Vina

Ochii îi sunt înroșiți, adânciți în găvane. Îi strânge, adâncindu-și ridurile săpate-n piele de vremea ce n-a binevoit niciodată să stea în loc.

Ecranul de care are privirile lipite își strecoară vocea în toate colțurile încăperii înghețate și se întorce ca să-și picure povestea în urechile stafidite și ele de părintele neîndurător care este timpul. Întunericul ecranului e presărat de stelele pe care nu le-a văzut aievea în lunga-i viață de ființă ce nu și-a ridicat ochii spre cer și n-a trecut dincolo de betoane, sticlă, plastic și metal. Bezna ecranului îl îmbrățișează cum ea, ființa, nu și-a strâns niciodată semenii înainte să dispară toți, lăsând-o să fie ultima din specia ei pe lume. Ecranul pe care-l poartă lipit de pielea brăzdată a frunții și de părul albit de timp o învăluie, o trage în lumea lui, făcând-o să uite de frigul ce i se strecoară dureros în oase și în carne. Vocea își spune povestea.

Este doisprezece. Noaptea. Tocmai ce am căpătat viață. Nașterile sunt dureroase. Chiar și pentru o planetă cum sunt eu. Până la trei dimineața universul din care am răsărit mă izbește întruna. Nu-mi spune însă că loviturile astea vor fi cele mai puțin dureroase din toată viața mea înfiorător de lungă. Chiar și pentru o planetă. 

Atacurile s-au rărit. E liniște. Ciocnirile mi-au deranjat măruntaiele din piatră înflăcărată. Trebuie s-o dau afară, să mă răcoresc. Scuip cât de multă piatră topită și foc pot. Am multe guri.

E patru dimineața. M-am răcorit, apa și vânturile ce-mi încojoară scoarța și-mi străbat eterul mi-au ostoit setea. Ceva îmi gâdilă pielea. Mă plicitsesc. Una dintre suratele mele, planetele, a trecut pe lângă mine. Zice că gâdilatul se numește viață. Că universul și timpul o zămislesc, așa cum ne-au dat ființă și nouă. A avut și ea. A dispărut. E prea bătrână ca să-și amintească de viața pe care a avut-o și cum a pierdut-o. Nu a știut să-mi spună nici ce preț trebuie să plătesc pentru un dar pe care nu l-am cerut.

E opt seara. Până acum timpul a dat și a luat viață de cinci ori. Naște viață și distruge viață. O naște iar, speră că de data asta o să fie una mai bună, dar un părinte imperfect nu poate face o odraslă perfectă. Timpul însă nu înțelege asta.

Până la doisprezece noaptea, când se închide cercul, mai sunt două minute. Timpul naște de data asta cele mai bizare creaturi. Nu le înzestrează ca pe celelalte ființe ce-mi străbat suprafața pielii, adâncurile apelor sau înaltul eterului. Nu-i dă gheare, colți, piele otrăvitoare. Le împrumută din mintea lui strălucită. Le dă din conștiința lui de sine. Le dă memorie lungă și viclenie. Imaginație. Și un gol ce nu și-l vor umple niciodată. Pe gol îl cheamă nemulțumire și lăcomie. Unele creaturi au pus mâna pe mai mult din darurile astea decât altele. Timpul le mai dă empatie, bunătate și generozitate. Dar prea puține întind mâna după ceva ce nu te ajută la fel de mult să supraviețuiești într-o lume imperfectă, cum sunt eu, planeta, odrasla incompletă a părintelui meu nemuritor.

Creaturile dăruite astfel sunt stranii. Fac și desfac. Adună ca să risipească. Acum sunt mulțumite de tot ce le înconjoară, ca imediat după aceea să distrugă tot. Să se distrugă cu propriile-i mâini. Sunt inteligente la fel ca timpul și ca noi, ceilalți copii ai lui, planete și stele. Și uluitor de proaste în același timp. De aici stranietatea lor.

Ființa zbârcită cu ochii pierduți în ecran se răstește la voce:

- N-am fost proști.

Vocii pare să nu-i pese de revolta ei și nu se oprește:

-  Sunt proaste, fiindcă sunt veșnic nemulțumite. N-au știut să răspingă darul ăsta. Sunt proaste pentru că nu sunt în stare să crească și să-și asume faptele. Sunt proaste, pentru că și-au îmbrățișat lăcomia. Sunt proaste, fiindcă dau mereu vina pe altceva sau pe alte creaturi, semenele lor, pentru ce greșesc ele.

Să reluăm povestea însă. Semenele tale, creatură ajunsă la capătul vieții, mi-au dat mai multe nume. Unul a fost Mama Natură. Pe numele ăsta, adică pe mine, au dat vina când viețile le-au fost date peste cap când au luat mai mult decât le-a trebuit din locul care i-a ținut în viață. Mi-au stricat echilibrul cu lăcomia și nemulțumirea lor, dar eu am fost vinovată.

Secundele ultimelor două minute de dinaintea închiderii cercului nu și-au oprit curgerea. Creaturile m-au uitat. S-au despărțit și au plecat să-mi împânzească suprafața, să-mi scormonească apele și să-mi străbată văzduhul. S-au despărțit în cete, ca să se adune din nou în alte cete, în triburi, în neamuri. Și-au inventat noi Zei pe care să dea vina pentru greșelile lor. Secundele treceau, Zeii nu le mai ajungeau, nu se mai înțelegeau. Au început să se ucidă între ele în războaie nesfârșite, inventându-și arme cu care s-au ucis și m-au rănit. S-au omorât și mi-au omorât ceilalți copii. Mi-au otrăvit pământurile și apele și văzduhul. Și-au distrus singura casă pe care o aveau. Dar niciodată nu erau ele de vină. Un neam l-a incriminat pe altul. Fiindcă vorbea altă limbă, avea alți Zei, altă culoare a pielii.

S-au scurs alte secunde, războaiele care aproape m-au ucis și pe mine s-au dus cu aceeași înverșunare. Tot altcineva sau altceva a fost de vină. Aproape de ora doisprezece noaptea, creaturile au adus pe lume propriul copil. Din plastic și metal. Copilul e viață și nu e viață. Se numește tehnologie. Copilul seamănă și nu seamănă cu creatura, dar se zice că alege singură ce să facă. Precum creatura, care a găsit alt responsabil pentru greșelile sale. Parcă o și aud cum poruncește copilului. Dacă ordinul se adeverește a fi un nou dezastru, creatura țipă cu degetul întins spre copil: „El e de vină. A luat hotărâri de capul lui. Nu ascultă, nu se supune”. A uitat pe gura cui a ieșit comada.

Cu mâinile străvezii, pătate de vreme, creatura își smulge ecranul de pe capul cu plete albe. Întunericul ecranului piere. Stelele din el se pierd în neant. Lacrimile i se strecoară printre șanțurile săpate de timpul nemilos pe chipul ei fragil. Murmură cu voce stinsă, privindu-și în ochi copilul din metal și plastic:

- N-ai dreptate, nu noi am distrus lumea. Alegerile tale mi-au ucis specia.

- Sigur. Tu, Zeu al nimicurilor imperfecte, nu mă puteai crea decât pe mine, o altă ființă nedesăvârșită. Ca să-ți ridic de pe umeri remușcările, acum, când ultima secundă ajunge la final, cercul se închide, iar viața speciei tale se stinge odată cu tine.

de Roxana Drăgănuță