top of page

De la tipar la peliculă

Actualizată în: 20 feb. 2023

„AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY”, DE LA TIPAR LA PELICULĂ

Viețuim într-o lume a minții, cu protocoale rigide, care ajung să ne definească și să ne clasifice, care ne țin captivi, furându-ne prezentul. Suntem simple relee, suntem biete ținte predictibile, nu suntem noi, nu trăim. Iar dacă ajungem să o facem suntem descalificați, marginalizați și ignorați. Această lume a gândurilor, ideilor, principiilor și valorilor este o construcție superficială, o pojghiță înșelătoare, pentru care suferim, ne pierdem liniștea și ne ucidem sistematic trăirile firești. Totul pentru a avea, a fi cineva, a aparține, a rămâne, a primi validarea celor din jur sau a nu ieși din rând și pentru tradiție. Aceasta este lumea pentru care trăiește Clifford Chatterley, un tărâm rece, cuantificabil, palpabil, profitabil, cu repere și ținte clare, în care fiecare își cunoaște locul și își joacă rolul, fără să protesteze, pentru un rezultat corespuzător. Când acesta îi propune soției sale să întrețină raporturi extraconjugale cu scopul de a obține o sarcină, care să-i asigure un urmaș, ulterior cizelat după imaginea sa, sub pretextul de a da un sens căsniciei. Motivând asemenea relații Clifford spune: If people don't exagerate them ridiculously, they pass like the mating of birds. Astfel, s-ar crede că aceasta este mărturia minții limpezi a unui om lovit, însă reprezintă o formulă egoistă pentru a păstra continuitatea unui sistem, femeia fiind considerată, încă o dată, o forță la îndemână, o resursă administrabilă în civilizația patriarhală. Lui Constance nu i se acordă libertate, nu i se dă voie, ci i se delegă rolul de a fi actorul unui compromis, ale cărui urmări emoționale și afective nu interesează. Acest compromis este un adevărat labirint capcană. Oliver, pe de altă parte, este omul din afara sistemului, un low class, un low life, dar cu integritate și știința vieții, care spre deosebire de Clifford, o poate lua de la capăt oricând și oriunde.

Romanul lui David Herbert Lawrence prezintă gnostica eliberării feminitații prin iubire, nu o dramă romantică, în realitate, nefiind obscen prin sexualizarea femeii, ci prin punerea sub semnul întrebării a sistemului de valori din acele vremuri.

Iată câteva rânduri despre patru ecranizări emblematice:

L'Amant de lady Chatterley are premiera în 1955 și este regizat de Marc Allégret, care, împreună cu Philippe de Rothschild și Gaston Bonheur, a scris și scenariul. Această primă ecranizare îi are în rolurile principale pe Danielle Darrieux (Connie, actriță franceză, atunci în vârstă de 38 de ani), Erno Crisa (Oliver, actor italian, atunci în vârstă de 41 de ani) și Leopold John Genn (Clifoord, actor englez, atunci în vârstă de 50 de ani). Pelicula alb-negru are limitări tehnice și de concept evidente, însă actorii sunt frumoși și convingători. Există o senzualitate neașteptată a stângăciilor. Danielle este stilată, uneori foarte french, dar „se coboară” foarte firesc la nivelul partenerului în scenele cu apropiere fizică. Erno încă arată ca pe coperta revistei „La Culture Physique” din 1938, este seducător, bine făcut, impunător, aprig și oferă o scenă veritabilă de violență domestică în compania lui Jacqueline Noëlle (Bertha Mellors), scenă care taie respirația și completează neașteptat imaginea personajului. Leo face un Clifford aristocrat, generos, rece și viclean. Această triadă echilibrează bine jocul. Pelicula merită să fie un reper interpretativ, chiar dacă nu păstrează stilul epocii romanului. Scenele alb-negru se succed brusc, generând tensiune, stare întreținută și de coloana sonoră, care poate alcătui o adevărată simfonie. Pot fi reținute următoarele linii, pe care i le spune Oliver lui Connie și care sună teribil de bine în limba franceză: Mon chéri...Tu es restée une jeune fille.Aujourd'hui, tu étais absente, très loin, pendant que je t'aimais.Ça arrive, tu sais. Il ne faut pas en faire un drame. La vie d'un homme et d'une femme est faite de jours…ajoutés aux jours, patiemment.C'est humble, l'amour.Et laborieux. Et patient.Au fond, ça n'est pas pour les riches.

Ecranizarea din 1981 regizată de Just Jaeckin, cu Sylvia Kristel (Constance, 29 ani), Nicholas Clay (Oliver, 35 ani) șiShane Briant (Clifford, 35 ani) este consistentă, în acord cu epoca romanului, bogată în detalii, dar cu aerul producțiilor de la începutului anilor optzeci (ceea ce nu e un mare dezavantaj). Sylvia Kristel este o Connie versatilă, cu o excursie interpretativă cam largă de la soția cu nasul pe sus și absentă a baronetului, la amanta simțitoare și firavă a paznicului. Nicholas Clay este un Oliver viril, puternic, stăpân pe situație, un adevărat deschizător de drum. Shane Briant joacă un Clifford marcant, crud, pervers, suferind și, în aceeași, măsură ipohondru și șantajist, fiind perfect integrat în intrigă, încât se poate spune că acest film este despre el. La acestea se mai adaugă scene de nuditate cât vezi cu ochii și un dans în ploaie veritabil. Cadrele sunt cuprinzătoare, nu obosesc, au continuitate și o tentă roșcovană. Muzica, în schimb, este generată electronic și are, uneori, accentele unei producții polițiste.

BBC oferă în 2015 o dramă romantică pentru televiziune, în adaptarea și regia lui Jed Mercurio. Este o producție dinamică, elegantă, detaliată, adecvată epocii, spot on. Holliday Grainger (27 ani) în rolul lui Connie, este drăgălașă, uneori prea snoabă, capricioasă, alteori enervant de copilăroasă. Richard Madden (29 ani) joacă un Oliver, provincializat forțat, păros, puțin peltic, fără șansă și tont.James Geoffrey Ian Norton (30 ani) este un Clifford nobil, calculat și implicat. Filmul nu merge pe linia exhibiționării goliciunii și a actului sexual, ci pe a semnificațiilor libertății (fiind producție TV), deși, datorită omogenității și corectitudinii, tinde să piardă din efect. Filmul impresionează prin cadre luminoase din incidențe neașteptate (pentru televiziune), cu efecte speciale, uneori fiind picturale, în culori vibrante. Coloana sonoră are o dantelă simplă, însoțitoare, cu inserții de epocă, fără să răscolească.

Laure de Clermont-Tonnerre, în ecranizarea din 2022, păstrează din elementele importante ale narațiunii, dar se concentrează exclusiv asupra personajului feminin, urmărindu-i dinamica intimă și imersia în voluptăți, extrăgând-o sistemului clasei sociale în care tocmai intrase prin căsătorie și creând, astfel, o opoziție pe care o exploatează ulterior. Emma Corrin (27) susține un joc natural, ingenuu, capricios, cvasi-impredictibil, captivant și congruent în privința structurii personajului. Jack O'Connell (32), pe de altă parte, chiar dacă este pus la treabă serios și expus pe măsură, dovedește o masculinitate mitigată prin gestică și prezență, care face, spre exemplu, ca scena conflictului cu Ned să fie bizară, neconvingătoare. Cu alte cuvinte nu este suficient de golan și are un aer urban. Scena îmbrățișărilor în iarba înaltă și uscată aduce aminte de vechi clipuri muzicale și pare că nu-și are locul, iar mult lăudatul dans în ploaie, o alegorie la regăsirea eului și a fecundității lui, mai degrabă, decât un elogiu adus plăcerilor fizice, este întru totul înduioșătoare. Există filme de artă cu expunere mai mare, însă faptul că, încă, urmărim o producție pentru scenele cu nuditate, ne arată că stăm foarte prost cu intimitatea, și asta, în ciuda liberalismului declamat al timpurilor noastre. Matthew Duckett este enervant de snob, dar adolescentin, impenetrant, fără greutate, pe când, Joely Richardson joacă ambiguu și abil în rolul infirmierei Mrs. Bolton, ceea ce crează o tensiune binevenită. Cadrele sunt dinamice, voyuer-riste, dominate de bokeh și diafan în tentă albastră. Muzica intervine punctual pentru a marca dramatismul, tulbură și accentuează peisajele cu vreme insulară.


165 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

Cititorul

1 Comment

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Eugen Gombos
Eugen Gombos
Feb 28, 2023

Mi-a plăcut trecerea prin cele 4 ecranizari!

Like
bottom of page