Competiția adevărului în mileniul inteligenței artificiale
Acest fragment reprezintă introducerea volumului de eseuri „Știința minciunii responsabile. Embolii culturale”, ce urmează să apară la editura „Litera”, în colecția „Perspektiv”.
În epoca inteligenței artificiale, ce aduce mai degrabă cu o racolare artificială de informație, îmi aduc aminte de această doleanță a lui Attipate Ramanujan: „Viitorul are nevoie de un trecut” (”The future needs a past”). Fie el orice trecut? Ori care trecut mai precis? Ce variantă de trecut? Învingătorii întotdeauna au dictat trecutul. Cine mai știe care este adevărul istoric? Acest adevăr o fi existând, dar a fost de atâtea ori pus în perspectivă, perspectivizat, încât este imposibil de regăsit.
Oare nu acesta este sensul dezgropărilor arheologice (ca să nu le spunem profanări de morminte), anume de a deshuma bucăți de adevăr? Din care se păstrează ceea ce este conform cu adevărul învingătorilor, restul este re-înhumat cu pioșenie.
Nici măcar nu se duce o bătălie pentru adevăr. Andrei Cornea scria în Turnirul Khazar: împotriva relativismului contemporan: „faptul că în viață există numeroase competiții nu înseamnă că viața, luată în ansamblu, este o Mare Competiție, sau e reductibilă la o sumă de competiții. Așa cum toți gnosticii și maniheii sau nu, au susținut, de-a lungul timpurilor, de la Marcion și până la Lenin sau Carl Schmitt, care scria: <<Întreaga viață a ființei umane este o luptă, iar fiecare ființă omenească este, în mod simbolic, un luptător>>”. Într-adevăr, viața nu se poate reduce la competiții paralele, mai ales că toate competițiile se înfundă în aberație la finalul finalului. Adică, exact ca în Bătrânul și marea a lui Hemingway, orice competiție sfârșește prost pentru noi, pentru copiii, nepoții și strănepoții noștri. Nu avem nicio șansă. Competiția-în-sine nu duce nicăieri, doar filosofia competiției poate suferi o refracție. Spiritul acerb al competiției poate fi asemănat acelui om care a vrut să se sinucidă dând foc la casă, iar când pompierii au sosit și l-au salvat, luptând apoi să stingă incendiul, el s-a spânzurat la spatele lor de crengile unui copac din curte.
Carevasăzică, toată agitația noastră, de success sau nu, este un lamentabil eșec. Dar nu cumva toată această zumzăială intrepidă poate primi un sens în capodoperă? Pare-se că uneori da, alteori capodopera nu are nevoie de ea, căci poate germina în turnul de fildeș. Iată, Edmund Gosse oferă în Bârfă în bibliotecă / Gossip in a Library imaginea unei splendide biblioteci-de-grădină în care nici insectele nu au acces, precum nici zgomotele externe, astfel încât scriitorul Mentzelius să producă acea capodoperă perfect izolată de lume, dar despre lume. Probabil și groasă. Ar fi aceasta unica noimă a tumultului lumii: decantarea de valori și de caractere.
Dar cine se mai gândește la așa ceva în epoca post-adevăr și a fake news (în sensul că fake news-urile unei tabere sunt mai adevărate decât fake news-urile taberei care nu e la butoane). Dovadă și decăderea termenului ”gossip”, plecat de la GOD și SIBB, adică „înrudit”. La origine însemna „naș”. Apoi, în engleza modernă timpurie, se referă la prietenii din copilărie. Ulterior, bună prietenă a unei fete. Actualmente, în engleza post-apocaliptică și post-energetică, a ajuns să însemne „știri, jurnalism”...
Așa cum sistemele dictează durata și sensul competițiilor, tot ele decid și coordonatele charismei. Anume, charismatic este cine are acces la canale de comunicare și la resurse. S-a renunțat de mult la asceza romanilor republicani. Ultimul charismatic a fost Alexandru cel Mare, după care leadership-ul s-a birocratizat. Legiunile evoluând sub glorioasa pajură romană au devenit o oaste de funcționari disciplinată, modestă, care face curățenie la locul de muncă. Machiavelli era format la școala acestei funcționărimi romane. Pentru el, conducătorul militar ideal este cel care își plătește bine soldații, dar îi și pedepsește exemplar când nu își ating target-urile, adică pierd bătăliile. Acest general perfect are mai curând o gândire de civil, căci este doritor să dezbrace haina militară cât mai curând.
Or, pentru democrație este nevoie de smerenie. Miguel de Unamuno a propus o adâncire psihologiei și psihanaliticei inscripții de pe Oracolul din Delfi: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Anume: „Mai bună decât căutarea de sine este căutarea lui Dumnezeu în noi înșine. Și când pornim la căutarea lui Dumnezeu în interiorul nostrum nu cumva Dumnezeu a pornit în căutarea noastră?”[1] (trad.mea).
De aici rezultă o distanțare apriorică, din start, între noi și adevăr. Adevărul este în noi, dar ascuns într-un loc pe care nici el nu îl știe. Este necesară o citire reciprocă. Însă citirea nu este lucru de șagă. E greu să înveți cum să citești printre rânduri și printre fake news. Oare nu se căina uriașul Goethe biografului său Eckermann: „Bunii oameni nu-și dau seama cât timp și osteneală te costă să înveți a citi. Eu am învățat 80 de ani și tot nu pot spune că am terminat”.
Până la urmă, această carte propune exact așa ceva: un set de tehnici de lectură și interpretare. Cu smerenie democratică, căci avizat fost-am de Robert Musil ce deja în Normung des Geistes (Standardizarea spiritului) din 1927 avertiza că unicitatea, Du Einzige, a fost înlocuită cu Du Typische, tipicul, uniformul. Propun diverse pledoarii pentru libertate într-o lume strangulată de supra-normare: puzderie de legi, amendamente și coduri care au pus la colț adevărul. Nu mai putem ajunge la adevăr decât angajând avocați scumpi ce nu pot oferi garanții de victorie întrucât și ei sunt la mâna intereselor judecătorului, care și el este (tele)ghidat de sforile politicianului, care politician este un ventriloc posedat de corporatist, care corporatist, la rându-i....
Ajunge să uităm o clipită de competiție și să ne lăsăm ființa să respire simplu, primitiv. Există o baghetă magică ce ne va reda prospețimea, accesul la adevăr. Iată, pe Atolul Bikini americanii au detonat mulțime de bombe, unele atomice, mult mai puternice decât cea de la Hiroshima. Viața de paradis a locuitorilor de acolo a fost distrusă. Zona a devenit un mormânt de radiații radioactive, așa încât s-a spus că refacerea va dura sute de ani sau cine știe cât. Nu cu mult timp în urmă, cercetători cu sofisticate echipamente de protecție au mers la fața locului, au făcut și scufundări să vadă gradul de distrugere a barierei de corali și a faunei acvatice. Spre suprinderea lor, coralii se refăcuseră, apele erau pline de pești. Minune!
Așa că ajunge să lăsăm creația în pace și își revine ea, căci ascultă de alte legi, nu de cele limitate ale laboratoarelor. Numai cei care se închină la mama natură cred că moare planeta când decidem noi. Și tot ei cred că o pot salva prin nu știu ce mijloace, de parcă ar fi fabricat-o ei în alt laborator. În epoca inteligenței artificiale, lasă să trăim noi cât mai natural și mai fără competiție.
[1] ”Mejor que buscarse así es buscar a Dios en sí mismo. Y cuando andamos dentro nuestro a la busca de Dios, no es acaso que nos anda Dios buscando?”
de Felix Nicolau
Felix Nicolau este lector ILR la Universitatea Complutense din Madrid și profesor în cadrul Departamentului de Limbi Străine și Comunicare, Universitatea Tehnică de Construcții Civilă, București. Timp de patru ani a fost lector ILR în cadrul Facultății de Științe Umaniste și Teologie, Universitatea Lund, Suedia. Este afiliat la Școala Doctorală de Filologie a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Și-a susținut doctoratul în literatură română și comparată în 2003 și este autorul mai multor cărți de teorie literară și de comunicare: „Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice” (2021), „Ingen fara på taket/ Totul e sub control. Lär dig rumänska/ Învațã limba românã” (2020). „You are not Alone. Culture and Civilization” (2018), „Morpheus: from Text to Images. Intersemiotic Translations” (2016), „Take the Floor. Professional Communication Theoretically Contextualized” (2014), „Cultural Communication: Approaches to Modernity and Postmodernity” (2014), „Comunicare și creativitate. Interpretarea textului contemporan” (2014), „Estetica inumană: de la Postmodernism la Facebook” (2013), „Codul lui Eminescu” (2010), „Anticanonice” (2009), „Homo Imprudens” (2006). Cărți de ficțiune: „Tandru şi rece” (roman, „Cartea Românească”, 2007, reeditare „Tritonic Books”, 2020), „Pe mâna femeilor” (roman, „Cartea Românească”, 2011, reeditare „Itaca”, 2022). Poezie: „Kamceatka. Time is Honey” („Vinea”, 2017), „Bach, manele & kostel” (2003), „Salonul de invenţii” (2002), „Cucerirea râsului” (1996). Este membru în comitetul de redacție al revistei „Swedish Journal of Romanian Studies”, Suedia. Domeniile sale de interes sunt: studii americane și britanice, studii de traducere, teoria comunicării, literatura comparată, filosofia, religia.