top of page

Azilul meu

Actualizată în: 29 mai

Fragment din romanul „Azilul meu” de Alexandru LAMBA, publicat la editura „Polirom”, în colecția „Ego. Proză”, care urmează să fie lansat la Salonul Internațional de Carte „Bookfest” București (29 mai - 2 iunie 2024).



Cap. 3: George


Înțelegerea dintre mine și George fusese ca acela care scapă primul să‑l aștepte pe celălalt în părculețul din fața oficiului. Eu intrasem la interviu imediat după el. L‑am găsit pe prietenul meu fumând, așezat pe o bancă. Privea agitația de aripi în mișcare creată de un stol de porumbei care primeau de mâncare de la niște trecători.

— Deci? m‑a întrebat.

— Deci... am răspuns. Deci rău. Anunțul ăsta e o momeală. Nu știu ce ți‑a oferit ție moșul, dar pe mine avea de gând să mă trimită la mama dracului, în Algeria, să stau într‑o bază militară din deșert. Asta după ce și‑a bătut joc de mine vreo zece minute testându‑mi cunoștințele de analiză matematică.

Am lovit ușor ziarul făcut sul de spătarul băncii pe care stătea. El a râs, pufnind pe nas.

— Să înțeleg că nu prea te tentează perspectiva, ei? a spus privindu‑mă pieziș, apoi a tras un fum lung și a stins țigara doar pe jumătate fumată. Hai să mergem, pune‑ți gândurile în ordine până acasă, apoi vorbim.

Am înțeles din asta că și lui i se propusese același lucru, ceea ce a avut darul de a mă liniști.

George avea cu vreo cincisprezece ani mai mult decât mine. Și, dacă intuiția mea mă ajutase într‑o privință, aceea fusese alegerea lui ca mentor. Îl aveam ca model profesional, îmi era cel mai bun prieten, devenise substituentul figurii paterne de care, inconștient, avusesem nevoie de când murise tatăl meu, cu vreo cinci ani în urmă. Iar acum, odată ajuns printre străini, îi apreciam compania mai mult ca oricând. Deși aveam și eu douăzeci și șapte de ani.

De fapt, lui îi datoram plecarea din țară. Noi spuneam că fugiserăm, dar adevărul e că ce făcuserăm noi nu se putea numi fugă. Fiind șef de secție la uzină, George strânsese o echipă de șase oameni, cu el cu tot, și trăsese câteva sfori despre care nu ne‑a spus niciodată altceva decât „să nu ne facem griji“, să ni se aprobe o deplasare pentru schimb de experiență în Austria. Încă din anii ’60, Viena se industrializase puternic, iar poziția ei geografică și deschiderea politică a statului austriac o făcuseră tangibilă și pentru oamenii din lagărul comunist.

Când alții treceau Dunărea înot, pe‑o cameră de mașină sau se târau prin noroi, noaptea, stând cu urechea ciulită și înghețând de groază la fiecare lătrat de câine, noi plecam comod, șezând pe fotolii, în tren. Nici vorbă de frica glonțului sau a mușcăturii.

Am reluat discuția despre mutatul în Algeria când am ajuns la căminul de azilanți în care ne cazase statul francez. O clădire cu nimic mai impresionantă decât blocurile comuniste de acasă, dar curată și întreținută decent de oameni cărora le pasă de felul în care trăiesc.

Ca să fiu sincer, realitatea în care mă trezisem locuind într‑un cămin, la marginea orașului, separat cumva de cetățenii francezi, mă lovise brutal când ne primiserăm camera. Atunci m‑am gândit la ce înseamnă apartheid, la faptul că locul meu nu era acolo și la limitele ospitalității Occidentului față de noi, care nu vor dispărea niciodată. Cu timpul, însă, m‑am obișnuit să fiu înconjurat de est‑europeni, africani și asiatici, în micul nostru bloc. Iar faptul că nu mi se restricționase libera circulație prin oraș mi‑a redat, treptat, optimismul.

Și mai era și energia lui George, care nu părea dispus să vadă nimic negativ, odată ajuns în Franța.

Tocmai de aceea, atitudinea lui față de relocarea în Algeria m‑a surprins.

— Ba, eu zic că ar trebui să mergem, a dat el verdictul cu vocea lui nazală după ce‑i servisem toate argumentele contra pe care le pregătisem pe drum.

Privirile îi traversau calea ferată și sorbeau Ronul.

Cât de mult îi plăcea prietenului meu acolo! Zi de zi ne plimbam pe promenadă, de‑a lungul apei, discutam, ne făceam planuri, ne pregăteam viitorul. Doar viitorul, nu vorbeam despre trecut. Îmi povestea uneori despre războiul pe care‑l făcuse la artilerie, încărcând un aruncător de obuze Brandt. Un mortar, ca să înțelegi despre ce e vorba, încă se folosesc. Însă poveștile lui rămâneau în perioada aceea. Dacă mă gândesc bine, nu mi‑a spus niciodată ce lăsase în urmă, în România. Și niciodată nu pomenise că ar părăsi aceste locuri. Acum, după doar câteva ore de gândire, își lua rămas‑bun de la toate. Nu adio, doar rămas‑bun. Mi‑a fost ușor să recunosc tristețea despărțirii în acea rătăcire a ochilor lui negri.

Știam că aveam să cedez discuția în contradictoriu cu el. Totuși, am insistat. De dragul unui eventual „Ți‑am spus eu!“, pe care speram să nu ajung să‑l spun.

Ședeam la masa din bucătărie, cu geamul larg deschis, imaginându‑ne într‑un balcon mare, în cea mai bună stațiune turistică de pe Riviera Franceză. Ceea ce, față de drumul pe care‑l străbătusem deja, nici nu părea atât de departe.

— În deșert, George?

— Da, de ce nu? Hai să recunoaștem, musiu Corentin are dreptate. Nu ne leagă nimic de locul ăsta.

Până cu numai o zi în urmă, ar fi jurat că destinele ne aduseseră în orașul acela din Franța și mi‑ar fi spus să nu mai privesc așa negativist toate alea, că e normal să fie oamenii mai reținuți la început, dar cu timpul ne vor accepta.

— Și de ce am merge acolo?

Soarele apunea undeva în spate, alungind umbrele clădirilor peste apa râului. Avuseserăm parte de o perioadă liniștită. Avea să se termine peste câteva zile.

Am mai turnat câte un pahar de vin, din cel mai ieftin, dar care pentru noi avea gustul Occidentului.

— Pentru că acolo e nevoie de noi.


Alexandru LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov, și este absolvent al Facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor. A publicat romanele SF „Sub steaua infraroșie” (2016) și „Arhitecții speranței” (2017), precum și un volum de proză scurtă, „Singurătatea singularității” (2018). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariile pentru albumele de bandă desenată „Focurile lumii noi” (2018) și „Povești din lumi și timpuri” (2022), ilustrate de Alexandra Gold. Pentru cea mai recentă carte a sa, „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” (2022), a primit „Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final”.

72 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Promisiunea

Commentaires

Noté 0 étoile sur 5.
Pas encore de note

Ajouter une note
bottom of page