Preludiu și fugă
I.
o plajă îmi traversează fereastra,
tu și un stol de păsări Colibri,
câte ferestre tot atâtea partituri,
ființe privite
privind cum zboară viața,
ca un zmeu zmucit în toate direcțiile
de adolescenții din Cișmigiu,
acum imaginează-ți o colină verde- smarald,
un șal de mătase vișiniu
și gust de fragă pe limbă...
II.
nici apa nu mai urcă până la noi
focul a murit pe drum
iar eu mă întreb tot mai des
dacă mai urcă un înger până la noi,
în blocul acesta cu zece etaje
unde mulți se roagă cu palme sărace
mâine, pe lacul înghețat, voi patina
mai frumos ca oricând pe o fugă de Bach
III.
și atunci, în vara aceea toridă, m-ai dus la Dunăre
am înotat în apa tulbure cu disperare,
închizând ochii, imaginându-mi un loc strălimpede
strângând din dinți, încăpățânată, ca de obicei,
să preschimb urâtul în frumos
sau cel puțin în suportabil.
am mâncat roșii cu brânză pe ziar,
printre scaieți și amintiri
tu îmi vorbeai despre pacienții tăi, despre boală
eu mă gândeam la bietul Spinoza
care-și pierdea mereu ochelarii
pe când șlefuia cele mai grozave lentile
și
tot uitându-mă în sus, pe fluviul leneș
am simțit tot nisipul lumii în ochi și în dinți
atunci m-ai dus la morar, să-mi arăți făina cea albă
eu te-am întrebat ce aș putea eu să-ți ofer
în schimbul eforturilor tale ?
doar pâinea mea neagră, cea de toate zilele
și dulceața iernii când ne-am cunoscut
m-am înduioșat când te- ai intors din pădure
cu patru ciuperci și un buchet de maci albi,
lumina ca un vârtej de aur...
Micul ritual al cafelei
Am împărțit cu tine
doar micul ritual al cafelei.
Nu am avut nici ceștile,
nici farfuriile perfecte,
cât despre zahăr l-am luat direct
din punga de la supermarket.
Când m-am scuzat pentru lipsa de estetică
a acestei întâmplări tu mi-ai zâmbit
„Ultima cafea cu tine e împărătească,
la întrecere cu răsăritul !”
Acuarelă
mândră ceapă roșie de toamnă
asemeni unei primadone vieneze
în rochie de tafta vișinie
te răsfeți în blidul pădurarului
lângă slănina - porțelan ultrafin,
ca o ceașcă din dinastia Ming
de Liliana Ursu
Leer esta poesía, es un momento de paz, un soplo de aire fresco, un alto en el camino cuando la vida no te da tregua y te sientes con un peso enorme en el pecho. Gracias Liliana