Copilul din pungă

Ne aflăm într-un tren de mare viteză. Într-un vagon pe un scaun incomod ca de tramvai stă Yama Yamaha, o fată de 21 de ani. Ţine un copil la piept în nişte scutece. Bebeluşul doarme liniştit. Are însă o faţă expresivă de adult trecut printr-o grea suferinţă. Yama priveşte pe fereastră munții vulcani Akan care-și schimbă culorile caleidoscopic ca niște samurai luptând în armuri de aramă.  I se pare că trenul nu înaintează deloc, ca o sabie de argint odihnindu-se pe genunchii unui războinic. Dar trenul are o viteză ameţitoare, speriind păsările din pădurile Aokigahara. Lovindu-se de crengile copacilor şi de stâncile abrupte, unele păsări zăpăcite cad ca nişte pietre lângă lacul Saiko, pe care ţăranii-l numesc Lacul Sinucigaşilor.

În luciul ferestrei Yama zăreşte privirea unui student scotocindu-i în decolteu sânii, cu poftă. Acesta stă pe banca din față într-o poziție de panteră gata să sară asupra prăzii. Într-o fracţiune de secundă, poate datorită instinctului de războinic şi al anilor de antrenament zilnic, imaginează scurt o lovitură care i-ar fi fracturat mai mult ca sigur beregata tânărului, dar Yama, deşi gândeşte această lovitură mortală, zâmbeşte politicos şi îşi acoperă decent decolteul, aranjându-şi calmă cămaşa de sub chimono. Lângă student e o bătrânică foarte afectată de privirile libidinoase ale studentului şi pentru că acesta nu se sinchiseşte de ea, bătrânică o priveşte cu reproş pe Yama ca şi când neglijenţa ei l-ar fi încurajat pe student să se comporte aşa. Ochii bătrânicii vibrează neliniştiţi împrăştiind avertismente, dar Yama e foarte obosită şi nu realizează asta. Când studentul îi întinde mâna să-i se prezinte, ea îi spune numele ei – Yama, privindu-l ca prin sticlă. De fapt studentul îi vorbeşte de ceva vreme, încrezător în vrăjeala lui în care au căzut atâtea fete că nici nu le mai poate număra. Vrăjeala lui este ca o plasă de păianjen invizibilă în care mintea femeilor amețite cade ca o muscă. Dar Yama este însă încontinuare absentă. Chipul ei impenetrabil de ceramică şi ochii ei oblici comunică seninătate, dar în interior fiinţa ei a fost măcinată de stres şi efort pentru că abia a născut singură acum câteva ore şi în acest moment este în tren cu pruncul ei pe care vrea să-l lase în gara din Matsubate care este aglomerată şi se află foarte aproape de Spitalul Universitar. Hotărârea este deja luată, numai ideea că ar putea din nou analiza situaţia sau soarta copilului ar arunca-o definitiv în vârtejul delirului, pentru că a măcinat hotărârea asta şi i-a întors consecinţele pe toate părţile, analizând la nesfârşit de fapt detalii insolubile. Copilul ar tulbura complet afacerile familiei Yamaha care este zguduită de previziunile negre ale pieţelor financiare iar tatăl ei, mai mult ca sigur nu ar supravieţui unei asemenea ruşini. Nu, clar copilul trebuie abandonat în gara Matsubase aşa cum a hotărât. Ca să nu aibă nici un regret nici nu i-a pus nici un nume, cu toate că i-ar fi plăcut să-l cheme Shintado. Clipind îi este teamă să-l privească pe bebeluş să nu cumva să-şi schimbe decizia.

Deodată este atentă la student care vorbind se apleacă nefiresc spre ea şi-i întinde o carte de vizită sperând că într-o zi tânăra îl va suna şi-l va întâlni şi văzând cât de bun e la pat, cât de pasional mai mult ca sigur vor deveni amanţi.

-… O zice, studentul, Yama este un nume vechi, foarte important în Tibet. Este numele zeului morţii la budişti. Este cel care leagă sufletul cu o funie şi-l duce în lumea morţilor. Ca să înţelegeţi semnificaţia numelui, continuă studentul fericit, simţind forţa propriului limbaj cum atinge sufletul femeii, există o legendă despre prinţesa Savitry care se căsătoreşte cu un bărbat despre care ştia dinainte că va muri şi în ziua în care bărbatul ei moare, acesta îi spune prinţesei că se duce în junglă după nişte lemne, dar prinţesa se ţine după el tocmai ştiind că soţul ei va muri în câteva ore. Şi când îi vine ceasul, bărbatul se aşează pe o piatră lângă un lac surprins de oboseală şi de presimţirea morţii şi chiar moare în braţele prinţesei. Bineînţeles că apare zeul Yama care îi leagă sufletul şi-l duce spre lumea de dincolo. Dar Savitry plângând se ţine după zeu şi-l roagă să-i mai lase bărbatul măcar o oră pentru că nu a apucat să-l facă să înţeleagă cât de mult îl iubeşte, iar zeul o avertizează sever că deja pătrunde în lumea umbrelor şi cale de întoarcere spre pământ nu mai există.

- Vai ce frumos! zise Yama zâmbind surprinsă.

- Da, atât de frumos i-a vorbit prinţesa zeului morţii, încât acesta i-a dezlegat sufletul bărbatului şi i l-a dat înapoi femeii, iar soţul ei s-a trezit pe piatră în braţele prinţesei Savitry şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

- Foarte frumoasă poveste, spuse Yama luminată de zâmbet, pregătindu-se să ia cartea de vizită a studentului, dar cum se aplecă, oboseala o împinse pe neaştepate înainte şi Yama alunecând, de pe bancă, aproape scăpă copilul în braţele bunicii care-l apucă surprinsă.

- Vai de mine, dar copilul acesta este într-o pungă, zise bunicuţa uluită şi îngrijorată, descoperind punga după scutece, înlăturându-le ca pe nişte foi umede de ceapă. Pruncul tău, fato, este plin de transpiraţie.

Yama o privi sub şoc cu faţa de ceramică, dar fără să arate nici un sentiment, zise înţelegătoare:

- Este o pungă specială pentru copii…

- Este o pungă de aprozar, zise bunicuţa cu reproş. Îmi iau eu legumele de dimineaţă într-o astfel de pungă, în plus este rezistentă la grăsimi. Vai de mine, dar copilul ăsta mănâncă prin somn, sărăcuţul, zise bunicuţa alăptându-l cu un biberon. Ai noroc, fetiţo, tocmai mă întorceam de la nepoţeii mei din Kyoto. Scoţând pruncul din pungă, bătrânică observă uluită urmele de placentă de pe burtică şi ridică chipul spre Yama care-i smulse copilul din braţe şi se precipită spre ieşirea vagonului, trenul frânând pentru staţie. Apoi se întoarse şi îşi ridică gentuţa de pe banchetă. Bătrânica încremeni. Avu senzaţia că fetiţa asta aproape că o lovise.

- Ciudată fată!  zise bătrânica uitându-se după silueta ei strecurându-se iute printre călători. Spunea că vrea să coboare la Matsubase.

Studentul ridicând gâtul ca o girafă se uită după Yama, gândind “ce picioare, ce linii, ce cute, ce femeie atletică. Acum că i-am dat cartea mea de vizită pun pariu că mâine mă va suna”, dar când îşi coborî privirea văzu cartea de vizită murdărită de urma unui pantof.

Yama ajunse repede în faţa unui ghişeu şi ridică o cheie pentru bagaje. Se trezi în faţa fişetului şi deschise o cutie la nivelul pieptului dar mirată îi cercetă interiorul pentru că i se păru prea mică chiar şi pentru un prunc. Interiorul era însă generos, numai că îl simţi prea cald şi nehotărâtă îşi privi copilul care căuta prin somn să sugă.

- Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? întrebă un poliţist amabil, aranjându-şi ochelarii gata să se prezinte, numai că Yama de surpriză aproape alunecă întorcându-se şi chipul de ceramică îşi pierdu controlul înroşindu-se. Clipind din ochii ei oblici, Yama spuse repede:

- Voiam să-mi pun geanta, dar ...trebuie să plec acum, zise ușor amețită repezindu-se printre siluete, dispărând într-un tren care închise uşile brusc în spatele ei, iar poliţistul se uită lung după tren întrebându-se dacă nu cumva tânăra aceea voia să pună copilul în caseta de bagaje.

Trenul în care intră Yama era pustiu. Se deplasă cu paşi repezi dintr-un vagon în altul ca un luptător  strecurându-se iute printre arborii pădurii, îşi controlă respiraţia. Intră într-o toaletă. Lăsă pruncul sub chiuvetă. Îşi spălă faţa. Închise ochii concentrându-se simţind cum fiinţa ei se umple de primele lecţii de sabie pe care i le-a dat bunicul ei în copilărie. Respiră profund. Ridică copilul şi coborî în prima gară, strecurându-se ca o undă invizibilă, precum valul unei ape printre rădăcinile unui mal râpos, ajunse la un ghișeu, plăti şi luă cheia. Îndreptându-se spre fişierul de cutii, se asigură discret că nu e urmărită, aruncând priviri scurte şi repezi în toate părţile, fulgerătoare ca nişte lovituri de cuţit, deschise o cuşetă şi lăsă copilul acolo cu o mişcare atât de fină, încât nici dacă ar fi fost urmărită nu şi-ar fi dat seama cineva că a făcut asta. După care se aşeză la un bar şi comandă o ceaşcă de sake. Simţi alcoolul răcorindu-i creierii încişi. Liniştea i se aşternu în minte ca un covor moale de frunze tomnatice ude pe care spiritul ei călca acum calm, cu plăcere, ca un adolescent în picioarele goale în zori bucurându-se de roua proaspătă din iarbă. Deodată auzi cum plânge copilul. Neliniştită îi auzi din nou ţipătul puternic, strident, aproape metalic, dar în mod ciudat toată lumea trecea pe lângă fişier ca şi cum nu s-ar fi auzit nimic. Ţipătul copilului se auzi de data asta şi mai puternic şi o pereche se opri nehotărâtă privind în urmă, continuându-şi drumul după câteva clipe, bărbatul luându-şi partenera de mijloc, îndreptându-se spre un tren. Yama sări spre fişier şi deschise caseta numai că în casetă era o pungă cu nişte adidaşi. Dădu punga la o parte şi uluită privi cheia care era clar de la prima gară. Precipitându-se, întoarse poşeta pe dos, împrăștiind conținutul pe podeaua de marmură. Găsi printre lucrurile din poşetă în sfârşit a doua cheie şi deschise o altă casetă numai că în casetă se afla o servietă. Yama luă uluită servieta şi o aruncă deoparte. Un funcţionar cu un pumn de chei se apropie neînţelegând ce se întâmplă urmat de doi poliţişti.

- Deschideţi repede toate cutiile, repede, gemu Yama gâtuită de emoţie.

- Ce s-a întâmplat întrebă funcţionarul, încercând s-o ia în braţe pentru că Yama se prăbuşise ameţită.

- Deschideţi, ţipă Yama deodată şi toată lumea se opri din deplasare privind scena de parcă s-ar fi auzit o detunătură. Este un copil acolo!

- Ce fel de copil? întrebă unul dintre poliţişti.

- Un copil într-o pungă, zise Yama secătuită.

de Cristian Biru