Pe vremea Războiului Rece, România nu concura în cursa înarmărilor, dar ar fi câştigat-o pe cea a muncii prost plătite. Bărbaţii şi femeile îşi luau dimineaţa servietele sau genţile – aşa cum bunicii lor plecau spre ţarini cu sapa, grebla ori coasa pe umăr − şi se urcau în troleibuze, autobuze sau trenuri de navetişti, norocoşii pe scaune, unii înghesuiţi înăuntru precum sardelele, alţii agăţaţi ciorchine de scări ca să ajungă la timp, să apuce să semneze condica de prezenţă înainte de ultima bătaie a gongului.
Toate bune şi frumoase – nu chiar, e doar o licenţă poetică – însă ce se întâmpla cu plozii clasei muncitoare cât timp părinţii lor erau în câmpul muncii? Bonele, guvernantele rămâneau un lux pe care puţini şi l-ar fi permis. Pentru copiii norocoşi existau bunicii de la oraş, pentru ceilalţi căminele, nişte instituţii în grija cărora nici măcar o mamă vitregă nu şi-ar fi încredinţat odrasla.
Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă şi ea, chiar dacă avea un program redus la şase ore – deci, ce să facă cu mine? „Din dilema asta nu puteţi ieşi!“. Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluţia a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu.
Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i aşa?
Filmul meu, nu chiar de Oscar, la care am fost scenarist, regizor şi producător n-a fost nici comedie, nici tragedie, mai degrabă o peliculă în genul lui Luis Buñuel, perioada absurd-suprarealistă.
Am rămas deci acasă, un noroc pe care aveam să-l preţuiesc tot mai mult, pe măsură ce descopeream deliciile vieţii libere: puteam face ce voiam, când şi cum voiam. Au existat destule momente amuzante pentru mine, nu şi pentru părinţi: când am băgat foarfeca în perdelele de la toate ferestrele, scurtându-le fiindcă nu-mi plăceau franjurii, când am fost prinsă aruncând supa în chiuvetă, ispravă pe care o făceam mereu, doar că în ziua aceea mama se întorsese mai devreme şi n-apucasem să şterg urmele faptei − şi altele, dar e mai bine să nu le pomenesc.
Alftel spus, nu mă plictiseam deloc. Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu secţiuni desfăşurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai şi 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe strada Lungă; preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe cai lor masivi şi impunători, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta.
Cai erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez − poate nu chiar atât de pur... Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de-ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare din cele 364 de zile rămase. Şi aşa, din amintiri, gânduri, filme şi cărţi topite în creuzetul imaginaţiei a prins să bolbosească ceva, fiindcă într-o dimineaţă m-am pomenit că nu mai sunt singură acasă.
Mă uitam ca de obicei pe fereastra-triptic şi, când am întors privirea spre cameră, am dat cu ochii de el. Plutea la vreun metru de podea, cu picioarele încrucişate, de parcă ar fi stat pe un covor zburător. Arăta ca un băiat de 13 ani, semănând mai degrabă cu Peter Pan decât cu Puck, spiriduşul. Ariel, i-am zis cuprinsă de o inspiraţie subită, iar oaspetele a ridicat din umeri, acceptându-şi numele ca pe o haină pe care o putea îmbrăca şi da jos oricând. De unde până unde Ariel? Nu de la detergentul ce trebuia să mai aştepte o jumătate de secol pentru a ajunge în supermarketuri, ci de la duhul înaripat din Furtuna lui Shakespeare.
Aici, trebuie să mărturisesc, era şi vina tatei. El era responsabil cu cititul poveştilor, dar îşi îndeplinea sarcina într-un fel original. În copilărie am sărit peste Punguţa cu doi bani, Fata moşului şi a babei, Prâslea cel voinic şi merele de aur, oprindu-mă la basmele fraţilor Grimm şi Hans Christian Andersen, mult mai interesante decât Capra cu trei iezi. Dacă Scufiţa Roşie îmi părea la fel de palpitantă ca Hansel şi Gretel, am trecut poate prea repede la Povestiri după piesele lui Shakespeare, carte pe care ajunsesem să o ştiu pe de rost. Într-una dintre istorisiri, Ariel era pus pe şotii, dar şi pe fapte bune – adică nici erou, nici răufăcător – un caracter credibil, cum ar fi spus scriitorul care nu eram încă.
În piesa lui Shakespeare, Prospero, ducele Milanului, s-a pomenit exilat împreună cu fiica lui, Miranda, pe o insulă ce se presupunea a fi pustie, însă acolo au dat peste Ariel şi fratele acestuia, Caliban. În piesa mea, lucrurile luaseră o cu totul altă turnură. Prospero, Caliban şi Miranda erau trei ponei aflaţi în paza lui Ariel care, nu se ştie din ce motive, mi-i adusese să le port de grijă.
Nici prin cap nu mi-a dat să refuz!
A urmat o perioadă de care îmi amintesc cu drag şi oarece îngrijorare, deşi de atunci n-au mai fost momente când să-mi fi luat închipuirile drept realitate... Orice lucru pe care vrei să-l păstrezi cât mai multă vreme, trebuie să rămână ascuns – ştiam deja asta. Un principiu experimentat şi mai târziu în viaţă, când toate clipele mele cu adevărat fericite au trebuit furate, trăite ca un zbor de efemeridă şi ferite de ochii celor care, dacă nu-mi doreau răul de-a dreptul, îmi voiau binele aşa cum îl înţelegeau ei.
Agenţii secreţi sunt nişte oameni norocoşi – întotdeauna am fost încredinţată de asta. Chiar şi acum, când trecerea anilor ar fi trebuit să mă înţelepţească, încă îmi păstrez convingerea. Ce poate fi mai palpitant decât să duci o existenţă dublă, una normală şi una de care să nu ştie nimeni? E ca şi cum ai trăi de două ori! Lunile în care mi-am păzit cu străşnicie taina au fost tare ciudate, dar şi frumoase.
Pentru părinţi şi pentru restul lumii, păream o fetiţă obişnuită. Era adevărat, nu mergeam la cămin, nici nu aveam copii de vârsta mea cu care să mă joc – însă nu făceam caz din atâta lucru, ori din faptul că mama mă lăsa încuiată în casă câtă vreme era la serviciu.
„Ce greu trebuie să-i fie, sărăcuţa!“, o auzeam plângându-se câte unei prietene care se grăbea să îşi arate compasiunea. Eu tăceam mâlc, lăsându-mi privirea în pământ, cu prefăcută resemnare. Ce să le spun? Nu vă faceţi griji, nu mă plictisesc deloc, Ariel şi poneii lui îmi ocupă tot timpul?
Ariel nu rostea vreun cuvânt, îmi ştia în schimb orice dorinţă înainte să mi se închege în minte. Şi, câteodată, îi auzeam glasul sub frunte; îmi răscolea gândurile aşa cum vântul face copacii să foşnească, trezind alte voci decât cele omeneşti, dar cu vorbe pline de miez şi înţelesuri ascunse.
Cei trei căluţi ai lui nu arătau mărunţi şi îndesaţi ca poneii, fiind mai curând nişte cai în miniatură. Caliban era mai negru decât nopţile fără Lună, iar lui Prospero cel alb ca zăpada şi din neamul unicornilor cineva îi retezase cornul de fildeş, lăsându-i un ciot în mijlocul frunţii. Miranda era o frumoasă iapă andaluză, cu blana catifelată, de culoarea chihlimbarului. Spre deosebire de Ariel, care putea să plutească peste lucruri deşi n-avea aripi, poneii mergeau pe pământ şi erau ca toţi căluţii – cu excepţia faptului că rămâneau nevăzuţi, desigur.
Trebuia să am grijă de ei, sarcină nu întotdeauna uşoară. După-amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama – îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe Strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghiindu-i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor.
Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul şi picioarele din faţă, într-un salt încremenit. Deasupra lor erau trei sirene ţinându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi trup. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.
A fost fântâna aceea, la care mă uitasem de-atâtea ori, cea de la care a pornit fantezia mea ciudată? Poate că da. Dar pentru moment era locul unde îmi trimiteam micuţa herghelie la adăpat. După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască iarbă în insula verde din inima oraşului − înconjurată de Sfatul Popular, Palatul Poştei, al Telefoanelor, hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, Rectoratul şi, de cealaltă parte, vilele antebelice de pe strada Iorga şi biserica Buna Vestire.
După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – pe atunci 7 Noiembrie − apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele era încă umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin anii ’80 bătrânii arbori aveau să fie tăiaţi, aşa cum fuseseră alungaţi porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele abia renovate.
Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului numit şi Strada Porţii. Acolo maşinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine. Unii se oprea câteva clipe în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă.
Drumul de întoarcere trecea prin Parcul Central, de unde îmi recuperam caii lăsaţi să pască sub ochii vigilenţi ai lui Ariel, apoi porneam cu toţii tropa-tropa în jos pe strada Lungă. Abia când ajungeam la poarta curţii urma greul. Trebuia să găsesc un motiv să o ţin deschisă până se strecurau Prospero, Caliban şi Miranda, cu Ariel plutind peste coamele lor. Uneori mă prefăceam că îmi leg şireturile, alteori îmi curgea din senin nasul şi îi ceream mamei batista, iar cât scotocea ea prin geantă putea să treacă o turmă de bizoni pe lângă noi, nu doar trei căluţi invizibili.
Noaptea, poneii dormeau pe covorul din sufragerie, iar Ariel în fotoliul de lângă soba de teracotă cu cahle în culoarea cafelei cu lapte, pe care erau pictaţi – ce credeţi? – capete de cai cu ochi smălţuiţi. Toate mergeau ca pe roate în mica mea menajerie, Ariel se descurca cu sarcinile pe care i le dădeam − nu cu glas tare fiindcă nu ştia româneşte, înţelegând doar limba universală a gândurilor. O singură nelinişte apăruse la orizont; o negură care, în loc să se risipească, se îndesea. Venea iarna, zăpada avea să acopere iarba în Parcul Central. Ce-o să mănânce atunci caii? Erau ei invizibili, însă nu trăiau cu aer – ştiam bine asta, iar îngrijorarea îmi crescuse într-atât încât nu mai găseam nicio plăcere în îndeletnicirea mea favorită de octombrie: să îmi târşâi picioarele prin stratul de frunze uscate de pe alei, trezind un sunet ce avea culorile toamnei − brun, ocru, galben, şofran...
Copiii au mintea neîngrădită de reguli sau inhibiţii. Nimeni nu le-a spus încă ce este şi ce n-ar fi cu putinţă, de aceea trăiesc într-o lume miraculoasă, unde maturii nu pot pătrunde, fiindcă au pierdut cheia de la poarta de intrare. Numai micilor oameni li se îngăduie să arunce o privire într-un univers magic, ba chiar să întâlnească nişte creaturi fantastice. Însă la asta m-am gândit mult mai târziu, când eram deja izgonită din Edenul copilăriei.
Problema fânului pentru iarna ce se apropia cu paşi mari, figura încă pe primul loc în agenda mea mentală, la capitolul de rezolvat neapărat − când mi-am dat seama de un fapt bizar, pe care îl observasem de la o vreme, fără să îi dau importanţă. Ariel şi caii începuseră să dispară, întâi câte o oră-două, apoi o întreagă zi.
Închipuirile stăruie doar dacă le hrănim cu imaginaţia, sunt reale numai cât timp credem în ele. Ariel, Prospero, Miranda şi Caliban erau eroii lui Shakespeare; eu îi luasem cu împrumut, le dădusem o altă înfăţişare şi roluri noi... Iar acum se întorseseră în Furtuna, să îşi continue destinul lor firesc, de personaje dintr-o carte.
Nu ştiu exact momentul când Ariel şi poneii au ieşit din viața mea. Îi vedeam tot mai rar, mă gândeam la ei tot mai puţin, apoi, într-o bună zi, n-au mai fost. Câteodată îmi aminteam cu nostalgie de plimbările noastre prin parc, de popasurile la fântâna de la Casa Armatei; dar mă şi bucuram fiindcă eram din nou fără pitici pe creier, cum ar fi spus un psiholog din Ardeal, într-o vreme când toţi trebuiau să fie cu capul pe umeri, nu să viseze la cai verzi, ori de altă culoare, pe pereți.
de Rodica Bretin