top of page

5 poeme

 

 ***

Te-am furat

din satul tău

și am fugit

împreună

în lume.

 

Nu îi căutați,

au hotărît

bătrînii înțelepți.

 

Aveți răbdare,

se vor întoarce

singuri.

 

După ce o să fie

fericiți.

  


***

Îmi plac femeile care știu să aștepte. Pentru ele,

războaiele de o sută de ani sînt focuri de paie.

Răbdarea Penelopei, o sclipire de licurici. Au fost

martorele începutului, vor fi și cele ale sfîrșitului.

Doar ale trecerii timpului, nu. Fiindcă ele nu au amintiri.

Trăiesc, singure, în sufletele păsărilor eliberate din colivii.

În găurile șerpilor pe jumătate iertați de Dumnezeu.

În noaptea de cristal a milei omenești. Oare ce așteaptă?

Un bărbat să se întoarcă de la vînătoarea animalului

fără inimă? Un pescar ce a stat în larg atît de mult

că a deslușit limba peștilor? Un negustor de nisip?

Tăcerea nu e niciodată un răspuns greșit.

Îmi plac femeile care știu să aștepte.

Mai ales cele ce nu așteaptă nimic.

 


***

E prea devreme, pasărea-mamă nu are din ce ou

să se nască. Să strecurăm unul sub ea, cînd doarme,

îmi spui. Dacă nu există un precedent al vieții, trebuie

creat unul. Cît să se mai sprijine totul pe un picior de nisip?

Așteptăm orice, chiar și o greșeală. Va fi răsplătită pe măsură.

Fă-o tu, mă îndemni. Mi-e teamă de tine ca de un pește vorbitor.

Cine ești? De unde știi atîtea, înainte de a începe totul?

Nu îmi răspunzi. Doar îmi arăți cu degetul oul in care

se aude, din ce în ce mai clar, clinchetul unui clopoțel.

 


 ***

Eu sînt rana

 

care se vindecă

în afara ta.

Nu știi de mine.

 

Dacă ai afla,

nu m-aș mai închide

niciodată.

 

Ți-ai atinge marginile

și te-ai rătăci.

 

Rămîi în tine.

Acolo nu o să te

caute nimeni.

 

Nici măcar eu.

 


***

Nu dărui niciodată totul. Oprește ceva și pentru tine,

pentru ruina inefabilă a sufletului tău.

Cîte mărgele colorate ai risipit, cîte cioburi de oglindă

și tot nu ai îmblînzit pe nimeni! Inima ta tremură ușor

- o frunză în pieptul unui uriaș adormit. Fără teamă,

o desprinzi de acolo, cînți din ea un cîntec apoi o așezi înapoi.

De unde atîta curaj la o nemuritoare? mă întreb. Dacă se

va trezi uriașul și va seca marea, cum ne vom mai

întoarce din încă neînceputa călătorie? Să trezești uriașul?

Mai degrabă ar rîde piatra cînd o gîdili. S-ar stinge un

incendiu pe puntea unei corăbii din hîrtie. Întorci paharul

cu gura în jos și se face liniște. O liniște înlăuntrul căreia,

ca întotdeauna, nu știi dacă te naști sau mori.


de Costel Stancu

40 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Commentaires

Noté 0 étoile sur 5.
Pas encore de note

Ajouter une note
bottom of page