Abundența actuală de filme aduse în atenţia publicului nu este nicidecum benefică, nici domeniului şi nici cultivării unui bun şi potrivit gust artistic. Cu toate acestea există filme de o calitate excepţională, care nu ies în evidenţă prin reclame stridente, iar în noianul haotic de care aminteam sunt mai greu de găsit pentru cei care nu sunt neapărat pasionați de film. „Cititorul” este o ecranizare a romanului publicat în 1995, al autorului german Bernhard Schlink, în regia lui Stephen Daldry, scenariul fiind semnat de David Hare.
Trecem peste scenele pasionale din prima parte a filmului, nu pentru că ar fi deranjante, ci pentru că nu ele sunt cele care dau greutate peliculei. Nici pe de parte! Reţinem totuşi vis-à-vis de acestea profesionalismul lui Kate Winslet, care are experienţa scenelor nud din mai multe filme, dar şi pe cel al tânărului actor german - necunoscut pentru mine - David Kross.
Povestea de dragoste dintre un tânăr de șaisprezece ani (Michael Berg) şi o femeie (Hanna) cu douăzeci de ani mai în vârstă este arătată nu numai frumos, dar mai ales într-un mod realist. Mai mult, acest realism nu este doar vizual, ci surprinde şi un anumit spirit, despre care voi vorbi mai târziu. Foarte pe scurt, între cei doi se înfiripă o dragoste ce se consumă sub toate aspectele. Tânărul, la prima lui relaţie, iubeşte evident cu toată fiinţa şi tot sufletul lui. Femeia, nu mai puţin dăruită, este cu el, însă mereu reţinută, mereu serioasă. Nu ştim dacă aceasta este firea ei, dacă ascunde vreun secret, ori dacă nu îl iubeşte de fapt pe tânăr. Uneori pasională, alteori de o rigurozitate aproape cazonă, nu se deschide deloc în faţa iubitului, acesta necunoscându-i nici măcar numele. Veşnica ei solicitare este aceea ca tânărul, elev încă, să-i citească diverse cărţi, ea trăind cu bucurie sau lacrimi fiecare poveste auzită. Câteva scene ne duc cu gândul la faptul că ea nu ştie să citească. Apoi, tocmai când este avansată la serviciu, femeia dispare din viaţa tânărului. Evident, acesta nu poate uita prima sa dragoste.
Anii trec, iar Michael, în calitate de student la drept, participă la un proces intentat naziştilor pentru crime de război. Printre deţinutele acuzate se găseşte şi Hanna, fost gardian într-un lagăr de exterminare al evreilor. Această a doua parte a filmului are implicaţii deosebite, atât în viaţa personajelor, cât şi în firul narativ. Acuzatelor li se reproşează moartea a trei sute de deţinute, iar ele se coalizează împotriva Hannei, susţinând că ea a fost şefa lor, ea dat ordinele şi a întocmit raportul cu privire la incident. Pentru a compara scrisul din document i se cere o mostră de scris, însă ea refuză, recunoscând acuzaţia.
Michael participă ca spectator la toate acestea, ştiind că dezvăluirea secretului cum că Hanna este analfabetă, o poate salva. Deşi cere sfatul profesorului său care îl îndeamnă să acţioneze, deşi porneşte să o viziteze pe Hanna la închisoare (dar se răzgândeşte), în cele din urmă rămâne în pasivitate, iar Hanna este condamnată la închisoare pe viaţă. Această opţiune a tânărului stârneşte o mare controversă pentru spectator. Nu o mai iubeşte pe Hanna? Doreşte să o pedepsească pentru că l-a părăsit? Ori deşi o iubeşte, în sufletul său se dă o luptă între dragoste şi dreptate (?) având în vedere că vizitează între timp şi fostele lagăre de exterminare. Hanna, evident, nu este atât de vinovată cât lăsa procesul să se înţeleagă.
Peste alţi ani, Michael devine avocat, are o fată deja majoră, divorţează. Se pare că tot nu poate uita dragostea lui din tinereţe ori poate remuşcările nu îi dau pace. În cele din urmă începe să trimită Hannei, în închisoare, casete înregistrate, conţinând cărţi citite de el. Zeci de casete, însă nicio scrisoare. Hanna învaţă să citească şi chiar îi scrie, rugându-l să-i scrie şi el, însă Michael nu o face. Întrebările inundă iar gândurile spectatorului. În cele în urmă, în 1983, după aproape douăzeci de ani, Hanna urmează să fie eliberată. Fiind singura persoană care a ţinut legătura cu ea, Michael este anunţat. Cu o săptămână înainte de eliberare o vizitează la închisoare. Michael este un om trecut de prima tinereţe, Hanna este deja bătrână. Întâlnirea este sobră, rece. Deşi este evident că el nu este indiferent de soarta ei, nu îi întinde mâna, gest recepţionat cu durere de Hanna. Peste o săptămână, când Michael se prezintă pentru eliberare, află că Hanna s-a spânzurat în celulă. I-a lăsat nişte bani, rugându-l să îi dea unei fete, acum femeie, care supravieţuise acelui incident din timpul războiului, din lagărul nazist.
Nelămuririle spectatorului nu se termină odată cu închiderea cortinei. De ce avusese Hanna acel comportament ciudat în tinereţe? Fugea de pedeapsă şi se proteja în acest fel ori suferea, avea remuşcări pentru cele întâmplate? De ce considera faptul că nu ştia să citească şi să scrie o ruşine mai mare decât crimele comise (discutabil dacă voit sau nu)? Acceptase pedeapsa doar din acest motiv ori o considera cuvenită?
Kate Winslet reuşeşte să dea viaţa femeii germane simple, fără şcoală, care fusese nevoită să facă orice pentru a trăi în timpul războiului, îndoctrinată oarecum de epoca nazistă, dar fără a fi adepta acestei doctrine. Modestă, de o frumuseţe statuară şi adesea cazonă, cum am spus, dar cinstită şi corectă în felul ei, vede şi înţelege lumea într-un mod limitat, fiindu-i imposibilă o altă abordare. În fine, de ce alege moartea când toate păreau a se îndrepta? Urma să fie eliberată, învăţase să scrie, îl regăsise pe Michael. Vârsta? Teama de a înfrunta lumea infinit de mult schimbată? Sau viitorul pe care nu îl vedea alături de Michael? Aceleaşi vechi remuşcări pentru faptele ei sau, în cele din urmă, atitudinea indiferentă a bărbatului?
Aceleaşi, dar şi multe alte întrebări ridică şi atitudinea lui, de pe tot parcursul filmului, după despărţirea lor. În final, când Michael duce femeii banii în America, conform testamentului Hannei, pare că suferă enorm.
Filmul se termină în cimitir, unde Michael o duce pe fiica sa la mormântul Hannei, pentru a-i spune întreaga poveste, pentru a-i motiva de ce toată viaţa lui a fost şi el rece, distant, trist. Un plus şi pentru Ralph Fiennes (vezi „Pacientul Englez”- 1996), interpretul lui Michael adult.
Dacă romanul ar fi aparţinut unui scriitor american, cu siguranţă că Michael ar fi salvat-o la proces, ori în cele din urmă ar fi rămas împreună. Bernhard Schlink alege însă o linie specifică scriitorilor europeni care, chiar în scrieri fictive, redau o realitate departe de idilic, fără final fericit, cu relele şi bunele ei. Personajele nu sunt împărţite în două categorii: pe de-a întregul bune sau pe de-a întregul negative, ci fiecare însumează şi calităţi şi defecte, întocmai cum sunt oamenii, cum este oricare dintre noi.
Pentru mine au existat trei planuri: cel al poveştii; cel al frământărilor personajelor, al problemei legale şi morale din spatele poveştii; şi cel de-al treilea, care zugrăveşte în mod nevăzut, neevident, fiecare caracter. Este redată atmosfera temporală din Germania acelor vremuri, însă în chip admirabil este surprins spiritul german. Rigiditatea nativă a acestui popor, inteligența lor, chiar superioară. Dar mai presus de toate mândria şi răceala ce îi caracterizează, în ciuda amplelor frământări sufleteşti, cu nimic mai prejos decât cea a oamenilor din alte culturi şi locuri. Ele rămân adânc ascunse şi chiar dacă generează suferinţă, nu lasă loc pentru exteriorizări specifice latinilor, ori pentru acţiunile netrecute prin filtrul raţiunii, ale americanilor. Aici învinge morala, dreptatea raţională, nicidecum pasiunea. Rămânem ancoraţi în corectul concret, fără ca propriul nostru suflet să fie satisfăcut la final.
Filmul te lasă cu multe întrebări despre morală şi justiţie, despre dragoste, despre conduita care ar fi fost potrivită pentru ambele personaje principale. Te lasă cu bucuria unui film excelent, dar şi cu o durere în suflet, poate şi o lacrimă, dar mai ales cu părerea de rău pentru neputinţa de a schimba cele întâmplate. Ar fi trebuit atât de puţin!...
de Eugen Gomboș