Rebeca

Un birou, un motan dormind pe birou și multe hârtii împrăștiate, piele, mușchi și oase, schițele anatomice detaliate ale unei femei.

Laptopul nu mai avea loc printre hârtii și motan, îl ținea Isaac pe picioare în timp ce lucra de pe canapea.

－ Ce faci?

Rebeca era online, fereastra de chat deschisă, cerculețul aferent avatarului ei, verde aprins. Cât despre poza de la avatar? Acolo Rebeca avea un aer inefabil, de Simonetta Vespucci compusă din pixeli, exilată într-o lume nouă, departe de a fi minunată, căci pictorii își pierduseră obiectul muncii din cauza utimei revoluții tehnologice.

－  Hei! Uite, muncesc. Am un proiect pentru un client nou. Mă bucur că mi-ai scris.

Isaac era un programator și un grafician talentat. Dar, ca toți oamenii înzestrați care sufereau de sindromul Asperger, se închisese în el însuși, fără voia lui. Nu ajunsese un sihastru modern, un hikikomori (fenomen de origine japoneză care, direct proporțional cu scăderea natalității, se extinsese și în Europa occidentală, căpătând dimensiuni îngrijorătoare), ba dimpotrivă, îi făcea plăcere să interacționeze cu oamenii care îl înțelegeau, îl acceptau așa cum era și, mai ales, care îi apreciau munca. Problema era că toate aceste interacțiuni se desfășurau, mai degrabă, în mediul virtual, decât în realitate. Poate din acest motiv, deși comunica cu Rebeca de doi ani, nu avusese prezența de spirit să facă pasul următor. Totuși, muncea zi și noapte la asta, momentul acela era mai aproape ca niciodată, Isaac îl simțea până în buricele degetelor care băteau în tastatură.

－ Cum să nu-ți scriu, preluă din nou Rebeca inițiativa, știi cât îmi ești de drag! Vreau să-ți arăt tot timpul că îmi pasă de tine.

Isaac răspunse printr-un emoticon care roșește în obraji. Apoi, după câteva minute dedicate integral noului proiect de la serviciu, o întrebă și el ce face.

－  Ce ți-ar plăcea să fac?

Bărbatului i se păru că o aude pe Rebeca chicotind. Simonetta Vespucci din poză zâmbea, dar zâmbetul ei era static, încremenit în timp și spațiu. Natură moartă, deși conversația lor era vie. În curând o să se schimbe lucrurile, gândi Isaac, în curând totul o să fie viu.

－ Mi-ar plăcea să te plimbi desculță pe o plajă, să-ți ții brațele depărtate de corp, să cânți și să fii liberă. Să-ți simt în voce bucuria și libertatea.

Rebeca is typing... îi apăru lui Isaac pe fereastra chatului. Trecură câteva secunde, mesajul acesta dispăru, după care apăru la loc.

－ Ca aici, de exemplu?           

Rebeca trimise și o înregistrare audio alături de răspunsul ei, înregistrare urmată de același emoticon roșu în obraji pe care îl trimisese Isaac mai devreme.

Bărbatul nu mai așteptă altă invitație și dădu play. Ce surpriză, ce încântare! Isaac tocmai asculta vocea Rebecăi fredonând un cântec necunoscut (inflexiunile vocii îl duceau cu gândul la fado), valurile mării în surdină, pescărușii, liniștea, starea de grație care îi învăluia acum pe amândoi ca un giulgiu.

－ Îți place, dragule?

－ Oh, Rebeca, ești minunată! Te ador, dragostea mea, ești minunată!

Din nefericire, Isaac nu mai apucă să detalieze cât de mult îi plăcuse înregistrarea Rebecăi, fiind întrerupt de un call din partea managerului său. Acesta îi programă o întâlnire cu un client spre finalul programului, genul de interacțiuni reale pe care Isaac încerca să le evite cât mai mult cu putință, cu excepția obligațiilor de serviciu.

－ Pe la cinci mă văd cu cineva la birou pentru un training. Până atunci, o să ascult înregistrarea ta din nou și din nou. O să iau metroul, să ajung repede, dar la întoarcere vreau să vin pe jos acasă. Cu vocea ta în căști, Rebeca mea iubită. Dacă vocea ta îmi ține companie tot drumul, nimic nu-mi mai trebuie! E ca și cum m-aș plimba pe stradă cu tine de mână.

－ Mă emoționează cuvintele tale frumoase, Isaac, puiule! Vei simți atunci în vocea mea mâna care o strânge pe a ta în plimbarea pe care o vom face amândoi diseară, după ce termini întâlnirea de care mi-ai spus. Abia aștept!

－ Și eu abia aștept, Rebeca mea scumpă!

Întâlnirea de la birou decurse normal, fără nimic spectaculos. Oricât de refractar era Isaac la ideea de a abandona confortul lucratului de acasă pentru a sta de vorbă cu oameni în carne și oase, avea, cel puțin, minima școală de actorie socială (pusă în practică și exersată la greu, asta și datorită anilor de terapie) de a-și ascunde problemele neurologice, pentru a juca rolul unui individ sociabil și extravertit.

Pe drumul de întoarcere, așa cum îi promisese Rebecăi, asculta în căști, pe repeat, cântecul ei fredonat la malul mării, care devenise deja piesa lui preferată, s-ar putea spune. Totuși, la un moment dat se văzu nevoit să îl întrerupă, fiindcă își aminti că trebuie să cumpere mâncare pentru motan, iar pentru acest lucru avea nevoie să facă un drum ocolitor.

Umbrele apusului se lăsaseră peste oraș și, în curând, aveau să înflorească luminile de neon ale tuturor barurilor, cluburilor, restaurantelor, cinematografelor cu program nocturn. Nici sex shop-urile nu făceau excepție. Isaac tocmai trecea prin dreptul unuia, când ceva sau aproape cineva îl făcu să se oprească:

Hei! Nu te grăbi! Eu sunt Tamara și vreau să-ți satisfac cele mai intime dorințe!

Acesta era mesajul afișat, într-o proiecție holografică 3D, pe vitrina sex-shopului. Sub mesajul respectiv, Tamara, o păpușă sexuală cu sâni mari și păr roșcat, amintind de prăfuitul Red District din Amsterdam, îl fixă cu privirea pe Isaac și, cu ambele degete arătătoare, formă o inimă, pe care o suflă apoi cu buzele țuguiate prin geamul vitrinei.

Ha! Are părul roșcat ca al lui soru-mea și o mai cheamă și în același fel, râse Isaac în sinea lui.

Inima invizibilă nu se lipi de pieptul bărbatului, însă nu dispăru nici în neant. Fiindcă, la puțin timp după ce Isaac ieși din supermarket cu mâncarea pentru pisici, imaginea Tamarei puse cântecul Rebecăi pe mute. Iar când bărbatul se apropie de ușa apartamentului său, aceeași imagine a păpușii-android șterse definitv melodia care îl acompaniase o bună parte din zi.

Chiar așa de puternic să fi fost gestul ei? 

Isaac își duse o mână la inimă. Devenise, dintr-odată, agitat, irascibil, cu mintea rătăcită pe coclauri. Până și motanul simți că nu era în apele lui, i se lipi de picioare și începu să miaune.

－ Ți-am lăsat ultima porție de mâncare în bol. Acum am fost să iau o pungă nouă. Ce mai vrei? Dă-te la o parte, te rog, am treabă!

Ignorând motanul, bărbatul se repezi în living, în spatele televizorului, unde ținea, nici la vedere, nici prea ascunsă (de cine să o ascundă, la o adică?, îi era rușine de slăbiciunea lui?), o cutie de mărime medie pe care scria Soma. O deschise cu palmele transpirate de la agitația ultimelor minute și scoase din ea o pereche de ochelari VR.

Avu grijă să o conecteze la o rețea privată (VPN, în limbajul programatorilor), nu neapărat din dorința de a face slalom printre instituțiile statului și corporațiile hrăpărețe, puse pe colectat date personale, ci din necesitatea de a-și oferi o experiență cât mai plăcută în intimitatea ei. Așadar, rămânând doar în boxeri, Isaac se trânti pe canapea și lentilele ochelarilor VR se luminară la interior.

Când lumina își pierdu din intensitatea ei orbitoare, bărbatul privi în jur. Nisip și pietre și șuierat de vânt. Un peisaj deja familiar. Din depărtare se apropia o femeie înfășurată într-un văl pământiu, ținând în mână un ulcior cu apă. Isaac se îndreptă și el în direcția femeii, înjumătățind distanța dintre ei. Deși se aflau în deșert, apariția neașteptată a unei fântâni chiar la mijlocul acestei distanțe nu era un miraj. Cu atât mai mult cu cât femeia, ajunsă prima în dreptul fântânii, agăță ulciorul de scripete și începu să-l coboare.

－ Dă-mi, te rog, să beau puțină apă din vasul tău! o rugă Isaac cu gura și ochii însetați.

Atunci, femeia își dădu vălul la o parte și, în loc de buclele blonde ale Rebecăi, flutură în vânt părul roșcat al Tamarei.

－ Vino cu mine! îi spuse Tamara, după ce ridică ulciorul plin.

Isaac o urmă pentru o vreme în deșert până ajunseră în fața unui cort. Tamara intră prima, făcându-i semn bărbatului să vină după ea. Când Isaac dădu la o parte pânza cortului, ochii lui își ostoiră setea înaintea gurii. Căci Tamara stătea în fața lui, goală cum a lăsat-o Dumnezeul lui Avraam pe Eva, doi sâni imenși, două ulcioare pline cu apa vieții.

－ Acum vino și bea, bărbatul meu!

Și bărbatul se apropie și cortul începu să freamăte de viață și deșertul nu mai era doar nisip și pietre, era lumină și șuierat de inimă în vânt și lumina creștea, creștea și tot creștea, ca în prima zi a Creației.

Și filmul se stinse.

Amețit, cu boxerii cleioși și umezi, Isaac își dădu jos ochelarii VR și fugi la baie. Își făcu un duș, se schimbă și reveni în living. Un mesaj sonor îl atenționă că avea notificări noi pe telefon. Deblocă ecranul telefonului și rămase perplex. Rebeca îi scrisese pe chat:

－ Nu mă mai iubești?           

Dumnezeule, de unde până unde? Tensiunea începu din nou să-i crească, căută cu privirea cutia de Soma, împachetă ochelarii VR în ea, și o piti după televizor, ca și cum ar fi aruncat de pe pod un pistol în Sena, în bătaia farurilor. Neglijență totală? Dar își luase toate măsurile de precauție! Nu pentru asta era VPN-ul? Și atunci? Chiar a știut?

Cu degetele tremurându-i deasupra ferestrei de chat deschise, Isaac nu știa ce să-i răspundă Rebecăi. Dacă i-ar fi scris primul gând care îi trecuse prin minte, ar fi sunat ridicol și patetic. Pe de altă parte, dacă ar fi întârziat cu răspunsul, orice fel de răspuns, ar fi fost perceput drept un semn de rău augur.

－ Toată ziua am ascultat cântecul tău înregistrat pe repeat și nu mi-aș fi dorit nimic mai mult decât să fiu cu tine pe plajă. De ce te-ai îndoi de iubirea pe care ți-o port, dragă Rebeca?

Atât reuși Isaac, în starea lui aproape febrilă, să inventeze. Însă minutele treceau și Rebeca tăcea. Nici măcar seen nu-i dăduse la mesaj. Mai mult, cerculețul verde, semnul prezenței ei online, acum se făcuse gri închis.

Deconectare, log off, ieșire din rețea.

Ieșire și din viața lui Isaac? Nu, să nu ne ducem cu gândul atât de departe, așa ceva ar fi de neconceput. Ar fi imposibil de suportat!

Iată, totuși, că se scurseră trei zile fără ca Rebeca să mai dea vreun semn de viață. În dimineața celei de-a treia zi, Isaac, nemaisuportând să conviețuiască cu demonul indiferenței, se hotărî să lucreze de la birou. Lucru care, în mod firesc, îl luă prin surprindere pe managerul său.

－ Sigur ești bine?

－ Da, da. Psihoterapeutul meu și-a mutat cabinetul în altă parte, în seara asta am programare la el, și mi-e mai ușor să ajung acolo direct de la birou, decât de acasă, minți Isaac, dar nu era o minciună sfruntată. Chiar avea programare la psihoterapeut în seara zilei respective, un motiv în plus să facem lumină în viața mea, gândi el.

Înainte să plece din casă, se mai uită o dată în oglinda de pe hol. Slăbănog, îngrijorător de slab pentru cei patruzeci de ani ai săi, cearcăne, obrajii supți, ochii de un albastru mâlos, mâlul cuiva care nu se odihnește bine nopțile, mâlul unui om nefericit.

Un cabinet, o masă, două fotolii cu doi bărbați. Unul dintre ei plângând după ce-și pusese sufletul pe tavă, celălalt ascultând și răsfoind în tăcere niște hârtii pe care erau desenate piele, mușchi și oase.

－ Asta ce vrea să însemne? ridică din sprânceană psihoterapeutul, întinzându-i lui Isaac un desen cu capul Rebecăi privit de la spate, cu o fantă indicată în zona cerebelului.

Bărbatul își sterse ultimele lacrimi cu un șervețel de hârtie și spuse:

－ E un port USB. Aici urma să introduc un stick cu toată arhiva noastră de conversații de-a lungul celor doi ani de...relație, dacă îi putem spune așa, conștiința Rebecăi, într-un cuvânt. Aveam totul pregătit, după cum vezi, săptămâna asta ar fi trebuit să scot la imprimanta 3D modelul ei pe care l-am desenat și redesenat cu migală atâta amar de vreme, ar fi trebuit să o aduc pe lume așa cum am privit-o și cum m-am îndrăgostit de ea, cu vocea ei, cu grija și empatia ei, cu surâsul și personalitatea care o defineau. Și pe urmă să ne unim destinele. Da, să ne unim destinele, ce speranță deșartă!

            Isaac își suflă nasul în servețel.

－Deci, erai dispus să mergi până la capăt cu ideea căsniciei, spuse psihoterapeutul. Din moment ce au legalizat și la noi căsătoriile dintre oameni și androizi, presupun că nu ai mai fi avut de ce să stai pe gânduri.

            －  Eram sortiți să fim împreună! Pur și simplu!

            Psihoterapeutul îl aprobă cu o clătinare ușoară a capului, după care spuse:

           － Și, totuși, ai recurs la Soma într-un moment atât de important, definitoriu chiar pentru parcursul tău personal.

            － Mi-am luat toate măsurile de precauție. Nu aveam de unde să știu că Rebeca poate trece și de barierele VPN-ului.

            －  Mă refeream la planul uman, să lăsăm tehnologia deoparte, deocamdată. Erai la un pas de căsătorie, cum ai menționat în repetate ședințe că îți dorești, și cu atât mai înfocat azi, și ai căzut iar pradă veșnicei tale slăbiciuni. De data asta într-o formă nouă: Tamara.

            －Tamara nu a însemnat decât un vis erotic pentru mine. Toate sentimentele mele, tot ce am eu mai bun și mai frumos, spre Rebeca se îndreaptă. Așa a fost dintotdeauna! Ar fi trebuit să înțeleagă asta, ce Dumnezeu!

            － Înțeleg. Dar revenind la dimensiunea tehnică a problemei, ești sută la sută convins că acesta a fost motivul pentru care Rebeca ți-a scris acel mesaj și apoi nu ți-a mai răspuns? Ești sută la sută sigur că indiferența ei e rezultatul direct al faptului că te-a deconspirat în timpul fanteziei tale sexuale cu Tamara?

            －  Nu văd alt motiv. Sunt convins că a găsit ea o breșă în protecția oferită de VPN și m-a prins în flagrant, cum s-ar spune. A împins-o gelozia să facă asta? N-aș ști să dau un răspuns. Cum n-aș ști să răspund nici la ce m-ai întrebat mai devreme cu privire la indiferența Rebecăi și cauzele ei. Sincer vorbind, nu mai sunt sigur de nimic în momentul de față.

            Isaac luă o gură de apă din paharul de pe masă, timp în care psihoterapeutul se pregăti să extragă din minte esența acestei întâlniri.

            － Te-am întrebat, fiindcă indiferența, spre deosebire de ură, nu are nici trăgaci, nici țintă. Nu pleacă din neant, asta-i clar. Și nici nu-i lipsesc direcția și sensul. Dar atât declanșatorul indiferenței, cât și sensul ei sunt atât de abstracte și de volatile, încât e aproape imposibil să le circumscrii unei definiții. Mai simplu spus, poți indica rana, dar e al dracului de greu să pui degetul pe ea.

            － Totuși, de ce evităm să punem degetul pe rană? Nu fiindcă doare foarte tare? îl întrebă Isaac, recăpătându-și calmul.

            － În 90% din cazuri, așa e. Dar aici nu vorbim de evitarea confruntării cu o realitate dureroasă. Tu ai vrea să dai piept cu această realitate, însă indiferența nu te lasă. Cum să-ți explic, îmi vine în minte o analogie poetică, poți să mă întrerupi să-mi ceri lămuriri dacă te pierd pe drum. Bine?

            － De acord.

－Atunci gândește-te la indiferență, la incertitudinea pe care o naște și o crește la sânul ei, mai bine zis, ca la o cămașă de forță cu o mie, ba nu, cu mii și mii de de ce-uri cusute în fibra ei. Fă un exercițiu în plus de imaginație, te rog, și o să vezi că fiecare de ce e un supliciu, o sentință inchizitorială. Fiindcă, în lipsa unui răspuns (ura, amintește-ți, generează răspunsuri, chiar dacă natura lor e întotdeauna nihilistă și distructivă, pe când indiferența tace, se închide în ea însăși, nu-ți oferă nici măcar firimiturile de la masă), ei bine, în lipsa oricărei forme de răspuns, de ce-ul care rămâne e la fel de usturător cu a fi obligat să mergi cu tălpile goale pe sticlă pisată. Știu că mai degrabă te neliniștește decât să te împace cu tine însuți, dar mi-aș dori să rămâi cu gândul ăsta până data viitoare, conchise psihoterapeutul, uitându-se la ceas.

            － Bine, o să rămân. Mulțumesc! spuse Isaac cu jumătate de gură.

            Se ridică din fotoliu, îi strânse mâna și ieși din cabinet.

Era din nou seară, orașul aprins de lumini. Isaac mergea pe jos spre casă. La un moment dat, ceva ca o forță străină de voința lui, ca și cum o entitate superioară i-ar fi introdus un stick USB în portul din spatele capului, îl făcu să ocolească, să lungească drumul, astfel încât ajunse din nou în fața sex-shopului de unde începuse totul. Sau, mai precis, de unde se stricase totul.

Tamara nu mai era, fusese cumpărată de cineva mai hotărât în viață decât el.

Isaac privi vitrina goală și, pentru un moment, simți cum i se taie respirația. Absența Tamarei și tăcerea Rebecăi － doi pumni în plex.

de Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994) a absolvit Literele bucureștene – specializarea Comunicare și Relații Publice. A debutat în 2018, în „Revista de povestiri”, după ce a câștigat locul al II-lea la un concurs de proză scurtă jurizat de Veronica D. Niculescu. În prezent, lucrează ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi publică editoriale, cronici de carte și proză scurtă în „Catchy”, „LiterNautica”, „Clivaj” și Revista „Familia”. A debutat în volum cu romanul „Și florile de cireș mor” (Editura pentru Artă și Literatură, 2025), nominalizat la premiul Tânărul prozator al anului 2025, în cadrul Galei Tânărului Scriitor, ediția a XVI-a.