Orbi

Te-am întrebat, orb, gol, flămând

măcinătorul gând:

„Ce-ai scris, Învăţătorule?”

şi-am mângâiat, cuvânt după cuvânt,

scrisul săpat

cu degetu-n pământ.

Ţi-am sărutat pios, în gând

ochii profunzi

şi blânzi

ce-mi căutau rădăcinile sufletului

dezgropându-le.

Ţi-am inspirat la fel: pios, flămând,

dar nu în gând

Parfumul vorbelor, al verbelor

ce-mi îndreptau

stângăciile simţurilor

metamorfozându-le.

Mi-ai arătat prăpastiile dintre litere

şi-n suflete cum bate vântul

şi-am înţeles

că am fi fost mai fericiţi

dacă ar fi ca la-nceput

                        numai Cuvântul.

Trecuseră patruzeci de zile de când Emanuel îşi târa umbra prin uscăciunea Iudeii, venea tocmai de la graniţă cu Samaria, din Antipatrida. Vântul prăfos îi încâlcise barba căruntă, strecurându-i sub pleoape grăuncioare de nisip ce-i zgâriau corneea lăptoasă. Picioarele abia-l mai duceau însângerate de frecuşul aspru al curelelor de la sandale, dar rănile usturătoare au fost uşor uitate, acum, la capătul călătoriei. Ajunsese, în sfârşit, sub zidurile sfinte ale Ierusalimului, din păcate nu le mai putea vedea, luminile ochilor fiindu-i stinse de  mult, dar le simţea prezența din furnicăturile pielii, din mirosul pietrelor şi rumoarea oamenilor ce se grăbeau şuvoi să intre la templu, prin poarta Esenienilor. Veneau Paștile lui Moise.

Se lăsase purtat de mulţime, mergând prea repede, băţul lui de măslin împungea des colbul drumului, cu atenţia în continuă creştere la spusele tovarăşilor pelerini. În jur, toţi şuşoteau despre un anume Nazarinean şi minunile pe care acesta le făcuse din Capernaum până aici. De câteva minute inima bătrână îi bătea nebuneşte: un tânăr de prin părţile Ierusalimului, după grai, se jura pe Tora că fusese martor la vindecarea unui orb, rudă cu el. Galileeanul, Ilie întors pe Pământ, ziceau unii, chiar Mesia, după vorbele altora mai îndrăzneţi, pusese degetele, fără alifii, pe ochii bolnavului şi spunându-i doar „Credinţa te-a lecuit” a redat vederea sărmanului. Au început şi ceilalţi să pomenească de alte şi alte minuni, chiar erezii pentru urechile unor dreptcredincioşi, dar Emanuel încetase să-i mai asculte. Vindecătorul era aici, în Ierusalim şi ar fi putut vedea şi el din nou, asta era cel mai important. Fusese om de vază în Antipatrida lui, unul din cărturarii cei mai preţuiţi, sfaturile şi părerile sale aveau greutate în consilii, dar după ce a orbit casa i s-a golit treptat, treptat, iar prietenii şi mai-marii cetăţii au început să-l ocolească, vizitându-l din ce în ce mai rar până când, în cele din urmă, l-au părăsit. Căzut în uitare, sentimentul inutilităţii l-a mâncat de viu, scăzându-i chiar nădejdea în Yahve, odată cu credinţa şi trupul i s-a surpat. Acum avea o nouă şansă să redevină ce-a fost şi mintea-i înviorată, renăscută începu să-i ţeasă un nou viitor; se revedea întors acasă cu respectul redobândit şi cu casa din nou luminată şi plină. Speranţa-i primenise sufletul şi începu să întrebe în stânga şi dreapta încercând să afle cum și unde ar putea să-l găsească pe Galileean. A rătăcit pe uliţele înguste ale oraşului ore în șir până când întâmplarea, sau altceva, îi scoase în cale un om bun, vecin din Arimateea, care îl luă de braţ şi îl conduse până lângă Poarta Întreită, sub podurile prin care preoţii intrau în Templu. Ca niciodată, în jurul intrării în Curtea Neamurilor era aproape pustiu, în aer stăruia un miros de oi încinse. Venise vremea prânzului când soarele dogorea aspru şi mai toţi se retrăseseră în căutarea răcorii sau prin cine ştie ce locuri să mănânce. Miloasa călăuză îl părăsi şoptindu-i ca Noul Învăţător este acolo, la o nici o sută de paşi spre stânga, odihnindu-se singur la umbra unui zid. Merse în direcţia Lui, cu gâtul uscat de emoţie şi arterele pulsând sălbatic după care, sleit de curaj, înlemni; mai străbătu câţiva metri şi se lovi uşor de perete, sfârşit de o teama neînţeleasă se aşeză acolo, încrucişându-şi picioarele. Toată oboseala lungilor zile de pelegrinaj se întorsese înmuindu-i oasele şi pironindu-l în locul acela atât de aproape şi totuşi atât de departe de renaşterea lui. „Ce să fac, cum să-i zic?” – îşi şopti înspăimântat, „dar dacă nu mă va vindeca?” – se întreabă pentru prima dată; îşi cheltuise toată averea pe cei mai pricepuţi doctori din Samaria şi din Iudeea şi toţi se dovediseră neputincioşi. Un nou val de oboseală şi deznădejde îi lipi barba de piept. Începu să plângă încetișor, sec, scuturat arar de câte un sughiţ, dar după o vreme se opri simţind că aerul se îndulcise. Intrigat ridică fruntea şi inspiră cu nările larg deschise, adânc, nu mai mirosea a stână, ci a pin de munte. Apoi căldura sufocantă se risipi şi se simţi mângâiat de o privire dulce, liniştitoare şi firele de păr de pe tot corpul i se ariciră. O şoapta în cea mai curata aramaică i se strecură în urechi, dar nu ştiu dacă lui îi era adresată: „Tu vei vedea altfel” răsunară limpede cuvintele. Vru să spună ceva dar buzele îl trădară rămânând nemişcate. Continuă să asculte, se auzea doar un foşnet fin, întrerupt adesea, de nisip zgrepţănat cu unghia. Se încruntă, încordându-şi auzul, doritor să afle ce se întâmplă, după un scurt timp se lumină, Vindecătorul scria cu degetul pe pământ. Dintr-o dată uliţa se învioră de zgomotul unei mulţimi ce se apropia. Glasuri furioase, ameninţătoare se roteau în jurul unui hohotit înecat de femeie, stricând liniştea curată. Emanuel tresări nemulţumit, ca deşteptat dintr-un somn adânc. Peste hărmălaia generală se ridică un glas puternic, autoritar, cu accente viclene:

Vocea 1: Învăţătorule, femeia asta a fost prinsă săvârşind adulter.

Vocea 2 (la fel de sigură, sfidătoare): Legea lui Moise ne porunceşte ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre.

Vocea 1 (azvârli scuipat întrebarea): Deci Tu ce zici?

Se lăsă o tăcere groasă. Emanuel auzi chiar scrâşnetul pielii palmelor frământând pietrele, dar, straniu, familiarul foşnet al scrisului pe pământ îl acoperi.

Vocea 3 (nervoasă, stridentă): Nesocotim Legile sau nu?

Vocea 1 (batjocoritoare, fals îngrijorată): Dacă nu o respectăm, ce facem, o aruncăm la gunoi?

Vocea 2 (sfidătoare): Dacă trecem cu vederea o astfel de faptă, ce păcate urmează? Vom ierta uciderea?

Vocea 3 (furioasă): Se vor amesteca necuraţii cu cei curaţi?

Vocea 4 (groasă, bădărană): La moarte cu păcătoasa, la moarte, ce mai atâtea vorbe, legea e clară!

Lumea era aţâţata, gata să erupă, glasurile se încing ameninţătoare, aproape strigând „La moarte! Să moară păcătoasa!”

Vocea 1 (calmează mulţimea; mieroasă): Hai, Învăţătorule, ai rămas fără glas? Învaţă-ne! Sau n-ai ce spune?

Iisus (blândeţe nemărginită, dominatoare): Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.

Freamătul se curmă brusc, uimirea apoi stânjeneala îi cuprinse pe toţi.

Emanuel pe rând indignat, mirat, fericit, reîncepu să plângă zâmbind, cu lacrimi.

Se ridică, în bubuitul pietrelor scăpate din mâini, şi păşi timid spre Iisus ciocnindu-se de oameni care părăseau strada târşâindu-şi ruşinaţi picioarele. Dar Nazarineanul plecase spre femeia ce suspina şi bătrânul orb se trezi singur în locul ce încă mai păstra urmele proaspete, împrospătătoare, ale celui ce stătuse acolo. O curiozitate de neînvins îl îngenunchie în căutarea celor scrise. Cu imensă grijă, pipăi pământul „citind” cu buricul degetelor rândurile săpate în ţărână. Pe măsură ce descifra, corpul îi întinerea, şi un nou Emanuel, scos din întuneric, creştea în el. I se dezvăluise Adevărul cel mai pur, toate celelalte deveniseră deşertăciuni. Găsise Calea, aflase Viaţa, acum nu mai conta că e orb.

Extazul său fu brusc întrerupt de o lovitură în ceafă, o talpă de picior îi izbi mâinile cercetătoare, spulberând scurt literele din țărână. Speriat, Emanuel căută sprijin, dar simţi îngrijorat că Iisus plecase. Un braţ puternic îl apucă de haine, ridicându-l în picioare, altă mână îl înhăţă de piept şi o răsuflare urât mirositoare îi îngreţoşă nările.

Vocea 1 (şuierată, ameninţătoare): Spune-ne, orbule, ce-a scris?

Vocea 2 : Era o listă cu păcatele noastre, nu-i aşa?

Emanuel (implorator): Greşiţi! Nicidecum, cuvintele erau minunate, arătau…

Vocea 3 (printre dinţi): Minţi, netrebnicule!

Vocea 1: Ce scria?

Vocea 2: Ce păcate?

Vocea 1: Oricum, ce a scris acolo erau numai minciuni!

Emanuel: Dar, nu…

Vocea 2 (către Vocea 1, şoptit): Dacă va împânzi cetatea cu ce a citit, autoritatea noastră va fi…

Vocea 1: TACI!

Vocea 3 (către ceilalţi): Ce facem?

Emanuel: Vă înşelaţi amarnic, El nu a pomenit nimic de voi. Adevărul…

Vocea 2: Încetează!

Vocea 3 (insistă): Ce facem cu el?

Vocea 4 (din spate, la fel de calm-brutală): Lăsaţi-l pe mâna mea.

Emanuel îl auzi cum se apleacă cu pufnet de om gras şi cum culese de pe jos un bolovan. O clipă se crispă, înspăimântat, dar la fel de repede se însenină. În secunda următoare ţeasta-i fu crăpată de pietroi; se înmuie, căzând deșirat la pământ, zâmbind şi mustrându-i murmurat: „Orbilor, orbilor!”

de Bogdan Perțache

Bogdan PERȚACHE (n. 1972, Brașov) a absolvit psihopedagogie – limba engleză și a fost învățător și profesor. A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă organizate de Florin Iaru, Revista de povestiri și Flash Fiction Magazine din San Francisco. A publicat proză scurtă în diverse reviste și pe platforme culturale. A debutat în 2023 cu un roman-puzzle, „Visul Canadian”, publicat la Editura „Polirom”. Anul acesta, 2025, a publicat, tot la editura „Polirom”, romanul „Metec”.