top of page

Albul din amintire

Îmi amintesc cu claritate ziua aceea geroasă de ianuarie, sulurile groase de aburi ridicându-se din nările cailor și răsfirându-se de-o parte și de alta a saniei ca două mari aripi de fum, mama strângându-mă lângă ea sub cerga groasă de lână din care, înfășurată ca un cocon, priveam cu capul dat pe spate alergarea înapoi a crengilor îmbrăcate în promoroacă – boltă înstelată sclipind prin mii de sori mișcători, luminând lumile vegetale ale unui nesfârșit recif de corali prin ale cărui meandre mineralizate lunecam într-o tăcere de început de lume.

Mergeam în dimineața aceea de miez de iarnă în prima mea călătorie cu sania trasă de cai, în vizită la bunica Olga, dincolo de apa Zăbrăuțiului, prefăcută de însăși Baba Iarna într-o limbă sticloasă de gheață.

Ieșirea din oraș o făcurăm printr-un tunel de zăpadă străbătut cu senzația stranie a rămânerii pe loc. Din timp în timp, de sub gluga îmblănită a vizitiului, răzbăteau îndemnuri scurte, onomatopeice, aruncate din vârful limbii celor doi căluți suri, care ciobeau globul de sticlă al tăcerii în care părea că plutim.

Nicio jivină ori pasăre nu tulbura liniștea apelor înghețate ale cerului și pământului, doar foșnetul de mătase sfâșiată, lăsat de tălpile saniei noastre, era singura notă monotonă în imensitatea spațiului alb al câmpului spre care ieșirăm. Înaintam pe planeta albului din care culorile și sunetele fugiseră.

Știam că nu visez, dar intensitatea cu care gerul îmi ardea obrajii, desfășurarea caleidoscopică a cristalelor de gheață răsfrângând lumina din fiecare por al planetei prin miezul căreia ne aflam lunecând, mișcarea ritmată a cozilor cailor, mișcarea trupurilor în lesa hamurilor, voioșia vizitiului, înaintarea silențioasă a saniei ca printr-o pătură groasă de nori, căldura ocrotitoare a mamei, toate aveau ceva din materia celor mai fericite vise, acelea în care pluteam aidoma unei păsări.

Ajunși în locul unde priporul își începea urcușul, ni se descoperi pe celălalt mal al râului întreaga priveliște a satului: vârfuri de clopotnițe sprijinind cerul, păduri de fumuri rotitoare ridicându-se din hogeacuri, coame de acoperișe ascunse sub căciuli de zăpadă, garduri și ramuri înghițite pe jumătate de dintele alb al troienelor... Căluții începură să alunece, apoi se opriră. Pleoapa de gheață ce acoperea povârnișul zădărnici înaintarea. Vizitiul coti atunci pe un drumeag ce traversa albia râului, urmând să ne scoată pe celălalt mal. Nu ajunserăm bine pe buza albiei, ale cărei coturi se pierdeau, lărgindu-se tot mai mult către orizont, când văzurăm, ieșind de sub mantaua îmblănită, mâna vizitiului, arătându-ne ceva în depărtare.

Era un convoi ciudat, mărșăluind în liniște prin mijlocul albiei înghețate, o scriere bizară plăsmuită din oameni și cai, asemenea literelor desfăcându-se unele din altele, așa cum înaintau prin vastitatea albului către ultima meandră a râului, acolo unde pământul întâlnea cerul.

Și-n clipa aceea văzui cum, tăind pâcla, o rază se desprinse de sus acoperind cu lumina ei alaiul, în fruntea căruia se aflau trei călăreți drapați în lungi pelerine, trei siluete imponderabile precum trei lujeri de floare; vibrară deodată-n lumină satinuri, brocarturi, granate și safire; foițe de aur luciră sub pași și copite și ca atinși de-o flacără vie, oameni, cai și călăreți se aprinseră nimbați de lumină precum o grădină de oleandri ivită în miez de iarnă. Un sunet venind din forfota a mii de aripi umplu cerul și o ninsoare deasă ca ploaia florilor de cireș primăvara, începu să cadă.

Căutai cu-nfrigurare să mai zăresc o clipă mirabila apariție, dar zadarnic, valurile zăpezii mi-o ascunseră privirii. Mi se păru că, înaintând prin valea de neguri, înveșmântat în lumină, alaiul urca tot mai sus, ridicându-se-n văzduh...  

Bunica Olga ne aștepta ca de obicei cu odaia caldă, îmbălsămată de buchetele de ierburi veștede agățate-n grinzi, vestigiile glorioasei veri. De pe ștergarul alb așternut pe masă ne ademenea aurul unei mămăligi ciclopice, sarmalele înfășurate în foi de viță și alte bunătăți pregătite pentru călătorii osteniți și înfrigurați. Doar iarna, rămasă fără putere, de cealaltă parte a ușii, ne privea prin ferestrele mici cu irișii ei de gheață, asemenea unor troienite constelații de sori îndepărtați.

 de Livia Bălan



114 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Promisiunea

2 ความคิดเห็น

ได้รับ 0 เต็ม 5 ดาว
ยังไม่มีการให้คะแนน

ให้คะแนน
Guest
11 ก.พ.
ได้รับ 5 เต็ม 5 ดาว

Ce amintiri frumoase!

ถูกใจ

Luminita Popescu
Luminita Popescu
05 ก.พ.
ได้รับ 5 เต็ม 5 ดาว

Ador povestirile Liviei Balan!!!!!

ถูกใจ
bottom of page