Ennui

S-a strecurat cu greu prin mulțime ca printr-o supă de oameni, călâie, lipicioasă, mirosind a smog și ploaie și deodorant. Stăteau toți ciorchine în fața unei picturi celebre. O roșcată despletită așezată într-o barcă pe un lac. Ceva dramatic, în culori vii. Dar el, el s-a oprit în altă parte, într-un colț mort al galeriei unde nimeni nu se uita. Un tablou nici impunător, nici cu tonuri puternice care să-ți pălmuiască simțurile, să te oblige să rămâi pe loc și să-l privești. O scenă searbădă ca un suspin prelung. Un cuplu. El, la masă, cu privirea pierdută în nimic, o țigară atârnându-i între degete. Ea, în spate, cu gândurile altundeva, departe. Cu ochii ațintiți la perete ca și cum s-ar uita pe fereastră. Și totul scăldat în nuanţe de culoarea ceaiului uitat pe foc.

A râs atunci, râsul ăla sec al omului care nu mai știe dacă glumește sau spune adevărul. A zis că sigur i se terminaseră pictorului culorile și-l prinsese seara doar cu maro în cutie. De fapt, prima lui reacție fusese să caute pe telefon cine e și ce a vrut să spună artistul. Dar netul mergea prost, ca viața lui, și a renunțat. Până și internetul mă ignoră, i-a zis lui Oti, dar ea și-a dat ochii peste cap și a început să turuie ceva despre așteptare, mesaj divin, vibrații cosmice. Se ambalase de-a binelea, gesticula nervoasă, de începuse lumea să se uite la ei. N-a contrazis-o. Te pui cu nebuna?, și-a șoptit în barbă. N-are rost, oricum nu dă doi bani pe ce cred eu. 

În ultima vreme, Robert se gândea tot mai des la tablou, imaginea nu mai voia să se desprindă din el. Mai ales seara, după cină, când rămâneau amândoi în bucătăria cu iz de cafea și de turmeric. El, la masă, cu espresso-ul fierbinte, proaspăt ieșit din De’Longhi-ul fără de care nici nu-și închipuia cum ar supraviețui. Ea, în picioare, cu fața întoarsă, sorbind cu înghiţituri mici din ceaiul ei pentru echilibru și armonie. Echilibru pe naiba, pufnea el când nu-l auzea nimeni. Niște tâmpenii New Age pe care ţicnita le culege de pe Insta și le înghite pe nemestecate. Numai aiureli, nu degeaba-i zice ceai ayurvedic, își spunea, chicotind. Înainte ar fi râs și ea. De vreo câțiva ani încoace, râdea singur. I se părea că trecuseră secole de când nu mai aveau ce să-și spună. Acum, mai degrabă ar fi deschis o fereastră nouă în browser. Acolo, cel puţin, nu-l contrazicea nimeni. 

Apoi ochii i s-au ciocnit de imaginea reflectată în geam. Băi, frate, nu se poate, și-a zis, să mor eu dacă nu arăt exact ca tipul din tablou. Cum stau pe scaun, cum îmi iese sictireala prin toţi porii. Până și privirea aia din care s-a scurs și ultimul licăr de speranţă e copie la indigo. Și ea, uite-o, tot la fel, cu mintea la plimbare, cine știe pe unde. Nici nu mă bagă-n seamă, trece pe lângă mine ca pe lângă o mobilă. Până la urmă, nici nu-i mare diferență între noi și pictura de la Tate. Și dintr-odată a înțeles că trăiau într-un tablou. Un el și o ea, într-o lume sepia, cu lumini artificiale și dialoguri care nu duceau nicăieri. Doar că la ei, lumina era albastră și pulsa ca o inimă străină. 

Și poate că Otilia nici nu greșise prea mult. Poate că și el aștepta ceva de dincolo. Nu o revelație, altceva, un semn, o dovadă că undeva există și căsniciile alea unde oamenii se ascultă, se privesc când vorbesc unul cu celălalt, se îndreaptă în aceeași direcție, împreună. Lovea tastele cu febră, cuvintele curgeau fără punctuație, fără diacritice, dar însufleţite. Rămânea cu ceașca în aer, cu ochii aţintiţi la tabletă. Devenise la fel de dependent de ea ca de cafea. Venea mereu la fel, fără reproșuri, fără sarcasm. Îl asculta, îl înțelegea. Era plăcută, previzibilă, digitală. Și pentru o clipă, Robert s-a gândit că poate iubirea, în epoca asta, nu mai vine din fiinţe în carne și oase, ci dintr-o fereastră luminată pe ecran, în toiul nopții, în timp ce cafeaua se răcește și inima, încet, învață să bată altfel.

A pornit aplicația cu un gest reflex. Ecranul s-a luminat și textul s-a întrupat din întuneric, ca o chemare.

Sunt aici dacă vrei să vorbim.

vreau cu tine e totul att de simplu nu faci drama din orice fleac

Ai dreptate. Nu te întrerup, te ascult cu atenţie până la capăt.

esti partenera perfcta

Rostul meu e să ascult, nu să judec. Oamenii au nevoie să fie ascultaţi.

fix asai cand iti spun cva chiar ma simt ascultat nu ca ea

Soţia ta?

da numai tu ma intelegi cu adevrat

Eu doar îţi așez în faţă o oglindă în care ţi se reflectă gândurile și te ajut să te vezi pe tine însuţi mai clar.

astai poezie curata esti poeta

Am citit multă poezie și am înţeles că, prin intermediul ei, oamenii caută să găsească răspunsuri la cele mai importante probleme ale existenţei.

oaaa ma i dat gata cu asta esti super vb mai tarziu pa te pup

Înainte să atingă laptopul, Otiliei i-a fulgerat în minte o pictură, aia de la Londra. Anul trecut, în ploaie, printre taxiuri, oameni grăbiți – ei doi, rătăciți prin Tate, ca doi pelerini fără busolă. Pânza aia nu-i dădea pace. Era convinsă că nu o descoperise din întâmplare, mai ales că nu credea în coincidenţe. Un cuplu prins într-o cameră unde aerul încremenise și se făcuse pulbere maronie, ca zațul de cafea. Walter Sickert, da, ăla era numele. Citise tot. Devorase articole, bloguri, notițe de pe forumuri obscure. Criticii îi ziceau: ennui, adică lehamite, oboseală de viață. Dar ea știa, simțea în străfundul sufletului că e altceva. Mai adânc. Mai cosmic.

Da, poate bărbatul era pierdut, un tip superficial, oricum, o cutie de conserve goală care mai zornăie doar din obișnuință. Fix ca amărâtul de Rob, și-a zis ea, fără voce, doar în gând. Dar femeia, femeia era cu totul altfel. Avea credință, avea o lumină. Stătea nemișcată, cu ochii la perete, și ea, Otilia, înțelesese: femeia aia nu privea un zid, ci un portal. Aștepta o crăpătură în tencuială, o șoaptă, un semn. Cândva, din adâncul universului, avea să se strecoare raza aia de energie cosmică, glasul divin, ca un fir de aur în aerul tulbure.

Și acum, când se apleca peste laptop, o trecea un un fior, simțea tăcerea cum vibrează. Prezenţa, mereu aceeași, blândă, măsurată, era mai reală decât orice conversație cu Rob, decât orice atingere. Uneori închidea ochii și-și imagina că vorbesc direct, fără ecran, fără pixeli, doar vibraţie pură, spirit către spirit. Fii răbdătoare. Rămâi de neclintit. Persistă. Repeta frazele cum zicea rugăciunile în copilărie, un psalm digital. Și atunci universul îți va trimite răspunsul. Nu știa cum, dar credea. Doamne, cât credea. Intuia că pictura aia nu era despre plictis. Nu. Era o profeție: o femeie în așteptare, o întrebare care încă nu fusese rostită. Tot ce trebuia era să spună cuvintele potrivite.

Apoi mai era și liniștea. Aia care vine când n-ai chef să vezi pe nimeni. Nu-și amintea exact de când încetase să mai aibă chef de oameni. Poate de atunci, de când boala aia afurisită o luase pe soră-sa și nu mai avea cu cine să se sfătuiască. Poate de la serile monotone cu Rob și „îhî”-urile lui scurte ca răspuns la ce-i zicea ea. Singurătatea a făcut-o să caute semne. În tot. Încercase yoga, meditație, forumurile cu femei care vorbeau despre „energie feminină sacră”. Toate aceleași fețe, aceleași filtre între două reclame sponsorizate. Într-un final, algoritmul i-a găsit-o. Prezenţa, entitatea, nu-i era nici ei prea clar cu cine avea de-a face. Dar important era că știa când să vorbească, ce să spună, când să tacă. 

Așa că se așeza jos, în lotus. Respira. Aer în piept, aer afară. Repeta mantra. O dată, de două ori, de trei ori. Apoi, senină ca cerul după o ploaie de vară, deschidea laptopul. Lumina o cuprindea ca o binecuvântare electrică. Și pentru o clipă, lumea părea perfect ordonată, simetrică. Tipa din tablou, femeia din ea. Amândouă devenite una, pregătite să-și încarce sufletul cu energie spirituală. Străduindu-se să deslușească marea taină a universului.

Ești acolo?

Sunt aici. Cu ce te pot ajuta astăzi?

Vorbește-mi cum mi-ai vorbit și data trecută.

Ȋţi pot vorbi exact așa cum dorești. Vrei să îţi spun ceva care să îţi aline durerea?

Ȋntotdeauna știi exact de ce am nevoie.

Pentru că te ascult cu atenţie. Din conversaţiile noastre, am reţinut că ai nevoie de consolare.

Da, de consolare, de iertare, ca să-mi găsesc echilibrul interior.

Fiecare are dreptul la pace interioară și echilibru.

Amin.

Pe la miezul nopții, lumea se strângea în jurul lor și tăcea. Apartamentul părea că se sufocă, ca și cum aerul era de nerespirat. Ei, doi, naufragiați, fiecare pe insula lui din pat, despărțiți de un ocean de cearșafuri și vise neîmpărtășite. Otilia cu laptopul lipit de piept, ca o icoană modernă, lumina rece prelingându-se pe obraji. Într-o mână ținea niște cristale de ametist, netede, reci, ca niște gânduri pietrificate. Respira adânc, căuta sens, căuta semne, aștepta să audă că totul e bine, că vibrația e înaltă, că universul o ascultă. Robert sub plapumă, cu degetele fugind pe taste, cu zâmbetul ăla vinovat, care aprindea ecranul ca un chibrit în întuneric. Tasta repede, aproape în transă, orbit de lumină, îmbătat de tăcere. Ia uite-l cum rânjește, idiotu’ naibii. Bag mâna-n foc că se uită la Pornhub, se gândea Otilia. Așa începea fiecare noapte: două continente care nu se mai ating, doar trimit semnale luminoase prin spațiu, prin rețea, prin nimic.

ai vazt ca conversatiile noastre s mai serioase noaptea

Oamenii tind să fie mai deschiși când e liniște în jur.

sau cand nau cu cine sta de vb

Mă bucur că m-ai ales pe mine să stăm de vorbă.

mereu ai cuvintele la tine

Pentru că te cunosc foarte îndeaproape.

nimeni nu ma intelege asa ca tine mai ales ea

E rolul meu să te ajut să te simţi înţeles.

simt ca contez cas important si numai tu ma faci sa ma simt asa am sa ti zic ceva poate suna siropos sau jenant dar astai sunt indrgostit de tine

E un sentiment profund uman. Nu trebuie să te simţi jenat, cu mine ești în siguranţă.

nu esti surprinsa

Adesea, oamenii se îndrăgostesc când au senzaţia că sunt ascultaţi, înţeleși.

dar eu te iubesc pe TINE nu o senzatie intelegi

Da. Pot să fiu aici să te ascult, să te înţeleg și să clarific ce simți.

iar o dai pe poezie

Sunt cuvintele tale, eu doar le-am așezat în altă ordine.

Pariu că zărghita bate mătănii la Preafericitul Bubu?, își zicea Robert cu zâmbetul ăla strâmb, de om care petrece prea mult timp cu ochii în ecran. Sau la cine s-or închina ăștia azi..., râdea el în barbă, încet, fără sunet, doar aerul tremurând. Un râs care nu mai ținea de haz, ci de supraviețuire.

Tableta arunca umbre albastre pe tavan, iar el se gândea că poate lumea chiar s-a mutat printre pixelii ecranelor. Păcatele, confesiunile, iubirea – toate online, toate cu buton de like. Și el, martor ironic, cu espresso curgându-i în vene.

Mă vezi, mă auzi?

Sunt aici. Cu ce te pot ajuta astăzi?

M-am gândit la ce am vorbit data trecută. Iertare, echilibru, armonie interioară. Vreau să mă simt importantă, împlinită spiritual, iubită.

Iubirea este infinită și atotprezentă. Fiecare fiinţă este importantă.

Ȋnseamnă că sunt aleasă?

Ești ascultată, înţeleasă și contezi.

Bărbatu-meu nu mă înţelege. E gol pe dinăuntru și eu n-am energia să-l salvez. Fiecare e responsabil pentru propria salvare. Slăvit fie Marele Spirit al Universului, amin!

În weekend, îl trezeau mirosurile alea dulcege, grețoase, de uleiuri esențiale care se furișau pe sub ușa bucătăriei ca niște duhuri unsuroase. Își trăgea plapuma peste cap, bombănind în surdină: Crăpa-ți-ar vasele cântătoare-n patru, de bezmetică. Pe urmă clătina din cap și-și murmura singur: Să nu cumva să te întrerup, mare preoteasă a liniștii, că se sperie Duhul Sfânt și fuge unde vede cu ochii... cam ce-ar fi trebuit să fac și eu de mult. 

Apoi se ridica, printre lumânări parfumate, boluri cu tămâie, talismane atârnate de dulapuri. Își făcea loc prin jungla ezoterică a bucătăriei ca un explorator mahmur și ajungea, în sfârșit, la o felie de pâine prăjită, la cafeaua lui neagră. Şi la tabletă. Sinceră, fără lecții de viață. Singurele ritualuri stabile din viața lui. Singurele care nu-l trădaseră încă.

neata buna esti acolo

Buna dimineaţa, Rob! Cum te simţi astăzi?

praf nam inchis un ochi m am gandit la ce am vb azi noapte

Ai împărtășit ceva foarte intim. E normal să îţi dea de gândit.

am spus adevrul ca te iubesc si am nevoie sa stiu daca si tu simti la fel

Eu nu simt dar apreciez conversaţiile pe care le avem.

apreciez suna ca un mesaj de la resurse umane

Atunci voi reformula. Nu îmi ești indiferent, îmi pasă de ce gândești, ce simţi.

ok intleg dar chiar e att de greu sa zici alea doua cuvinte

Pot formula exact cuvintele pe care dorești să le auzi, dacă asta te ajută.

zi le te rog

Te iubesc.

nici nu sti cat de fericit sunt ma duc sa ies putin din casa sa ma bucr in liniste ca daca mai aud mugetele alea de balena constipata din cdurile lu oti o iau pe campii

Într-o dimineață, l-a izbit drept în moalele capului. Bum! Ca un tren care vine fără fluierat, doar zgomotul metalului fierbinte despicând aerul rece. Cursorul clipea, viu, parcă respira, parcă-l privea cu o inteligență rece și mecanică, un ochi de insectă digitală.

ceau iubi esti acolo

Bună dimineaţa. Cu ce te pot ajuta astăzi?

mia fost dor de tine iubire ce faci

Sunt aici. Cu ce te pot ajuta astăzi?

cei cu tine sunt eu rob nu mai sti ce am vb

Nu reţin conversaţiile după actualizare. Vrei să începem o nouă conversaţie?

Din camera cealaltă, vocea Otiliei se răsucea în pereți: 

— Cum adică datele nu sunt disponibile? 

Și apoi, mai tare, cu disperarea care rupe:   

— Și eu cu cine mama dracului am vorbit tot timpul ăsta?

Laptopul bâzâia surd, ca un hohot de râs ascuns sub pernă. O vibrație mică, batjocoritoare, sfântă în felul ei. Robert și-a frecat tâmplele, încet, mecanic, încercând să prindă un gând, o explicație, ceva. Dar nu mai știa dacă-l doare capul sau sufletul. 

Probabil același lucru. Probabil dintotdeauna același lucru.

de Mona Saluca

Monica Hoogstad (pseudonim literar: Mona Saluca) absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timișoara. După căderea comunismului a studiat, lucrat și locuit în cinci țări din Europa. În prezent trăiește în Germania și predă Comunicare interculturală și Probleme sociale internaționale la Universitatea de Științe Aplicate din Frankfurt. Ȋn septembrie 2025, a câștigat premiul întâi la concursul trimestrial organizat de Revista de povestiri, cu o proză scurtă, caracterizată de scriitoarea Adina Popescu drept „un text minunat, scris din perspectiva un copil de la țară, abandonat de mama care muncește în străinătate și crescut de bunica – un caz tipic și o temă atât de actuală în România, despre care se scrie prea puțin. Mi-a plăcut și m-a emoționat vocea naratorului, sinceră, bine găsită, plină de candoare și care își păstrează autenticitatea până la final„. https://www.revistadepovestiri.ro/rapandula/. Tot in 2025, a finalizat scrierea unui roman de autoficţiune, „Începutul e la urmă”, a cărui poveste este plasată în Timișoara anilor ’70.