Camera mică
trăiesc într-o cameră atât de mică
încât uneori dorm cu ea în brațe
iar ea se cuibărește în jurul meu.
uneori se ascunde în spatele meu și dă petreceri,
n-are nevoie neapărat de noi.
ochii ei cu ferestre mari
mănâncă luminile de pe bulevard și clipesc în
pleopele zorilor.
indecent de goale, paharele noastre
visează aburi de Veuve Clicquot pe podea,
iar o pânză de păianjen trage fire ucigașe
din fumul de țigară
la colțurile pereților străvezii.
camera mică uneori are zvâcniri de nerăbdare,
vrea să ne vadă plecați,
să coboare storurile și să miroasă urmele noastre de trupuri
încinse la ultimul etaj,
să le păstreze așa cum strivești tu sub genele lungi
lucruri care altfel ar răni de prea multă emoție.
dimineața dă semne că vine iar camera mică
vrea să mă rup din sânul ei
mă împinge uneori atât de tare
că mă scurg pe pervazul ferestrei
ca o sinucigașă.
tu n-ai somn niciodată aici,
stai mai mult ghemuit cu baia pe umeri
și cu mine pe piept.
iar când apar zorile,
încă te ascunzi,
cărbune aprins în cearșafuri
somnului meu lipsă,
sânul stâng, să-i adaugi.
și râzi că noaptea se termină
iar noi nu vorbim nicicând răsăritul
pentru că ne scurgem îmbrățișați
prin ferestre
ca doi sinucigași.
Asfințit
eu ascultam un crepuscul când ai venit
iar sunetele lui puneau jaloane pe o șosea
fără sfârșit
am tresărit la vorbirea ta limpede
era o poveste obișnuită
spusă colorat
pe care numai o femeie o putea înțelege
mi-am încrucișat mâinile în fața îndrăznelii tale
pentru că tu aruncai cu neliniști necunoscute
în crepusculul meu
care deja devenea mai mic pe șoseaua fără de sfârșit
m-am pregătit să mă retrag
dar tu ai înaintat nepăsător în cameră
și te-ai aplecat să privești norii purpurii
cu palmele făcute căuș, cu fața albă impasibilă
cu buzele de o paloare nefirească
cu o puritate rece
întinsă trist către mine
atunci mi-am adus ochii din cer
i-am adus înapoi în orbite
și te-am penetrat necruțător
așa te-am privit atunci
aplecându-mă și eu în fața ta
aducând cu mine lacuri întinse de beznă
te-am privit în irisul tău negru
cu mai noapte decât noaptea ta
și te-am rugat să pleci
punând jaloane între noi și drumul fără de sfârșit
chiar dacă atunci
pentru prima dată am simțit
că s-a desprins ceva din mine
ceva de care nu mă puteam lipsi
ceva din dorința de a trăi
ceva care nu se dizolva decât în negru
ceva care nu se amesteca în asfințit
și asta m-a îngrozit.
Crezi în furtuni?
în vreme ce-ți priveam chipul
pe care îl placasem cu moarte
am fost smulsă de o furtună de
bocete stupide
și furtuna aia m-a zguduit, m-a urcat pe o scară
clocotitoare
m-a izbit de toți pereții
m-a umplut de silă amară
față de viață
față de ce am crezut că e lumea
și iar m-a dat cu capul de pereți și
m-a făcut o clipă să văd ce e epuizarea
sfâșierea și zdrobirea
mâhnirea crescândă
și neputința
și cred că pentru ultima oară m-a dat cu capul de pereți
și mi-a șoptit în silabe
da sau nu, alege, încă o viață, încă o șansă
în altă lume, în alt univers
și n-am răspuns, nici da nici nu
și n-am ales, nici eu nici tu
și când se pregătea să mă dea iar cu capul de pereți
a oftat și m-a dus
în răsuflarea pădurii
unde te-am găsit din nou
aruncat de aceeași furtună
și ți-am mângâiat părul negru, sălbatic
și mort
Vino
vino și strânge-mă, subțirelule
cu oasele tale albe și fără odihnă
intră peste chipul meu adormit
și roșeața mi se va aduna ca un val în măruntaie
ticălos mic, răstoarnă patul cel dublu și
stai cu ochii la datorie
strânge-mă în brațe ca pe o lună plină și moale
sunt tânără și fără rușine
cu muntele meu ud și fierbinte
te sfredelesc fără ramuri
și intru în coastele tale
toarnă în pahare vinul timpului roșu
și uită că ești varză
crede-te cerb lopătar
care bea din viroaga mea apă cum e cristalul,
scurmă cu copita cearșaful alb și intră în rut
vagabondul meu de nicăieri
ascultă-mă și nu te porni și tu în pământ
mama cui te-a învățat să
îmi ții patul
sec, uscat, nevorbit și nedezlegat
bun doar pentru
călcat
rufe...
adevăr de femeie
era dimineață și am rămas blocată între două vise
tocmai pe Lună
eram prinsă într-un nămol de argilă albă
ca spuma laptelui
și nu mă puteam urni nici înainte, nici înapoi
iar argila asta semăna cu niște sâni frumoși, pârguiți,
care fremătau în vânt și înfloreau alb
ca spuma laptelui
și se tot frecau de mine
în vreme ce mă trăgeau
mai jos, tot mai jos
eu nu-mi făceam griji acolo, în pădurea de sâni pârguiți
că așa e când prind femeile rod
și țâțele lor sunt atât de fragede
și pârâie de sănătate
eram doar îngrijorată cum plec de pe Lună
când e așa de bine
dar nu-mi aminteam cum am ajuns
nici măcar nu știam cum mă cheamă
în holda aia albă plină de sâni înfloriți
aș putea să fiu oricine
oricum nu pricepeam ce e cu toate
țâțele din lume și sensurile lor
și încă îmi munceam mintea cu această enigmă
când Luna s-a scuturat și s-a cutremurat de
goliciunea unduitoare care mă trăgea în adâncuri
s-a lăsat într-o parte
m-am trezit
și praful s-a ales de argila albă și unduitoare
nu se mai putea face nimic
gheața din frapieră mi se topea între sâni
și muia cearșaful
alb ca spuma laptelui
de Doina Roman
Comments