3 Poeme

Palma frunzei

Frunza

amintirea unei palme

cu nervuri ce imită greșelile sângelui.

Poemul scris în alfabetul naturii

de trupul care a uitat

că a fost lut

că a fost rădăcină

că a fost foșnet

că va fi frunză.

Are forma palmei întipărită

întinsă ca o hartă vie

ce ascunde printre crengile timpului

sângele transformat în clorofilă

Vor veni zilele în care copacii

nu vor mai arunca umbre

nu vor mai plimba vântul

ci vor striga

cu glasurile celor plecați.

Atunci palmele

se vor desprinde din fiecare frunză

prin linia vieții va curge

lumina primului sunet

iar frunzele vor pluti

sărutând palmele din care s-au născut

acele palme care încă

îndrăznesc să creadă.

Ploaia

Când nu plouă

simt cum mă dor norii

se îmbulzesc să-mi acopere gândurile

chiar dacă niciodată n-au știut setea

pentru că nu există decât uscăciune

și vântul ăsta mârșav

care mă face să cred

că sunt un fir de praf

din locul cel mai îndepărtat al trecerii

care caută prin fisuri

o urmă de apă

pentru a putea să se ascundă

înainte să fie prea târziu

și prea uscat

ca să mai existe.

Nu plouă

și când nu plouă

simt cum crăpăturile din mine

se adâncesc până la sânge.

Am fost nevoită să împletesc nori albi

să-mi car cuvintele

apoi să-nvăț să aștept

cerul rămas pe jumătate închis

pentru că totul e o rămășiță

iar noi stăm lipiți de ferestre

și ne mințim că așteptăm ploaia

neștiind dacă va veni.

Neputință

Acum câțiva ani

o zăream doar ca pe o umbră

împletită în pașii străbunicilor mei

apoi a bunicilor și a părinților.

Se ținea de trupurile lor

ca o hienă flămândă

ca o promisiune murdară.

Avea gust de pământ

de întuneric și de frică.

Astăzi îmi bate mie în geamul gândurilor.

Fiecare bucurie vine însoțită

de bătaia surdă a degetelor ei.

În zilele senine am văzut-o

înfășurându-se de limbile ceasului

trăgând timpul să alunece mai repede.

Uneori se agață de filele calendarului

și sare peste zile.

Numai când plouă stă liniștită.

Respiră adânc în spatele perdelei dintre lumi.

Mă urmărește ca o ceață densă și rece.

Îmi urmărește fiecare mișcare

cu același calm

cu aceeași față pe care nu se poate citi nimic.

Este actorul perfect.

Nimic nu-i trădează intențiile.

Nimic nu o doboară.

Așteaptă.

Întotdeauna așteaptă

următoarea victimă.

Nu-i port ură

nici frică

doar un respect ciudat

născut din neputință.

 de Gabriela Botici

Gabriela Botici s-a născut la 29 august 1972 în Lupeni, Județul Hunedoara. A finalizat cursurile Universității de Ştiinţe Agricole a Banatului, Timişoara – Facultatea de Agricultură, iar în 2009 a obținut titlul de Doctor Inginer în cadrul aceleiași Universități. Este autor al cărţii „Ţara Haţegului - Atracţii turistice şi unităţi de cazare”, Editura Academiei Române. Colaborează cu diveste reviste şi publicaţii literare. A publicat, până în prezent, volumele de versuri: „Feeria Zborului” (2023), „Mai aproape de Cer” (2023 - ediție bilingvă romănă-franceză) și „Pe strada gîndurilor” (2024).