Fragment din romanul „Nu toate tăcerile” de Nicoleta Beraru, aflat în curs de apariție la „Editura pentru Artă și Literatură”, colecția „Violet”.
Duminica aceea din 1955 a fost bălaie ca o gutuie. Procesiunea pe care preotul satului o organizase în semn de mulţumire pentru roadele bogate s‑a desfăşurat cum nu se poate mai bine. De la mic la mare, mai toţi sătenii ne‑am alăturat cortegiului părintelui Vincent. Veniseră şi oameni din F. Nici nu se putea altfel, căci clopotele nu prididiseră a chema poporul la slujbă. Şi apoi, toată suflarea contribuise la masa de după ceremonie. O aşteptaserăm cu toţii plini de nerăbdare, căci ni se făcuse foame după atâta umblat şi cântat. Până după‑amiază târziu, după serviciul religios, nimeni nu a pus nimic în gură. Tineri şi bătrâni am înconjurat satul, cântând Je vous salue, Marie. După aceea am coborât spre biserica modestă şi ne‑am oprit, în cele din urmă, la mănăstirea de la marginea satului. Ca de obicei, mergeam alături de Elise. Pe atunci, ei îi făcea ochi dulci fiul cârciumarului. Împreună cu un alt băietan dintr‑a opta, Jules chicotea în urma noastră. Aşa că Elise nu prea mă băga în seamă. Alături de ceilalţi săteni, eram şi eu veselă şi mulţumită de anul bun, plin de roade. Se făcuseră sfecla de zahăr, cartofii, grâul şi orzul. Vitele aveau paie pentru iarnă. Grădinile de zarzavat abundaseră în belşug. Obosiţi şi flămânzi, dar ferchezuiţi de sărbătoare, discutam cu toţii în surdină, aşezaţi de o parte şi de alta a meselor lungi, de lemn, în refectoriul mănăstirii. Vinul dezlegase limbile. În mulţime, bătrâni înţepeniţi de vârstă îmbrăţişau camarazi pe care nu‑i mai văzuseră de ani buni. Femeile disimulau oboseala sub gesturi căutate. Pentru acest eveniment, se dichisiseră cum ştiuseră ele mai bine. Fiecare gospodină îşi dăduse osteneala să gătească cele mai gustoase bucate la care se pricepea. Cu o seară înainte, după ce venise de la muncă, tante Cécile rămăsese până târziu să coacă brioşe împletite. De obicei, doar de Paşte făcea brioşe. Dar în anul acela m‑am bucurat de două ori de ele. Aproape două zile urmărisem aluatul, să văd dacă creştea cum trebuie. Ar fi râs satul de noi dacă am fi dus pâine lutoasă la mănăstire. Mirosul de unt topit îmi intrase în nări. Tante Cécile primise şi câteva fire de şofran de la nevasta patronului ei. Le dosise intr‑o cutiuţă de chibrituri până când venise vremea să le dea un rost. Intenţionam să aştept până când brioşele ar fi fost gata, dar, toropită de căldura cuptorului, adormisem. Însă duminică dimineaţa, tante Cécile mă îmbiase surâzătoare cu o bucată de brioşă aurie, lângă o cană de lapte cald. Pentru mine, sărbătoarea începuse. Yvonne, din F., cunoscută în O. pentru culturile de cartofi rosa, venise cu un taler de patates, în baie de grăsime de gâscă încinsă, presăraţi cu cimbru. Lângă tava de cartofi roşii se lăfăiau varza murată, choucroutte, şi castroane cu tocăniţă de legume – praz, ţelină, nap, morcov, ceapă şi fasole albă – cu slănină semisărată. Guy, vecinul nostru, adusese o găină rumenită. Pentru că şi aşa nu mai făcea ouă, explicase el, de parcă s‑ar fi simţit vinovat de moartea orătaniei. Jean‑Marie venise cu doi iepuri la cuptor, pe care îi împuşcase cu trei zile înainte. Îi ţinuse în marinată cu vin alb, cimbru, ceapă şi usturoi, ca să se frăgezească. Tot satul salivă la vederea lor.
– Jean‑Marie, se vede treaba că răpciuga ta de câine a fost mai iute decât copoiul călugărului, l‑a luat şmechereşte Pierre Dupont peste picior.
Cu siguranţă, făcea aluzie la o păţanie veche: javra unui ţăran înhăţase vânatul mai repede decât ogarul lui Bernard, stareţul mănăstirii din O. I‑l pusese fudul stăpânului la picioare, spre invidia clericului. Dar vedeta ospăţului, recunoscută de toată lumea, a fost Benoît al lui Marie‑Helene, cea care se prăpădise când fugise din calea nemţilor în timpul războiului. Cu toţi ai săi şi ca mulţi alţii din sat, femeia intenţionase să se refugieze în Franţa. Biata de ea, nu avusese însă noroc să treacă graniţa. Bomba aruncată de nemţi pe drumul ce ducea spre La Moncelle explodase nu departe de căruţa lor. Culmea, toţi ai săi scăpaseră teferi, doar cu câteva răni şi zgârieturi, doar ea murise pe loc. Aşa e când Dumnezeu nu îţi dă zile, fuseseră de părere sătenii când auziseră de moartea lui Marie‑Helene. De atunci, Benoît rămăsese cu un tic nervos: îşi dădea ochii peste cap şi mişca din când în când, iute, spasmodic, capul spre dreapta.
În duminica aceea, îmbrăcat în unicul său costum, ai cărui pantaloni erau cam scurţi, cu pălăria în mână, invita sătenii să se înfrupte din carbonada de viţel făcută de fiică‑sa cea mare.
– Monsieur Benoît, da’ ce eşti aşa de nervos, dom’le? Chiar şi acum, când e voie bună? l‑a persiflat mezinul bărbierului, de care tot satul ştia că se înhăitase cu Bajoue.
Dar Benoît şi‑a văzut mai departe de carbonadă, ca şi cum Tom nu ar fi existat. Iritat că zeflemeaua nu‑şi atinsese ţinta, flăcăul a început să fluiere. A pagubă. La viţelul lui Benoît oamenii au făcut rând. Şi cum să nu facă, de vreme ce toată suflarea auzise de bivolaşul cu fundă roşie la gât, plimbat de ţăran pe strada mare a satului? Aşa cum se întâmpla de obicei la tăierea unei vite, mulţi săteni cumpăraseră câte o halcă de carne mai mare sau mai mică, după putinţă. Şi tante Cécile luase o bucăţică. Să-l ajut pe Benoît, zisese. Dar eu ştiu că pentru mine o făcuse. Sătenii se îngrămădeau la tocăniţa lui Benoît şi pentru că fiică‑sii, Francine, i se dusese vestea de bine ce gătea, talent pe care îl moştenise de la răposata mamă‑sa.
Mai departe, privind pieziş la Benoît, stătea rezemată nevasta lui Simon. Cârnaţii săi de sânge, cu bucăţele de slănină – boudin noir –, nu prea fuseseră băgaţi în seamă. Acum zece ani, ar fi mâncat şi colţurile caselor sărăntocii ăştia, se citea pe faţa gospodinei. Ochii săi se miciseră de pizmă. Dar s‑a înseninat deodată văzand‑o pe cumnată‑sa venind cu un platou de tartă cu zahăr brun. Sânii cât bostanii i‑au săltat de bucurie sub bluza albă de in când s‑a îndreptat să ia bucata cu care nevasta lu’ frate‑su o îmbia. Deşi ziua aceea a fost deosebit de călduroasă, nimeni nu s‑a plâns. Maica Domnului ne răsplătise cu vigoare şi voioşie. Rar trăia satul o asemenea bucurie, căci sărăcia ne rodea în fiecare zi ca rugina. Cum Elise era preocupată de Jules, eu mă pusesem pe observat. În jurul meu se perindau săteni cu mâini aspre şi cioturoase şi feţe înnegrite de soare, brăzdate de cute adânci. Deşi periate cu grijă, pălăriile bărbaţilor erau ponosite, pantalonii, lucioşi şi gulerele cămăşilor, uzate. Bluzele femeilor erau spălăcite, iar pantofii, uzaţi, cu tocuri tocite. La aproape zece ani după război, O. resimţea, ca toate satele din Valonia, carenţele unui aparat economic învechit. Regiunea noastră evolua lent. Venitul mediu al unui locuitor din O. era mult mai mic decât venitul mediu la nivelul întregii ţări. Cu leafa de filatoare a mătuşii, noi abia ne târâiam zilele. Carne mâncam rar, o dată, de două ori pe lună. Deşi harnici, cei din O. rămâneau săraci. Mai toţi erau ţărani şi tăietori de lemne. Câţiva se ocupau şi cu pescuitul. Odată, unul de‑ai lui Lambert luase foc la peşte, în timpul nopţii. Adormise în barcă, pe râu. Focul torţei mistuise şi barcă, şi pescar, şi peştele prins. La două dimineaţa, întreg satul dormea. Doar brutarul, sculat cu noaptea în cap ca să bage pâinea în cuptor, văzând flăcările de pe Semois, începuse să strige: „Au secours! Ajutor! A luat foc râul!“ Doar din cartofi, grâne şi creşterea animalelor se trăia greu. Comerţul nu prea mergea, pentru că O. e departe de gări şi drumuri importante. Deşi sărmani, oamenii satului erau mândri. Dar necazurile se ţinuseră scai de noi. În timpul războiului, un pod de pe Semois ne fusese distrus ca să poată fi oprită înaintarea nemţilor. Vecinii noştri fuseseră deportaţi la muncă forţată, în uzine şi fabrici nemţeşti. Alţi săteni, cu bruma de avere pe care o putuseră căra în căruţe sau pe jos, se refugiaseră în Franţa. Exodul se produsese lamentabil, sub bombardamentele continue ale nemţilor. Case fuseseră distruse, vieţi fuseseră nimicite. Odată cu capitularea Franţei, localnicii reveniseră în sat. Îşi găsiseră gospodăriile complet distruse sau jefuite. Ce nu putuseră jefui nemţii împuşcaseră. Arseseră case şi ferme, tăiaseră vitele, furaseră stocuri de hrană. Şi necazul nu se oprise aici. Când reveniseră şi începuseră să‑şi revendice bunurile, din buni vecini sătenii deveniseră duşmani, suspectandu‑se unii pe alţii de hoţie. Mulţi se grupaseră intr‑o mişcare de rezistenţă clandestină. Ca şi tata. Odată, o auzisem pe tante Cécile vorbind cu o vecină despre Adelin Husson, un jurnalist, erou al Rezistenţei, ucis în 1944. Când mai crescusem, mătuşa îmi povestise mai multe despre tata şi mişcarea de rezistenţă. Cu ce mă încălzea însă că părintele meu fusese erou, când eu rămăsesem orfană? În ciuda tuturor greutăţilor şi vitregiilor, sătenii din O. nu se dădeau bătuţi cu una, cu două. Oamenii îşi vedeau de vieţile lor. Iar în ziua aceea de sărbătoare, veniseră cu toţii să celebreze viaţa şi să mulţumească Cerului pentru ajutorul dat.
Învăţătorul din O., preotul, doctorul care lucra în satul nostru o dată pe săptămână, felcerul, notarul din F., poliţistul şi Monnier, primarul, stăteau la o masa perpendiculară pe cele cinci mese lungi, paralele, buşite de oameni. Bucuros că pere Vincent ţinuse o cuvântare scurtă şi că autorizase, în sfârşit, începerea festinului, Monnier l‑a bătut prieteneşte pe umăr pe Marchal. Ambii au ridicat apoi paharele. Mulţimea le‑a repetat gestul cu însufleţire. Nevasta primarului se întreţinea cu doamna Claes, mama lui Elise. Doamna Monnier, corpolentă, îmbrăcată intr‑un costum deux-pièces gri‑inchis, cu taior şi fustă dreaptă, cu o cămaşă neagră cu buline albe, aşa cum multe femei de categoria sa purtau, îngroşând conformismul şi consumerismul, răspundea afectat solicitudinii doamnei Claes. Mama lui Elise, fără a fi o frumuseţe, cu zulufi ruginii incadrandu‑i faţa rotundă ca o lună plină şi cu ochi albaştri, vioi, explica ceva cu un aer ghiduş. Îşi mişca braţele grăsuţe cu o graţie de care o femeie durdulie mai greu putea fi suspectată. Contrastul dintre cele două femei şi complicitatea dintre ele atrăgeau multe priviri. Primăriţa – cu o faţă largă, ciolănoasă, cu nas mare şi mină serioasă – era opusul nevestei brutarului, care sporovăia ca o pupăză vioaie, înveşmântată intr‑o rochie bordo, mulată, ce‑i scotea în relief opulenţa bustului. Atmosferă mai convivială rareori văzusem. Doar Adèle, fata paralizată, şi tante Cécile, care se nimeriseră una lângă alta, priveau apatice acest tablou desfătător în care ele nu‑şi găseau locul. Beteşugul şi calicia rar se întrepătrund cu restul lumii. La capătul opus al mesei la care mă instalasem alături de Elise se aşezaseră Jules şi Martin, pe o parte. Pe partea cealaltă stătea fratele cel mare al lui Rose, între Rose şi Eudore, un gropar din gaşca lui Faussette cam saşiu, dar arătos şi sfios ca o fată mare. În contradicţie cu munca pe care o făcea, ochelarii cu lentil rotunde şi masive îi dădeau un aer inteligent. Pentru Elise, fusesem ca un ghimpe, căci îi stătusem toată ziua în cale. Mereu se iţise de după mine ca să‑i poată face ochi dulci lui Jules. De ciudă că abia îmi adresase câte un cuvânt, nu vrusesem să fac niciun efort ca să‑i înlesnesc flirtul. Şi apoi, eu le avusesem destul pe ale mele.
Cu vreo trei zile înainte, întorcandu‑mă de la şcoală, după ce mă despărţisem de Elise la răspântie, m‑am încrucişat cu Eudore. Mergea încet, târâind uşor picioarele. Părea dus pe gânduri. Ne ştiam din sat, dar nu ne vorbiserăm niciodată. Aşa că nu m‑am aşteptat să îmi adreseze vreo vorbă. În plus, pe lângă el eu eram o copilă. Diferenţa dintre noi era de vreo opt‑nouă ani. Ce avea să‑i spună un bărbat unei mucoase? Dar, în sinea mea, aşteptam ca Eudore să mă remarce, căci îmi plăcea de el. Şi nu doar mie. La şcoală, surprinsesem fete mai mari rostindu‑i numele, după care roşeau. Am lăsat, aşadar, capul în pământ, convinsă fiind că eu sau capra care păştea pe pajiştea ce se întindea paralel cu drumul eram totuna pentru acest băiat frumos. Dar, din motive pe care nu le‑am înţeles, acesta s‑a oprit. Ca hipnotizată, m‑am oprit şi eu. Stăteam amândoi în mijlocul drumului, fără să ştim ce să facem. Nedumerirea mea prelungea răvăşeala lui. După câteva secunde, în care ba m‑am mutat de pe un picior pe altul, ba am măsurat fără rost copacii şi capra, am dat să plec. Şi atunci, Eudore mi‑a tăiat calea. S‑a aplecat şi, cu mâinile sale mari şi bătătorite de lopată, mi‑a cuprins faţa şi şi‑a apropiat‑o de a sa. Nu spunea nimic, doar mă cerceta. I‑am văzut de aproape ochii ca două panseluţe, saşii şi blânzi, adăpostiţi de gene întunecate. I‑am simţit răsuflarea caldă, duhnind a ceapă, apăsarea nasului puternic pe nasul meu. Apropierea aceasta neaşteptată mi‑a creat o senzaţie de familiaritate. Parcă am fi fost deprinşi de când lumea cu acest fel de gingăşii.
de Nicoleta Beraru
Nicoleta Beraru (n. 1972) este prozatoare și publicistă în limbile română ṣi neerlandeză. Din 2003 trăieṣte în Belgia, unde lucrează ca profesoară la centrul de limbi moderne afiliat universităţii „KULeuven”. În 2019 publică romanul „Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor parasite” (editura „Creator”, Brașov), care a intrat pe lista scurtă a „Festivalului primului roman” de la Chambéry, Franța, și care a obţinut premiul al doilea la concursul literar „Cartea anului” al organizaţiei „Itaca” Dublin. Romanul a fost republicat într-o ediţie îmbunătăţită, în 2023, cu titlul „Cuiburi de berze” („Editura pentru Artă și Literatură”). În 2022 a publicat, în neerlandeză, volumul de proză scurtă „Mijmeringen en kleine troost”. Antologia „In alle talen” (În toate limbile), în care autoarea a publicat „Het volk van Sinear” (Poporul din Sinear), a obţinut, în martie 2024, premiul „Language Industry Awards” pentru cea mai bună publicaţie din sectorul lingvistic din Belgia.