raportat la numărul populaţiei şi apoi pentru că exista o netă diferenţă între activitatea sexuală practicată de plăcere şi cea necesară pentru reproducere. Exemplificativ, deși mai ales în antichitate au existat cupluri de acelaşi sex care au simţit reciproc iubire şi au trăit împreună, ele nu au întemeiat niciodată o familie şi nu au crescut copii, cel puţin nu sub oblăduirea normalităţii. Societăţile care au tolerat homosexualitatea sunt nenumărate, dar cel mai adesea ca o activitate colaterală și nu exclusivă sau principală. Extinderea creştinismului nu a stăvilit decât suprafaţa fenomenului. Fără a intra în amănunte, să nu uităm de ceea ce s-a întâmplat chiar în curtea bisericii creștine.

Este evident că nu pledez pentru toleranță nelimitată și nu sunt adeptul libertății sexuale depline, dar nici nu doresc să mă aşez de-a curmezişul libertăţii nimănui. Iar în această arie şi la nivelul societăţii umane, nu decența sau conveniențele societății ar trebui să ne dea de gândit, ci răsturnarea echilibrului necesar vieții. Normalitatea poate fi depășită, însă derapajul trebuie să rămână între anumite limite necesare, dictate de regulile existenței și ale vieții.

Însă nu despre orientări sau practici sexuale voiam să expun, ci despre filmul amintit.

Am remarcat prestația ireproșabilă a actorilor, mai ales a celor trei protagonişti principali: Alessandro Borghi (Rocco), Adriano Gianinni (magistral în rolul lui Tommaso Tano, fratele lui Rocco) și frumoasa Jasmine Trinca, în rolul Luciei, soția lui Tommasso. Desigur, am remarcat şi mai tinerii actori care au dat viață personajelor în felul colorat, simpatic și șarmant, specific peninsularilor italieni.

Descoperim aşadar atmosfera anilor `70 din localitatea italiană Ortona, de lângă Pescara, relaţionările sociale şi problemele oamenilor de condiție modestă de acolo, iar mai apoi aruncăm o privire şi în Parisul deceniilor opt și nouă al secolului trecut, fără ca fenomenul infracțional sau prostituția să fie ocolite.

Mi-a plăcut realismul cu care filmul ne înfățișează povestea. De aceea întreaga vulgaritate – care, amintesc iar, nu predomină – nu deranjează atât de mult cât aș fi crezut, întrucât are un sens: descrie într-un mod cât se poate de realist în cadrul unui film, viaţa şi întâmplările pe care le-a trăit Rocco Tano. Romanţate sau înflorite, nu ştiu, însă rezultatul vizual, mesajul şi pe alocuri chiar emoţiile transmise provin din trăirile autentice ale personajului, grație și regizoarei Francesca Manieri. Găsim chiar o anumită înţelepciune, una la fel de autentică, a omului care le-a dobândit la prima mână, prin experiența străzii sau înfruntând mediul care l-a format. În ciuda defectelor sale și a unor lucruri condamnabile (dacă mă erijez în judecător în slujba societății conservatoare), m-a impresionat faptul că personajul principal nu îşi pierde umanitatea, demnitatea, iubirea faţă de părinţi, dragostea faţă de fratele său. În ciuda a ceea ce am putem denumi un grav dezechilibru (fizic, hormonal sau psihic, nu are importanţă), Rocco rămâne un om echilibrat sub aspectul criteriilor esenţiale prin care definim omul, chiar dacă filmul încearcă să creioneze și modul în care personajul simte și se raportează la sexualitate.

Un personaj puternic și colorat, poate chiar mai greu de interpretat decât Rocco, este fratele său, Tommaso. Tipologiile, caracterele, chiar profilurile psihologice ale personajelor se dezvăluie spectatorului prin jocul actorilor, fără a fi necesare indicii sau explicații. Ai impresia că vezi realitatea cotidiană în care trăirile psihice (sufletești, ar zice unii) mândria, încăpățânarea, orgoliile, iubirea ascunsă sau ura fățișă, normalitatea sau devianțele de orice fel se manifestă aievea. Autenticitatea caracterizează acest film, motiv pentru care, mă văd nevoit să repet, el nu deranjează.

Cronica de faţă nu este un îndemn la infracționalitate, vulgaritate la practicarea sau consumul de pornografie, ori pentru proliferarea viciilor de orice fel, ci este o referire obiectivă la actul artistic pe care acest film îl reprezintă.

Nu sunt tolerant, însă trebuie să înţelegem că această lume, precum cea zugrăvită, există şi în mod logic nu poate fi pe de-a întregul şi sub toate aspectele sale condamnabilă. Trăiesc acolo oameni, cu bucuriile și lacrimile lor, cu patimi, iubiri, păcate şi suferinţe care îi ating la fel de mult ca şi pe noi, ceilalţi, care ne considerăm virtuoşi, normali. Iar dacă în acel mediu, considerat nociv, cineva excelează totuși și pe deasupra își păstrează esența umanității, probabil că ar trebui să reconsiderăm ierarhiile normalității. Puse în acest context, aproape nimic din ce am văzut nu m-a deranjat, poate cu excepția unei singure scene, de la finalul înmormântării mamei lui Rocco, scenă pe care nu am reușit să o încadrez în poveste și nu i-am găsit rostul.

În ciuda ocupației lui Rocco Siffredi, care adesea ne face să ignorăm orice altceva, am descoperit omul Rocco Tano și mi-am reamintit să nu judec nimic după prima impresie, mai ales dacă eu mă consider „normal”. Nu am găsit centrul de greutate al filmului în devenirea lui Rocco de la un simplu nimeni din Ortona la un star internațional și cu siguranță nici în scenele fierbinți, ci tocmai în verticalitatea lui pe scena vieții. Iar impresia cea mai pregnantă mi-a lăsat-o jocul actoricesc al lui Adriano Gianinni. Deși este un personaj secundar, dă peliculei o altă dimensiune, întocmai cum existența și conduita lui Tommaso Tano a modelat viața reală a lui Rocco. Cumva, el reprezintă răul care nu poate distruge binele și conturează indirect, dar profund, personajul principal.

de Eugen Gomboș

75 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Cititorul

留言

評等為 0(最高為 5 顆星)。
暫無評等

新增評等
bottom of page