Cenaclul

Sorin deschise fereastra ușor surprins simțind razele soarelui, strecurându-se atât de grele printre ramurile plopilor, aproape zgârâindu-i geamul... spre parc, chiar lângă statuie... deja cei de la cenaclu se adunaseseră și începuseră dezbaterile fiecare în cuibul lui de discuție. Ascultând cu atenție, auzind doar ordonanța trebăluind în bucătărie fluierând, asta înseamnând că generalul era plecat deja, urcă pervazul ferestrei, agățându-se agil de crengi, pășind pe încheieturile și nodurile ramurilor, coborând teiul bătrân ca pe o scară de marmură, ca un prinț care apare la bal chiar în inima petrecerii, atrăgând magnetic privirile tuturor. În realitate nu-l observă nimeni, mai ales că Sorin avea un fel de a merge ca și cum s-ar fi strecurat printre umbre, confundându-se cu ele.

Majoritatea se adunase în jurul lui Tomiță care își culese în flasc câteva resturi de cafea de la mesele restaurantului de pe malul lacului. După ce-și aprinse o țigară aproape mucegăită pe care însă Tomiță o păstrase în buzunarul de in al cămășii ca pe o comoară, special pentru acest eveniment, acesta începu teoria sa despre cuvântul care pictează cu ochii umezi ca și cum și-ar fi amintit de cineva drag pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. Când vorbea ridica țigara în aer ca pe o pensulă, iar ceilalți își înălțau capetele de pe bancă urmărind cu gurile căscate cum Tomiță picta invizibil, de parcă ar fi văzut un tablou celebru dintr-un muzeu expus publicului pentru prima oară. În acele momente Ovidiu, care-l admira sincer pe Tomiță, îi vedea aproape fizic cuvintele ridicându-se ca într-un balet de arteziene, ca și cum ai fi pășit ascultându-l într-o pădure cu fântâni în loc de arbori. Ovidiu, zâmbi făcându-și loc sub frunte, dându-și pletele la o parte să-l vadă pe cerșetor mai bine, gândindu-se că dacă nu-l vede cum trebuie, nici nu-i înțelege ideile, dar pletele îl protejară față de ceilalți în așa fel încât nimeni nu realiza cât de concentrat se uită Ovidiu la Tomiță.

- Este absurd să citești o carte în care nu există nici măcar un singur cuvânt care pictează. Dacă nu pictează nici un cuvânt, nu văd nimic... de aceea cred că majoritatea scriitorilor de azi ne tratează ca pe niște orbi. Dar eu nu sunt orb, zise Tomiță trăgând cu sete din țigară.

- Nici eu nu sunt orb, Tomiță, zise Ovidiu îndepărtându-se ușor de grup pentru că-l văzuse pe Sorin intrând în parc ca o umbră ștergând statuia lui Alexandru Ioan Cuza, simțind că acesta vrea să-i vorbească, ori nimeni din cenaclu nu știa că sunt de fapt foarte buni prieteni și amândoi scriau poezie. Ceilalți se îngrămădiră lângă Tomiță să-i asculte teoriile legate de roman...O adolescentă puse mâna la gură șoptind înspre urechea lui Laurențiu care încuviință. Fata cu obrajii roșii pistruiați îi zise repede colegii de lângă ea care-și plecă obrazul grăsuț s-o audă mai bine:

- Ți-am zis eu, a fost prof la noi...

- Și acum?

-... locuiește pe străzi. E poet.

Laurențiu care nota ceva într-un carnețel de fiecare dată când Tomiță cerșetorul începea o teorie nouă, se întoarse supărat spre fete ca și cum ar fi vrut să facă liniște într-o sală de spectacol. Laurențiu își nota conștiincios în carnet ideile lui Tomiță. Pe unele dintre ele le folosea la clasă intimidând profesorii. Dând paginile carnețelului la o parte, găsise câteva fraze pe care Tomiță le rostise în cenaclul trecut. După ce le notase le subliniase cu o cariocă: „Pentru mine literatura nu este o problemă minoră pe care s-o ascund sub preș, literatura mea sunt eu. Eu sunt poet pentru că sunt liber, pentru că respir, pentru că dorm unde vrea inima mea. Eu sunt poet și dacă-mi ia cineva poezia, îmi ia totul.”

„Ce-ar fi, se gândi Laurențiu, aranjându-și ochelarii care-i căzuseră pe nasul ascuțit, să-mi propun ca după terminarea liceului să ajung poet așa cum toți ceilalți vor să ajungă ingineri, contabili, măcelari, experți, directori...ce-ar fi să am cea mai frumoasă meserie din lume – meseria de poet. Ce-o să spună, mama?”

- Teoretic, romanul este simplu, este o carte cu oameni și întâmplări, zise Tomiță trăgând din țigară cu o voce gravă, blândă care parcă-l ridica de la pământ așezându-l într-o poziție înaltă ca la o tribună, în așa fel să fie auzit clar de toată lumea...bine putem așterne straturi de dezbateri despre perspective narative, despre complexitatea personajelor, despre rafinamentele de limbaj, obiectivitate, subiectivitate, metalepse narative, adică fel de fel de confuzii între lumea imaginară și cea reală, întâlnirea autorului cu propriile personaje, figuri, figuri... dădu plictisit Tomiță din mână, în esență romanul rămâne o carte cu oameni și întâmplări, dar dacă nu am o sursă de senzitivitate, un cuvânt care atinge, care mângâie, un cuvânt care sună, un cuvânt care miroase, un cuvânt care pictează, totul este inutil, este ca și cum iubești fără să faci dragoste, este mai absurd ca o existență fără sex. Eu nu am o problemă când definesc romanul, am o problemă când definesc poezia. Când definesc poezia, zise Tomiță grav ridicându-se ușor de pe bancă de parcă poezia ar fi fost o persoană venerabilă care tocmai a intrat în parc, am un șoc... sunt în fața unui șoc ca și cum tocmai a ieșit un animal fabulos de după un copac, a trecut prin fața mea un centaur și eu nu am nici măcar timp să-l arăt cu degetul  și să spun – uite asta este poezia, zise Tomiță adânc mișcat cu atâta emoție, încât auditoriul întoarse capul în direcția în care Tomiță arătase cu degetul, dar toți într-o singură secundă, ca la o comandă, grupul lăsând în aer un murmur. În fața poeziei, toate dezbaterile cad ca niște steaguri...

Sorin dădu noroc cu Tomiță lăsându-i câteva țigări Carpați, strecurându-se printre grupul din jurul băncii, iar cerșetorul cu ochiii umezi, abia apucă să-i zâmbească recunoscător pentru că el însuși era absorbit de propria teorie despre poezie și abia acum urma partea la care meditase atâta timp – Eu aș putea trăi într-o lume fără Dumnezeu, m-aș urca pe o piatră, în cetatea răufăcătorilor și aș predica despre bine, frumos, adevăr pânâ m-aș stinge de bătrânețe chiar dacă nu m-ar asculta nimeni, dar dacă aș putea trăi într-o lume fără Dumnezeu, cu nici un chip, dar cu nici un chip, nu aș putea trăi într-o lume fără poezie, zise Tomiță privind spre soare, rămânând nemișcat câteva clipe ca o statuie de aramă încremenită pe bancă sau ca un tip imitând statuile cu gesturi frânte, ieșind din starea de nemișcare când cineva îi lasă un bănuț sau îi întinde o țigară.

- Trebuie să mă ajuți într-o problemă de viață și moarte, zise repede Sorin gâfâind vădit emoționat în spatele unor boscheți, unde privirile celor de la cenaclu nu ajungeau. Oricum, toți erau absorbiți de teoriile lui Tomiță despre poezie care încercând să explice poezia făcea el însuși niște poeme memorabile, niște texte încărcate de metaforă, atât de dense încât puteau fi considerate ele însele niște spectacole de imagini. Pot să mă bazez pe prietenia ta?!

Ovidiu dădu ochii mari peste cap, aproape să leșine de emoție. Încercând să-și recapete echilibru abia mai avu puterea să șoptească:

- Normal, știi bine că da. Ești singurul prieten pe care-l am.

- Am plecat de acasă. Pot să dorm în noaptea asta la tine?

- Cred că da, zise Ovidiu ușor nesigur, încercând să se corecteze, își dădu pletele într-o parte.

- Dar nu trebuie să știe nimeni, șopti Sorin neobservând tonul incert. Poți să mă ajuți sau nu?

- Eu dorm cu fratele meu, dar trebuie să vii după 11 noaptea, pentru că abia atunci pleacă mama la serviciu. Lucrează la gară impiegat de mișcare ceva de genul. Înainte de a pleca la muncă intră în cameră și ne sărută pe frunte și ne cere să fim cuminți. Așa se poartă cu noi de ani de zile, nu realizează că am crescut. Dar... zise Ovidiu aprinzându-și o țigară Kent după care i-o întinse lui Sorin să tragă un fum, acesta fiind atât de emoționant încât o uitase între degete, după ce trase un fum cu sete făcând scrum aproape jumătate din țigară, dar Ovidiu o recuperă tăcut înțelegând situația prietenului său care nu-i vorbise niciodată în acest fel, dar acum simțindu-l la nevoie, era hotărât să-l ajute, de aceea, ca să nu-l forțeze, nu insistă să afle ce s-a întâmplat, așteptând ca destăinuirea să vină de la sine.

- M-au chemat la spital și mi-au dat o cutie de scrisori. Uitaseră de ea după ce am identificat-o pe mama la morgă. Le-am citit aseară pe nerăsuflate. Nu o să-ți vină să crezi, dar nimic din existența mea nu este adevărat. Absolut nimic.

- Nimic nu este adevărat, zise Ovidiu ca și cum i-ar fi arătat că înțelege, deși nu înțelegea nimic.

- Totul a fost o minciună. Scrisorile mamei mi-au dezvăluit totul. Dar am simțit întotdeauna asta. Am știut. Abia după ce a murit mama am înțeles clar realitatea în care trăiesc. Știi că aveai teoria aia cu obiectivitatea romanului...mă rog zise Sorin arzându-și degetele în chiștocul aprins, numai să recupereze un ultim fum din hârtia filtrului. Ovidiu îi întinse o țigară întreagă pe care o cumpărase la bucată de la consignația din colț. În tine am încredere, poate c-o să-ți spun vreodată, „dar generalul nu este tatăl meu și acum”, gândi Sorin amintindu-și poziția lui la masa generalului care mânca întotdeauna cu fetița alături și cu fratele mai mic, iar el Sorin stătea mai departe lângă mama lui care îl acoperea într-un fel ca o pasăre care-și protejează puiul cu aripa. Abia acum înțelese perfect că nu aparținea acelei familii. Chiar nu pot să-ți spun, acum totul se prăbușește sub mine.

- Stai puțin, îl trase Ovidiu de umăr văzând că Sorin vrea să plece. Sper că vii la bacalaureat!

- A, nu, nici nu te gândi. Nu aș putea să lipsesc.

- Sper...zise Ovidiu mai ușurat plecând privirile. Sper că nu ai să părăsești cenaclu.

- Nici măcar prin minte să nu-ți treacă. Niciodată. Nici nu aș putea, cenaclu sunt eu.

- M-am gândit eu, îi zise Ovidiu liniștit dându-și pletele pe spate. Vru să-l întrebe cât o să  dureze problema asta, dar se opri intimidat. Noaptea veni repede într-un salt peste corzile ringului, ca un croșeu lovind de nicăieri, Sorin amețit de toate avalanșele de întrebări pe care le creea spiritul său, și toate amintirile venind altfel în memorie, cu alte contururi și noi înțelesuri, reuși să intre în camera prietenului său al cărui frate se făcea că doarme în patul supraetajat, de fapt era ochi și urechi ascultând conversația celor doi. Înainte să adoarmă, Sorin se duse la toaletă și se spălă sub braț. Privind periuța prietenului său, se gândi că mai bine l-ar fi întrebat dacă-i dă voie s-o folosească.

- Ți-am folosit periuța de dinți, îi zise prietenului său... la întoarcerea în cameră, iar Ovidiu care voia să se ducă la toaletă tocmai să se spele pe dinți renunță intrând în pat alături de prietenul său care mirosea a transpirație. „Acum o să-mi spună totul, gândi Ovidiu atent, dar Sorin deja începu să sforăie rupt de oboseală. Dimineață se strecură atent din cameră lăsându-și prietenul să doarmă. Împinse ușor capul băiețelului de deasupra pentru că mai avea puțin și cădea din pat, adormind în poziția în care-i ascultase aseară pe cei doi. Ieșind din clădire observă că portarul se uită suspect după el. Vru să se întoarcă să-l salute dar orașul îl smulse de pe trotuar în tumultul dimineții, în aglomerația metropolei. Cu ultimii bănuți, își cumpără o cafea, cu privirea pierdută rămasă pe un chiștoc de lângă bordură. „Trebuie să iau urgent măsuri să-mi câștig existența. Exclus, își zise dând capul într-o parte gândindu-se c-ar putea să doarmă în subterane ca Tomiță sub conductele de apă caldă ale metropolei. După ce bău cafeaua calm privind lacul din parc, lăsă ultimul bănuț pe masă lângă farfurie spre surprinderea chelneriței care-l urmări cu privirea o vreme îngrijorată, până ce dispăru după sălciile de la marginea apei. Făcu câțiva pași și se așeză pe o piatră chiar lângă mal.  Privind în oglinda apei își văzu chipul  preocupat unduind acvatic indigo. Își scoase ochelarii să vadă mai bine în reflexiile liniilor, surprins că propria imagine din oglinda apei îi zâmbește încrezător. Dar dac-am să-l caut, gândi cu voce tare... ce poți să afli de la un om care și-a jucat casa la cărți...oricum este tatăl tău... a fost poate, măcar să-l privești măcar o dată în ochi să ții minte cum arată înainte... înainte de ce...? strânse din pumni... de multe ori a bătut-o, mai bine nu... teoretic poți să-l găsești foarte ușor, teoretic... Închizând ochii își privi suprins ceasul, seara veni chiar pe neașteptate ca și cum l-ar fi pândit să închidă ochii întinzându-se pe bancă. Prin somn scrâșni din dinți făcând o furnică urcându-i pe nas să cadă pe lemnul umed al băncii. Regăsindu-și echillibrul furnica intră repede în maleta lui Sorin ca într-o junglă violetă.

de Cristian Biru