***
Trec singur printr-o veche hartă
mereu mai singur și n-am cum
Sunt singur și aproape fum,
uitatul drum,
oceanul lacrimei mi-arată
Un drum de parc-aș fi eu însumi
călcând pe drum ,
un drum pe drum către
tiparnița de spuză
***
Albul hârtiei mă înspăimântă
imens ca amnezia ghețurilor
Aș vrea să nu mai scriu nimic,
să păstrez un moment de reculegere
pentru hârtia albă, și să semnez
undeva, jos de tot, cât mai mic
Nu mai suport foile albe
care mi se atașează la viață
Îmi vine să scriu cu amprente,
să învăț alfabetul șalgăilor
sau, al luntrașilor pe pe Stix,
cu care se însemnau bulgării de sare
ca oamenii topiți de ape
***
Ca niște magneți de frigider
rămânem atașați de morminte
Digestia luminii ne focalizează
și pânza de păianjen de pe glezne,
tremură-ncet, când trece trenul
cu aburi de trandafiri.
Eu nu ucid singurătatea!
***
Suntem sfârtecați, ca pungile
de cipsuri cu aromă de sânge
Fiecare la timpul său
legănați de confuzii,
măturați de oglinzi,
prin sala neagră cu stripperi nebuni,
cu stripperi schilozi,
Sub degetele muzicii care ne mângâie
ca apa iubirii pierdute
***
La Piața Matache, o Dunăre
are gust de grăsime de mititei
Toți porumbeii vorbesc țigănește
iar homelessii se târâie
ca niște haterii zdrențăroase,
sub soarele gol al vieților
aruncate sub bănci
ca mucurile de țigări.
Aceleași flori de plastic afumat
înveselesc încă o zi fără scop
O zi mai tristă decât
un câine pribeag
care mai roade încă osul
amintirilor lui de cățel fără griji,
când credea că va primi lesa
care să-l țină în siguranță
până la moarte.
***
Trecea un vapor cu avalanșă
de bolovani în zbaturi,
prin seara de neon care
sfâșia întunericul
Ca o ușă rotativă de hotel
învârtea oamenii,
ca o ruletă de casino
La numărul 302nu am pus nicio miză
Lăsam trecutul peste tot,
acestui loc ca o palmă de cerșetor orb
care nu știe ce primește.
În liniștea de-acum,
thailandezii mâncau tot ce mișcă.
Rămâneau mașinile circulând fără rost
sirenele fără solzi, care speriau semafoarele
și fruntea mea rece ca un ghețat hoinar
pe străzile toride ale Dunării
***
Trecutul e doar parte din mine
de-acum, bun de nebun
în iernile psihice,
în zilele când nu înțeleg
că nu mai am unde
să mă pot întoarce.
Zilele cu un picior mai scurt
ca scrisorile vechi fără plicuri,
despre care nu știai
că îți mai aparțin.
Știu doar propoziția cu un
singur cuvânt: Viața!
de Emilian Iachimovschi
Emilian Iachimovschi folosește imagini vivide și metafore complexe pentru a transmite emoții și idei. Poezia sa este bogată în simboluri și figuri de stil care îmbogățesc textul și îi conferă adâncime. Felicitari poetului si revistei Epitet! (Doina Roman)