Banul de argint

-fragment de roman-

Motto: Spahii și beşlii[1] turci îl numeau pe Vlad Țepeș, Kazikly[2].

Ienicerii albanezi  și sârbi în dialectul lor de luptă,

                                        în turca aproximativă în care comunicau ordinele, îl numeau Kazâglu.

Cuvântul s-a impus și în anumite cronici sârbești și turcești.  

El a ajuns să însemne în scrierile cronicarilor balcanici – Bestia.

   Pe vremuri satul sfânt se numea Kogai. Emisarii greci îl numeau Kogayon[3]. Aici îşi primea regele ambasadorii de taină. De asemenea, aici, în fiecare primăvară, veneau căpeteniile să-şi plătească taxele. Când fiecare trib aducea banii, începeau întrecerile între războinici. Cei mai buni luptători erau numiţi juri peste sate. În fiecare sat existau trei juri. Dacă regele trecea prin sat şi voia să afle adevărul, chema jurii şi întreba cum s-au petrecut lucrurile şi cum ziceau jurii aşa era. Aceasta era dreptatea în vremea aceea.

  În Kogai exista un neam numit Basarei[4] pentru că-şi făcea steag din vulpe şi se îmbrăca în blănuri de vulpi. Pe vremuri pe munte erau două totemuri - lupul și vulpea. Unii își făceau steaguri din lup, alții din vulpe. Tribul cu însemnele lupului era neîntrecut în lupta cu sabia, dar ceilalți cu însemnele vulpii pe scuturi erau cei mai buni arcaşi din lume. Legenda spune că înainte de a pleca la luptă așteptau ploaia și trăgeau de pe cei mai înalți munți după nori, iar săgețile se întorceau din cer înroșite de sânge. Când petreceau, se cutremura munţii și nuntașii jucau sălbatic cu ființe din celălalt tărâm, cu sânziene și măiastre, cu lele și făpturi de peșteră, demoni, căpcăuni,  zburători, zmei și suflete rătăcite.

  Ţara lor era numită printre sciţi Basarabia şi se întindea până la Marea cea Mare înspre est şi până dincolo de Nistru. Înspre nord ţara atingea ţinuturile sarmaţilor iar înspre sud locurile unde se vorbea greaca. Dinspre est năpădea o stepă nesfârşită care aducea în fiecare an mongolii. Mongolii atacau ca lăcustele pârjolind pământul, dar nu din est cum ar fi fost normal, ci din vest, pentru că în drumul lor întâlneau munţii Basarei pe care preferau să nu-i supere. Pe acolo au venit și primii huni, primii cumani, goți și vizigoți și toate fantomele stepei.

Când au intrat romanii în Dacia, ei au cucerit un trib de lângă Dunăre cu steagul din lup, dar celelalte triburi nici nu știau c-au intrat romanii în Dacia, atât de întinsă era țara. În toate hărțile romane ale  timpului se poate obseva un teritoriu imens pe care istoricii nu știau cum să-l numească, de aceea i-au spus - Dacii liberi sau Scitia Magna.

  Basareii erau cunoscuţi drept cei mai viteji dintre traci. Unii îi numeau frigi, celți, alţii îi numeau sciţi, unii le spuneau geţi, alţii - daci, saci, carpi, mesageți sau costoboci. Aveau atâtea nume, câți istorici au scris despre ei. Când dădeau o petrecere, se cutremurau munţii. Cădea universul spre pământ, puzderie de stele ca o ninsoare. Se ascundeau vietăţile printre pietre de teamă să nu le pice stelele-n cap pentru că atunci tremura lumea. Dacă pe drum îţi ieşea un alai de nuntă în cale, erai servit cu vin dintr-o oală de lut cât o căldare şi trebuia să bei cel puţin două degete, altfel jigneai nunta. La Basarei nunta era sfântă și avea zeul ei - Zagreus, zeul petrecerii și al viței de vie.

  Herodot scrie într-una din "Istoriile" sale despre basarei, cei mai buni arcași dintre frigi. Însuși Priam, regele Troiei, a venit în munții lor să-i cheme la luptă alături de troieni. Dar regele Basarei a ridicat din umeri pentru c-avea nuntă și numai după spartul nunții, războinicii și-au vopsit fețele și au plecat la război. Legenda spune c-au ajuns în Troia când deja aheii incendiau cetatea. Dacă ar fi ajuns mai repede, alta ar fi fost soarta războiului.

Romanii ocoleau munții acestor războinici pe care-i bucura moartea ceea ce era cu totul neobișnuit și pentru acea vreme. Acești războinici știau să moară râzând și credeau în sufletul nemuritor. Când mureau dacii, spuneau că pleacă la întâlnirea cu Zamolxes. Era de neconceput să apari în fața zeului trist. Era rușinea pământului. Trebuia să pășești printre umbre cu zâmbetul pe buze. De aceea muntenii își îngropau morții în cimitire vesele. Dacă murea tatăl și fiul era plecat la război, avea grijă să i se scrie pe mormânt un vers vesel, ca fiul întors acasă, după o viață ca o campanie militară prelungită, în loc să plângă, să zâmbească privind mormântul tătânelui său pe care abia aștepta la capătul drumului să-l strângă în brațe.

În munţi era câte o nuntă mai în fiecare săptămână şi dacă nu era, tot se găsea timp pentru o horă la care juca tot satul de sărea piatra fără nici o noimă pe drum când bătea toba. Se auzea Bum ! - o vibrație seismică tulbura fibra firei și toate creaturile o simțeau în sânge ca și cum ar fi apărut o nouă stea pe cer sau o nouă planetă. La nunţile lor veneau regi din toate colţurile lumii, dar nu să petreacă, mai degrabă să ceară camătă sau sprijin de război în oameni, pentru că pe vremea aceea nu existau nicăieri războinici mai buni. Aveau nişte fierării basareii în care lucra tot satul, cu toţii, femei şi copii, tineri și bătrâni, iar când era vorba de câştig nu se oprea nimeni din lucru, munceau fără să ţină cont de nici o sărbătoare. Sătenii trudeau cu atâta râvnă, încât femeile se opreau din lucru să nască, după care înveleau fătul într-o cămaşă şi-l legau de spate continuând să muncească.

  Poate asta a fost şi blestemul lor. Cu timpul ţara lor deveni tot mai mică, iar din bogăţia de pe vremuri, nu mai rămăsese decât câteva capre speriate să nu fie luate de vânt, atât de slabe şi de jigărite erau, iar acum satul se numea Cucuieni care era mai degrabă o poreclă decât un nume.  Cucuienii erau cunoscuţi drept cei mai zdrenţeroşi dintre munteni, dar nu coborau niciodată de pe crestele lor şi nu prea intrau în vorbă cu nimeni pentru că le era rușine de sărăcia în care trăiau. Unii spuneau că sătenii din Cucuieni comunică prin sunetele animalelor, mai mult prin semne decât prin cuvinte și nu sunt decât niște slugi ale vârcolacilor și sunt atât de săraci, încât afumă găinațul și-l mănâncă iarna. Pentru că dormeau în bordeie de lut, direct pe pământ în chilii fără podele, aveau zdrenţele de culoarea pădurii şi de multe ori se întâmpla să treacă ursul pe lângă un cucuian fără să-l observe şi nici să-l miroase şi abia când trecea ursul, din zidul verde al pădurii se aprindeau o pereche de ochi speriaţi şi cucuianul ieşea din pădure ca şi cum s-ar fi desprins din propria substanţă. Străbăteau pădurile ca nişte stafii şi se căţărau pe munte asemenea caprelor pe drumuri ştiute numai de ei. De aici li se trăgea şi numele satului – Cucuieni, pentru că locuiau în cucuiul muntelui. 

Acum erau adunaţi în biserica satului tăcuţi, cu feţe pământii, slabi şi traşi la faţă, gălbejiţi şi plini de bube, cu pielea peticită de râie şi cu privirile rătăcite. Liniștea deasupra lor atârna ca o lespede de granit. Păreau încremeniți în tăcere și suferință. Sunetul unei ciocănitori dudui în apropiere și țăranii se băgară unii în alții ca oile care simt apropierea primejdiei în fiecare umbră.

- Să luptăm, zise deodată Iancu după un lung moment de tăcere, ridicând un vreasc putred ca pe o sabie în mâna tremurândă şi pătată de friguri, cu o căutătură ascuțită-n privire, dar tăcerea sătenilor deveni şi mai apăsătoare, grea ca marmura. Țăranii lăsară și mai jos capul între picioare, aproape atingând lutul cu frunțile. Iancu se lăsă pe genunchi cu fruntea umedă, străbătută de vene groase de sânge cu o dâră galbenă de spumă în colţul gurii, privind câş într-o parte. Inima-i bătea ca o tobă. Simţind-o cum dă să iasă afară din piept, se ghemui tremurând şi mai mult pe vine ca şi cum ar fi vrut s-o ascundă să nu mai bată atât de tare.

Cu fețele-n mâini, țăranii așezați pe vine, păreau în biserică niște găini sleite de foame, adunate înainte de culcare lovite de comă, gata să-şi dea ultimul strop de energie somnului.

- Ce fel de ţară e asta, în care domneşte Dracu’, vai de inima noastră? plânse o femeie cu o voce metalică ascuțită, frecându-şi genunchii roșii, plini de blânde roșii adânci până la os. Mai bine ne aruncăm în prăpastie. Pentru ce mai trăim?!

- Numai prăpastia ne-a mai rămas, șopti printre hohote de plâns, o femeie lividă, aproape goală cu o cămașă ruptă în jurul mijlocului și sânii stâlciți ca niște stafide. Ne-au violat copiii în casă, ne-au ars bordeile, ne-au ucis bărbații, ne-au bătut și ne-au bătut fără milă și vor continua să ne bată. Nu mai avem unde urca, suntem în Cucuiul Muntelui. Să zburăm ca păsările, zise femeia ridicându-se de pe vine ajutată parcă de o privire mistică, uitându-se spre altar, dacă ne ajută Dumnezeu, dacă nu, să cădem în prăpastie ca pietrele.

- Taci, fă, zise popa scărpinându-se în cap, prinzând un păduche şi zdrobindu-l între dinţi, şi femeia se aşeză pe vine derutată de  parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. Uitându-se popa în biserică după bărbați, toți se fereau de privirea lui ca găinile care-și ascund capul în rumeguș. Prin ferestrele mici ale bisericuței dintr-un singur lemn, vântul stârnea vârtejuri de praf tânguindu-se ca o ființă vie care suferă pe nedrept. Popa se gândea să trimită pe cineva până la Arefu să ceară sprijin de la ispravnic[5], apoi își aduse aminte cum i se plânse un văr că ispravnicii Domniei belesc omul mai dihai decât tâlharii, iar până ajungea la Arefu mai ales prin sălbăticiile muntelui, îți trebuia câteva pâini să ajungi acolo. Când ploua pe munte, drumurile de-o aruncătură de băț, deveneau lungi și întortocheate, astfel încât distanțele pe care le strabăteai pe cer senin în câteva ore, puteau pe ploaie să dureze și câteva zile, iar pe vreme rea muntele stătea la pândă ca o fiară care te atacă exact când te aștepți mai puțin, iar dacă o apucai pe vremea aceea pe munte, călătoria ta putea  să nu se mai sfârşească niciodată.

"Trebuie să ne descurcăm singuri" , gândi popa scărpinându-și coastele ofilite de foame și pieptul scofâlcit foșni ca o grămăjoară de frunze putrede. Apucă un păduche între unghiile înnegrite din sprâncenele stufoase și-l zdrobi între dinți simțind gustoasă picătură de sânge care țâșni din el.

- Nu avem ce face, zise într-un târziu Buliga oftând greu din rărunchi, neavând cu cine să se sfătuiască, să mergem la bunicuţ.

Sătenii se ridicară pe rând în tăcere, desprinzându-se parcă cu greu de podeaua bisericii cu o nesfârșită tristețe, îndreptându-se unul câte unul pe traversa de frânghii spre chilia bunicuţului săpată de un călugăr sihastru chiar în creştetul celei mai  înalte stânci. Pe vremuri muntele era plin de astfel de chilii săpate în piatră de sihaștri despre care se spunea că știu scările spre cer. În nopțile senine, când munții se vedeau limpede sub puzderia de stele atât de aproape că le puteai da la o parte cu mâna, muntele strălucea din chiliile sihaștrilor care se rugau la lumânare. Norii în fâșii subțiri împinse lin de mișcările codrilor dădeau iluzia unei așezări de îngeri și atunci și cel mai îndârjit necredincios era convins că există Dumnezeu. În acele vremuri de restrişte, dacă urca o căpetenie pe munte la duhovnic, aştepta mai întâi sihastrul să-şi  termine rugăciunea, şi abia apoi era primit în chilie la spovedanie sau pentru orice sfat ar fi căutat.

  O femeie tânără tocmai îi ştergea gura bunicuţului cu o cârpă îmbibată în oţet. Ridicând corpul firav al bătrănului dintre paiele uscate, cu grijă ca pe un prunc, verifică dacă inima-i mai bate şi deodată bătrânul deschise ochii negri, strălucitori ca nişte agate şi înfricoşători în acelaşi timp, ca şi cum ochii îi deveniră mari ca scorburile din care puteau ţâşni oricând două păsări negre. O ciocănitoare începu să bată în scoarţa unui stejar  şi codrul dudui lovind ecoul de stânci. Din norii greii şi albi ca laptele care înveleau crestele se desprinse ţipătul unui vultur care-şi verifică direcţia spre cuib.

- S-a întors lumea cu fundul în sus, hârâi abia auzindu-se bătrânul printre cioturile vineţi din gingie, dac-au ajuns tâlharii să prade iar satul, să vă fure zdrenţele. În pădurile astea pietroase şi animalele se rătăcesc și înnebunesc de sălbăticie. E foamete mare în ţară, șopti grav bunicuțul ocupat să respire fiind ajutat de mișcarea involuntară a unui nerv din mușchii coastelor care-și reveniră subit înălțând coșul pieptului cum înalță catargul pânza unei corăbii pe o mare liniștită fără pic de vânt, mișcată sporadic de o adiere venită de nicăieri. Nu au mâncare, răsuflă cu greu bunicuţul numai piele și os.

Sătenii făcură linişte să audă ce spune și se apropiară mai mult de culcușul bătrănului.

- Nici noi nu  avem mâncare, bunicuţule, nici pentru găini, zise o femeie plângând. Nici râme nu se mai găsesc sub mușchi. Nici furnici nu mai sunt sub scoarța de copac. Îmi este foame c-aș mânca și găinaț. Nu mai putem. Să ne aruncăm în prăpastie și să terminăm cu viața asta de câne,  zise femeia cutremurându-se de plâns.

-Taci, fă, spuse popa, apropiindu-se mai mult de bunicuţ să-l înţeleagă.

- Când eram tânăr…  zise bunicuțul oftând…

Preotul ridică mâna să se facă liniște pentru că nu înțelese.

… luam ursul de bot și-l dădeam mai încolo, dar acuma, suspină bătrânul, nici dinți în gură n-am...

- Cine a văzut ultima oară tâlharul ăsta? întrebă bătrânul după un moment lung de liniște privind spre borta chiliei, deşi era aproape orb.

- Cine a văzut, mă, tâlharul? verifică şi popa printre sătenii care habar nu aveau.

- Eu l-am văzut, zise isteț un băieţel slab ca un băţ, cu ochi albaştri ieșind din mulțimea sătenilor.

Bunicuţul îşi îndreptă faţa spre el şi Andrei, scoţându-şi căciula care-i  cădea pe ochi, începu să spună cum arată tâlharul atent să nu cumva să uite ceva important. Este călare pe un cal mic ca o capră. Aproape c-atinge cu picioarele pământul. Are suliţă şi un coif cu o coamă albă. Are arc şi săgeţi. La cot are un scut mic însemnat cu trei vulpi. Am văzut şi o sabie mare şi încovoiată. Urcă pe munte repede. Știe drumul.

- Dar pe unde urcă?

- Pe la Moldoveanul.

- Pe la Moldoveanul? întrebă deodată bătrânul făcând ochii mari. Drumul care duce la cimitir?!, şopti uluit bătrânul simţind în minte o revărsare de pietre care venea din amintirea drumului încremenit ca o cascadă care se prăbuşeşte peste tine. Nici sălbăticiunile nu o luau pe drumul acela fără să le fie frică.

- Da, bunicuţule...

- Dar nici eu nu mai ştiu drumul ăsta. Drumul ăsta nu-l mai ştie nimeni. E ascuns tot timpul de cețuri. Când plouă nici șarpele nu mai poate urca. Dacă ninge doar strigoii ajung acolo. Oo…, zise bunicuţul, trăgând aerul greu printre cioturile vineți din gingie, vreau să văd şi eu tâlharul ăsta. Duceţi-mă la el şi când zise asta bunicuţul privi înspre munteni înfricoşat deşi era orb. Bătrânul revăzu cu ochii minţii drumul spre cimitir coborând năprasnic din cele mai înalte  creste ca o cădere încremenită de piatră.  Când era copil obişnuia să urce muntele şi să privească din înalt drumul care duce la cimitir. Privit de la înălţime drumul avea o linie aproape melodică, o siluetă feminină ca şi cum ar fi fost albia secată a unei ape curgătoare. Era într-adevăr asemenea unui râu încremenit în valurile căruia vântul şlefuise pietre rotunde ca nişte ouă preistorice. Deşi muntenii treceau pe lângă acest drum în fiecare zi, nimeni nu se întrebase vreodată cum ajunseseră pietrele acelea şlefuite acolo şi de ce erau atâtea, adunate cu grijă în aceeaşi albie ca și când cineva ar fi pus niște ouă cicliopice într-un cuib. Abia când erai printre pietre şi priveai crestele din care părea că izvorăşte acest râu ca o avalanşă încremenită, abia atunci simţeai o forţă înfricoşătoare iminentă şi te aruncai pur şi simplu într-o parte de teamă să nu fii strivit. Printre aceste ouă preistorice de piatră putea fi văzută din când în când câte o capră sărind dintr-o piatră în alta lăsându-şi de milenii urma copitei în muchiile tocite ale pietrelor. Dacă înaintai călare spre ele, abia  atunci zăreai o cărare ca o dâră  de sânge lăsată de o pradă pe care o ştiau doar caprele negre.

  O femeie îl ridică în braţe pe bunicuţ înfăşându-l la spate ca pe un prunc şi întreg satul plecă spre cimitir, unde străinul îşi priponise calul căutând mormântul părinţilor săi, dând la o parte gunoaiele, în sfârşit îl găsi după ce scotocise după pietre. Scoțându-și coiful împodobit cu o coamă albă de cal, își șterse sudoarea de pe frunte și își lasă părul să fluture în răcoarea serii. Puse coiful chiar lângă inscripție.

Pe mormânt, în piatră scria: - Coman Basarei - “Aici stau eu dar mai bine ai sta tu”. Citind cuvintele tatălui său, soldatul zâmbi, închizând ochii încercând să pătrundă până la părintele său oriunde ar fi fost el în lumea drepților. Zâmbetul i se desprinse de chip greu ca o lacrimă. Își aminti o întâmplare din copilărie din satul de altădată în care băieții erau aruncați în prăpastie în căutarea unei săgeți. Când îi dădu tatăl drumul în hău, privirea tatălui îl însoți o vreme în cădere ca și cum ar fi vrut să-l protejeze, se lungi ca o frânghie de care poți să te-agăți. Când se întoarse în sat, înfometat și plin de sânge după câteva zile, după ce mâncase numai ciuperci, viermi, ouă de păianjen și șerpi numai să supraviețuiască, cu hainele rupte, și genunchii zdreliți, tatăl îl îmbrățișă și tot neamul se bucură jucând o horă ciobănească, o bătută strămoșească de săreau pietrele aiurea pe drum, fără să le atingă nimeni. Iar acum, lângă mormântul tatălui își dădu seama că viața nu este decât o singură clipă, cât ai pocni o dată din degete, aici și acum și deja totul a fost. "Iar cum a fost, gândi războinicul, niciodată nu o să mai fie ." Privind spre gunoaie din instinct duse mâna la armă. Închizând ochii încercă să găsească în inimă o amintire cu părinții săi amândoi împreună, dar nu găsi nici măcar una singură, ca și cum părinții în timpul copilăriei ar fi venit la el pe rând, doar unul o singură dată. Ar fi vrut atât de mult o amintire cu amândoi părinții îmbrățișați. Apoi își aduse aminte când îi văzuse plecând pe drum, probabil se duceau la biserică. Șchioapăta tatăl, iar mama care avea picioarele mâncate de reumatism pășea mai cu grijă. Atunci rămăsese în mijlocul drumului privind după părinții săi. Ar fi trebuit în acea zi să rămână cu ei și să nu facă nimic altceva, numai să stea alături de ei. Măcar să fi mers cu ei încă o vreme. Şi chiar dacă viaţa nu ar fi fost decât ziua aceea, numai acea zi, tot ar fi fost plină de sens dacă ar fi stat lângă părinţii lui şi atât. "Niciodată nu am știut, tată, să te prețuiesc îndeajuns. Nici pe tine, mamă." Gândindu-se mai bine își dădu seama că în sufletul său nu este nici o amintire cu părinții venind înspre el și numai cu părinții plecând împreună, sprijinindu-se unul pe altul ca și cum ar fi fost aceeași ființă cu două capete în același trup ca un balaur rănit. Iar cu adevărat nu-şi aducea aminte  să fi fost îmbrăţişat  vreodată de tată, deşi acesta fusese un om bun şi blând şi probabil în viaţa reală l-ar fi îmbrăţişat, dar acum în faţa mormântului nu-şi aducea aminte o singură îmbrăţişare ca şi cum abia acum îşi descoperea părintele, când era mort.

Bunicuţul ascultându-i gesturile de la poarta cimitirului, înţelese fără să-l vadă. Îl şi recunoscu după cum călca pământul:

- Ăsta nu este tâlhar. Este jur, zise bunicuţul surprins făcând ochii mari ca niște scorburi înaintând spre cimitir să-i vorbească străinului. Când se întoarse bunicuţul deja se înserase iar ceaţa norilor înconjurase crestele şi pe deasupra şi pe dedesupt, astfel încât sătenii păreau că păşesc peste prăpastie ca niște făpturi cosmice, deplasându-se între planete.

- Ce-a zis, bunicuţule? întrebă o femeie sugându-și câteva fire dintr-un smoc cărunt din barbă.

- Ooo… zise bunicuţul zâmbind cu ochii strălucind ca tăciunii încinşi. E fiul lui Coman. Voi poate nu l-ați apucat. A fost vatamanul satului și jur. Dați-i pace, și-a găsit mormintele părinților. Mai stă un pic de vorbă cu ei. Este foarte supărat, spuse bătrânul alungând cu blândețe un țânțar care-i sâcâia urechea dreaptă.

- Dar de ce-i supărat? 

- Şi-a găsit mormântul părinţilor acoperit de gunoaie. A zis, zâmbi bunicuţul părând că priveşte apusul, orb fiind… bucurându-se de mirosul puternic de răşină al pădurii. "Când eram tânăr, aerul muntelui era atât de bun și gustos, că-l mâncăm pe pâine și-mi trecea foamea, își aminti bătrânul. Aveam o femeie în fiecare sat. Străbăteam munții fluierând, apucam ursul de bot și-l dădeam mai încolo, iar acum…  dădu bunicuțul amărât din cap, nici dinți în gură nu mai am. Nu mai am nimic. Nimic nu mi-a mai rămas"

- Ce-a zis, bunicuţule? întrebă o cumnată curioasă, întrerupând gândurile bunicuțului, aducându-l cu picioarele pe pământ.

- A zis că de-acum înainte, nimeni nu va mai îngropa un mort în cimitir, decât dacă plăteşte un ban de argint.

- Un ban de argint de mort?!  dar de unde să avem noi un ban de argint? vai de mine, zise o femeie scuturându-se ca de friguri. Vai de mine, măicuță, aha-ha, zise baba cu mâna în cap ca și cum ar fi făcut socoteală și un ban de argint i s-ar fi părut chiar o comoară fără sfârșit, un șuvoi strălucitor de bani care curg fără încetare ca o cascadă.

Cu un ban de argint cumperi tot satul. Noi nici nu folosim bani.  Nu ştim cum arată. Dacă am văzut unul în copilărie în mâna tatii, dar nu sunt sigură. Poate l-am visat.

Bunicuţul ridică din umeri şi femeia îl luă în cârcă legându-l cu zdrenţele de spate, iar bunicuţul zâmbi încă o dată privind spre ţintirim - cimitirul era vesel exact aşa cum era o dată cimitirul părinţilor lui. Pe vremuri când mureau, oamenii se bucurau de întâlnirea cu zeii și se duceau în lumea de dincolo cu zâmbetul pe buze. Pentru oamenii de altădată era de neconceput să mori trist. Moartea însemna bucurie, o viață nouă alături de zei, clipa de dinaintea morții fiind clipa desprinderii de specie, momentul în care, în sfârșit, omul era egal zeului, iar dacă voiai să te audă un mort din familia ta, era de ajuns să te rogi spre cer ori numai să privești norii gândind rugăciunea și de acolo, dintre zei, mortul te auzea și avea grijă de tine ca un înger. Lăsându-se cu urechea pe spinarea femeii bunicuţul îi auzi zâmbind inima cum bate și un fior de plăcere îi străbătu oasele ca sunetul care curge într-un fluier. Îi plăcea străinul - "Nu degeaba l-a lăsat Dumnezeu să se întoarcă acasă, gândi bunicutul îndesându-și tâmpla în spinarea călduţă a femeii care-l căra spre chilie. De plăcere închise ochii, spatele transpirat al femeii era mai dulce ca o pernă parfumată.

  În Cucuieni timpul avea o singură zi, în aerul tare al înălţimilor, până şi lumina pătrundea precum o făptură care-şi lasă carnea şi podoabele la uşă intrând precum o floare minerală, un schelet al vidului, aducând veşti din cealaltă parte a universului de parcă ar fi pășit într-o singură clipă de eternitate. Ploile cădeau repezi și grele pe neanunţate tropotind împrejurimile ca niște pâlcuri de călăreți desprinși din cele mai întunecate peșteri, ploi întunecate amestecându-se cu ploi strălucitoare ca niște resturi de comete, cu picături lungi şi sticloase care-ți pocneau în gură alungându-ți foamea, după care soarele inunda poienile şi oamenii zâmbeau fără să ştie, apoi vântul lovea năprasnic cu bucăţi de gheață, apoi era din nou linişte şi întuneric. Erau nopţi când se vedea ca în palmă, dar erau și zile când cucuienii păşeau într-o ceaţă de nepătruns. Alteori norii albi ca spuma laptelui se umflau ca niște movile, iar sătenii din instinct dădeau să le ocolească sau să le urce, împiedicându-se.  Privind cerul atât de aproape, aveai iluzia că muntele este un țărm desprins de mare care te urmează ca o umbră, indiferent unde te duci în lume.

Nimeni nu știa dacă pășește pe pământul tare sau face un pas deasupra prăpastiei. De când venise străinul în cimitir, cucuienii umblau feriţi pe uliţă, ca nişte căprioare care adulmecă aerul înainte de a continua să pască. Uneori se ascundeau pe lângă gardul cimitirului privindu-l pe străin cum şterge şi îngrijeşte mormintele, cum aruncă buruienile din jurul pietrelor, cum plantează pomi fructiferi în gardul cimitirului. Se minunau şi ridicau din umeri iar dacă străinul întorcea privirea spre ei, săreau gardurile și se tăvăleau iute prin șanțuri ca un cârd speriat de ciute. Acum cimitirul arăta ca o livadă înflorită, iar copiii veneau la cimitir la cules de cireșe sau mere, până și lumina era mai grea, având atâta galben în ea ca și cum ar fi fost culoarea din vârful unui penel care tocmai pictează peisajul într-un tablou. Din instinct sătenii se apropiau cu sfială de acest peisaj pictat de o mână nevăzută. Se bucurau de splendoarea florilor de cireș ridicate de o pală de vânt cum a-i sufla într-o păpădie, dar când îl vedeau pe străin îngrijind mormintele, se pitulau după garduri și se ascundeau după bordeie făcându-și semne.

  Timpul tăia aerul ca o săgeată țâșnită din altă lume.  Clipele - niște fărâme din răbdarea de neclintit a muntelui. Sătenii aproape că-l uitaseră pe străinul din cimitir. Într-o zi însă muri soţul Zenoviei, o femeie care fusese cândva mironosiță, iar femeia vându toate bunurile din gospodărie pentru un pumn de făină să facă un cozonac și niște covrigi, să-i dea de pomană cum e datina. După slujbă cortegiul se îndreptă spre cimitir, dar la un moment dat se poticni.

- Ce e? întrebă Zenovia dintre bocitoare, aplecându-se într-o ureche pentru că era puţin cam surdă.

- Nu ştiu, fă, stai să vedem, zise popa Buliga ridicându-şi sutana în zdrenţe să poată păşi, privind spre cimitir. Poarta cimitirului nu se vedea de ceață și îmbulzeală.

Cu pomul cu daruri  pe umeri, Andrei sosi alergând, gâfâind, frecându-şi talpa stângă julită de o piatră ascuţită de pe drum.

- Cicâ vrea un ban de argint...

- Cine?

- Străinul.

- Dar di undi să-i dau eu un ban de argint? tuși Zenovia o flegmă vânătă în colbul drumului, scuturându-și cu trufie nasul roșu de curcan. Am vândut tot. Şi dac-aş avea un ban de argint nu i-aş da. Mai bine arunc mortul în prăpastie, ţipă Zenovia cu ochii înroşiţi şi cum spuse asta, apucă scândura pe care era leşul şi-l aruncă în hău înainte să încerce cineva s-o împiedice. Mortul învelit într-o pânză de sac rămase o vreme pe scândură alunecând printre stânci după care se desprinse deasupra unei cascade  ca și cum și-ar fi luat zborul, topindu-se în adâncimile pe care privirea omului nu le putea pătrunde. Un vultur îl văzu explodând într-un vârf de stâncă și începu să planeze coborând din ce în ce mai repede. Din pădurile înalte de brad se desprinseră și alte păsări flămânde.

Sătenii plecară îngânduraţi spre casă, dar în noaptea aceea nimeni din sat nu dormi. Zenovia cu o făclie bântuia prin prăpastie căutând leşul bărbatului, ţipând ca o bufniţă turbată.

- Duceţi-vă să căutaţi mortul, le zise grav bunicuţul sătenilor, abia respirând. Morţii nu trebuie aruncaţi în prăpastie. Niciodată.

Cu torţe şi făclii satul începu să caute mortul, dar nu găsiră nimic, nici urmă de leş, nici urmă de Zenovia. Căutară cu grijă stârnind niște lupi costelivi flămânzi, slabi și chinuiți ca pisicile care se mulțumeau cu stârvurile ciorilor și resturile căzute de pe stânci din cuibul vulturilor. Când începu ploaia, și pâraiele se umflară curgând repezi de pe munte, abia atunci încetară căutarea și se întoarseră uzi și chinuiți de foame în chiliile de piatră. Erau nopţi însă în care se auzeau ţipetele Zenoviei pe aproape, scotocind prin râpă, dar de atunci, nimeni nu o mai văzuse prin sat. Toată lumea își făcea repede cruce  când trecea pe lângă casa ei, crezând că Zenovia, căutându-și prin râpă mortul, a devenit vârcolac.

Într-o seară, Iancu se rătăci pe munte şi ajunse fără să ştie în cimitir atras de un miros îmbietor de friptură şi-l găsi pe străin cu spatele sprijinit de o piatră, îngrijându-şi frigarea. Avea la proţap o căprioară întreagă.

- Tare aş vrea şi eu o bucată de carne, se auzi Iancu spunând cu gura plină de spumă, aproape leșinat de foame, uitându-se câş spre soldat și înghițind în sec repede mirosul irezistibil de carne.

- Îţi dau o bucată de carne, zise Nicu Basarei fără să-l privească în timp ce mesteca savurând o ciosvârtă. Ce ştii să faci pentru ea?

Iancu se dădu speriat în spate, apoi reveni mai aproape, ager ca o pisică sălbatică să-l înţeleagă pe războinic, privindu-l cu ochii plini de miere, simțind cum foamea îi răsucește măruntaiele. Abia își ținea capul pe umeri pentru că friptura avea un efect narcotic și gustul cărnii prăjite în mod straniu aproape că-l adormise.

Cum îţi spune?

- Iancu Pietrosu, spuse munteanul ținându-se de burtă, dând din mână abulic.

- Când eram eu copil, în sat, era un fierar Pietrosu, Ion Pietrosu, mare meşter.

- Aşa-aşa, a fost bunicul meu, eu tot fierar sunt, zise Iancu mai înviorat. Și tata, tot fierar a fost. Bunicul la fel. Toți din neamul Pietrosu au lucrat cu fierul.

- Îţi dau ciozvârtă acum, dar mâine vreau să-mi potcoveşti calul.

- Patru potcoave pentru o ciozvârtă, se codi Iancu, privind câş într-o parte și lățindu-și fața. Mi se pare cam puţin… dar pentru că simţi că străinul dă să se întoarcă spre el, acceptă imediat. Mâine îţi potcovesc calul, zise Iancu înghiţind în sec, apucând repede bucata de frigare cu inima bătându-i ca o tobă. Un val de răcoare îi acoperi mintea ca o boare umedă pe caniculă.

- Fii atent însă, îi spuse străinul. Să pui potcoavele aşa cum le găseşti şi treaba să fie gata până la amiază când vreau să fac o plimbare călare la marginea pădurii. Înainte să te apropii de calul meu, trebuie să te speli bine şi să-ţi freci mâinile cu mentă. Înțelesu-m-ai?

- Aşa va fi, zise Iancu luând-o spre casă mâncând iute din mers, atent la drum, simţindu-se urmărit de urşi care ar fi putut să-i fure carnea. I se părea că toată pădurea miroase a frigare. La fiecare frunză atinsă de vânt, tresărea și privea în spate cu amândouă mâinile înfipte în bucata de carne pe care o ascundea la piept, simțindu-i atât de plăcut grăsimea pe piele.

Deodată în sat se aprinseră focurile. Sătenii ieşiră speriaţi la garduri abia treziţi din somn neştiind ce se întâmplă, dacă arde ceva sau au izbit tâlharii.  În ograda fierarului începură să se adune pe rând umbrele. Sătenii se apropiară tiptil, ca nişte căprioare de uşa fierăriei, privindu-l cum bate într-o potcoavă înroşită.

O femeie văzu ciozvârta de căprioară agăţată în cui şi leşină de foame. Doi bărbaţi o prinseră din picioare înainte să cadă. Din instinct sătenii se apropiară de carne, dar Iancu le sări în faţă cu potcoava înroşită prinsă în clește, ameninţându-i. Potcoava incandescentă la contactul cu aerul de munte umed și rece sfârâia ca un șarpe.

- Înapoi, nu vă dau nimic, ieşiţi din casa mea, strigă Iancu cu ochii îngălbeniţi de fierbinţeală şi venele groase pe tâmple se umflară ca frânghiile. Afară!

- Băi, Iancule, zise popa Buliga, dar de unde ai carnea asta? Dă-ne şi nouă puţin din ea. Nu fi aşa hain!

- Nu vă dau nimic. Eu muncesc pentru ea. Muncesc, mă. Muncesc. Afară !  Afără… răcni Iancu atacându-i cu potcoava înroşită. Sătenii dădură înapoi speriați, dar se pitulară după gard continuând să se bucure de mirosul de carne arsă care plutea prin aer. Strângând din dinți, popa Buliga smulse un păduche din barbă și inspiră mirosul de carne înainte de a-l zdrobi între măsele. Închise ochii de plăcere, făcându-și cruce. Ar fi fost minunat să mestece o bucată de carne.

După ce termină lucrul, Iancu  se spălă repede, privind câș spre gardul din lemne strâmbe care-i împrejmuia ograda. Îşi legă restul de carne de cămaşă şi aduse calul străinului, dar când să-i schimbe potcoavele, observă că acestea sunt întoarse şi atunci îşi aminti de cuvintele soldatului “să pui potcoavele aşa cum le găseşti”, şi potcovi calul exact cum fuseseră şi potcoavele vechi, întoarse.

- Na, își zise Iancu le-am potcovit așa cum le-am găsit, dacă le-am găsit întoarse, întoarse le-am potcovit și eu. Așa vrea mușteriul, ce pot să fac? întreabă Iancu ridicând din umeri, vorbind singur.

După lucru, îşi scoase carnea din cămaşă şi începu să mănânce privind speriat pe fereastră să nu cumva să intre pe neaşteptate un animal de pradă să-i smulgă carnea din gură.

Când să termine de mâncat, tresări - o văzu pe Lena ghemuită într-un colţ privindu-l cu jind ca o pisică gata să sară asupra unui șoricel, cu ochii strălucind ca două grăunțe de jar.

- Băi, Iancule, lasă-mi mie osul ăla pe care vrei să-l arunci, zise Lena cu blândețe, înghiţind în sec clipind repede, dându-și părul într-o parte, c-am să-ţi fac curat în casă şi-ţi aduc apă proaspătă de la izvor. O să-ți mătur și ograda.

- Bine, fă, spuse Iancu privind-o câş, uitându-se de două ori la os sătul, adu apă, şi-i întinse osul, iar femeia îl apucă cu delicateţe şi-l băgă în sân repede simţindu-i grăsimea şi căldura pe piele. O ploaie de plăcere pură se așternu peste creierii ei încinși. Iancu rămase cu mâna întinsă după femeie. I se păru că aceasta, luându-i osul, din mână, îl mângâiase pe dosul palmei. Uitându-se după ea părea că merge mai legănat decât de obicei și miroase mai bine.

Din acea zi, în fiecare dimineaţă, Iancu deschidea atelierul şi începea să lucreze. Sătenii treceau pe lângă el ridicând din umeri. Iar Lena cuminte aducea apă de la fântână, mătura prin curte iar seara se ghemuia ca o pisică în fața ușii așteptând până o chema Iancu în culcuș.

- Ce-o fi făcând Iancu, cu atâtea potcoave, că doar nu vrea să potcovească găinile? întrebă o cumnată într-o zi înainte de slujbă, deranjată de zgomotele fierăriei care acopereau chiar și toaca bisericii.

- Lasă-l, fă, în pace, e mai bine că nu ne mai bate noaptea în cap, îi răspunse popa intrând în biserică. Cel puțin noaptea putem să dormim.

Într-o zi un cioban care zăcea cu picioarele mâncate de viermi, singur într-o chilie săpată în stâncă îl atinse pe Andrei pe mână după ce bău apă dintr-o ulcică şi-i spuse cu fruntea umedă înfierbântată:

- Nepoate, fii atent ce-ţi spun, poate vorbesc pentru ultima oară – să te duci să sapi sub cuşca câinelui, ai să găseşti o pungă cu nişte bani de aramă, printre ei este sigur un ban de argint. E toată agoniseala mea. Să te duci să i-l dai străinului pentru că eu vreau să fiu înmormântat lângă ai mei. Eu nu am trăit ros de viermi să fiu aruncat în prăpastie şi să mănânce din mine animalele pădurii. Am răbdat destule în timpul vieții, măcar după moarte să-mi fie mai bine. Eu vreau să fiu îngropat lângă părinţii mei,  lângă bunii mei care au locul lor în cimitir de când a fost săpat primul mormânt în satul ăsta. Asta e dorința mea de pe urmă. Două clipe are omul în viață - una când se naște și-și vede mama care i-a dat viață și una când moare și-l vede pe Dumnezeu. Pe mama am văzut-o. Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni. Am pierdut o grămadă de bani la viaţa mea, şi-am dat bani pentru tot  felul de prostii, aşa că un ban de argint  pentru îngropăciune nu mi se pare mult. Când a murit tata, au venit neamurile de peste munți cu oile și-au tras o horă ca la nuntă. Înainte ciobanii se duceau în vizită cu oile. Nici un cioban nu-și lăsa oile acasă. Erau atâtea oi pe munte, că s-au speriat lupii. Urlau la lună de parcă se sfârșise lumea. Țin minte, am fost acolo, zise ciobanul cu ochii plini de amintiri. Ce rămâne în pungă după ce duci banul, să-i dai pietrarului să-mi scrie ceva vesel pe mormânt.

  Andrei săpă sub cuşca câinelui şi găsi punga cu bani de aramă, iar printre ei dădu peste o monedă albă pe care i-o duse soldatului din cimitir.

Când a fost înmormântat ciobanul, tot satul a intrat în cimitir cuminte, minunându-se de curăţenie, păşind atent ca şi cum ar fi intrat într-o casă de boier. Până și iarba era tunsă cu grijă, fiind moale ca un covor de lână. Chiar în mijlocul cimitirului apăruse un foişor cu tot ce trebuie unei gospodării şi o fântână. Ca şi cum i-ar fi înştiinţat vântul, au venit în sat neamurile ciobanului, clanuri din Căpăţâneni, Corbeni şi tocmai de la Gruiu  unde muntenii  iau ursul din bârlog să aibă unde locui pe timp de iarnă, ciobani cu feţele pământii de culoarea căcărezii de oaie.  Fericiţi c-au ajuns la timp la înmormântarea fârtatelui, au belit o oaie jigărită de-o pomană la mort, iar unii sătenii fericiţi că mânâncă împreună pentru prima dată  şi-au păstrat fiecare cu grijă osul ros ca amintire.

Preotul Buliga luase o Biblie cu el, deşi nu ştia să citească. Cartea în mâna popii dădea bine și sătenii dădeau într-o parte din cap că au un preot în sat atât de învățat. Aşa frumos au cântat popa cu dascălii săi, c-au început să plângă oamenii de emoţie ca la înmormântarea unui împărat. Trupul mortului a fost vegheat trei zile în foişor după ce-a fost spălat, miruit şi curăţat de viermi, îmbălsămat şi uns cu ulei, iar la veghe, rudele au primit vin şi au râs aşa cum era datina în satul acela să te bucuri când pleacă un mort în lumea de dincolo. Când a fost pus în cavou printre bunii lui care fuseseră căpetenii pe vremuri şi aveau o movilă întreagă pentru oseminte, soldatul a ridicat o sabie să-i facă loc mortului şi Andrei a întrebat:

- Ce este cu sabia asta?

- Este sabia tatălui său. Pe vremuri fiecare mort se îngropa cu sabia.

- O vreau eu, dacă e din familia mea.

- Ia-o, zise soldatul, dar bagă bine de seamă, cine poartă sabie, trebuie să fie vrednic de ea. În satul ăsta cândva la naștere ți se dădea să atingi sabia, iar când mureai erai lăsat s-o iei cu tine în mormânt. Asta a fost datina noastră de când am apărut pe ăst pământ.

Când a ridicat sabia Andrei cu brațul lui subțire de vrabie, odată a scăpărat o rază de soare în tăișul ei și puștiul a dus mâna la ochi. Aceea a fost o clipă de ținut minte mulți ani încolo. Toate au trecut ca apa pe râu, numai acea clipă a rămas în memorie grea ca o piatră în albie, o clipă de neuitat, ca steaua nordului fixă pe cer, neclintită ca muntele în timp ce toate celelalte stele trec în jurul ei fiecare care încotro.

Zorii ajungeau în sat într-o lumină nouă cu mult galben în ea ca şi cum razele ar fi ajuns în vârful munţilor direct din comoara unui zăcământ, parcă mai puternice, lăsând cercuri de aur în urmă lovind frunzele cu un chlinchet ca și cum le-ar fi transformat în argint atingându-le, dându-le la o parte, deschizând locurile, umplând pădurea de poieni strălucitoare. Lucrurile păreau străbătute de duhul unei melodii liniştite, îngânate de la începutul lumii. Sătenii începură să-şi facă curăţenie prin chilii și bordeie şi să muncească fiecare ce-şi aducea aminte din familie. Unii începură să pună capcane prin pădure pentru vânat, alţii mergeau la pescuit de păstrăvi, unii cercetau găurile, prapăstiile și tunelurile din vechile mine romane, alții cerneau fundul apelor după aur. Un muntean Gheorghe Golescu își aduse aminte că pe timp de foamete tatăl sau făcea rachiu și din găinaț, și atunci își căută cazanul în pivniță. Îl spălă la râu, îl frecă cu nisip, îl șlefui bine și făcu un rachiu din vișine sălbatice iar pe băutură o numi vișinată. Când se întorceau oamenii de la muncă, mai treceau pe la el în ogradă la un țoi de vișinată. Cu timpul munteanul înjghebă niște băncuțe din lemn iar locul se transformă într-o cârciumă pe care sătenii o numeau "La ceanul crăpat" pentru că Gheorghe le aducea mușteriilor o mămăligă cu coamă, gătită într-un ceaun crăpat, iar mămăliga cu coamă întinsă în mujdei de usturoi devenise deja delicatesa satului. Cârciumarul adună pietrele din fața casei, lărgi locul până spre prăpastie și bătători un șopron pentru cai. Acum avea loc și de horă. Din neamul lui Golescu au descins mari crescători de viță de vie cu moșii până la Curtea de Argeș.

Femeile din Cogai ţeseau şi torceau lână sau lucrau la război și la fel de fel de gherghefuri unele pentru cămăși, altele pentru ștergare de zestre care aveau mare căutare în târgurile de peste munți unde veneau femei anumite să pipăie ștergarul dacă e făcut sau nu de unde se spune că este.  Cât despre bărbați, sătenii din Cogai erau mari vânători, neîntrecuți la vânătoarea cu arcul, dar unii dintre ei creşteau oi, alţii albine, nu exista sătean să stea locului, fiecare muncea în felul lui să strângă un ban de argint pentru ziua când va pleca în lumea de dincolo. Când bărbatul agonisea banul își lua toate neamurile și-l dădea la cimitir vatamanului după care, fericit că și-a plătit taxa de îngropăciune, dădea de băut la tot satul și se făcea o horă care duduia toată noaptea că-n sat se horea cât trebuie chiar dacă fiecare-și aprindea o torță să vadă pe unde calcă.

Niciunul dintre săteni nu voia să fie aruncat în prăpastie după moarte, fiecare voia să moară în țintirim, în locul de îngropăciune anumit cu o piatră veselă la cap să fie ținut minte de familie. Andrei ieşea în fiecare dimineaţă în cimitir şi imita gimnastica de sabie a străinului. El a fost primul tânăr în sat care a văzut ruinele cetăților dace pe vârfurile munților. De aceea lumea îi spunea căpitanul Andrei. Era umbra străinului care curăța mormintele.

În dimineaţa în care apărură tâlharii în sat urcând muntele pe lângă râu, toţi fuseseră luaţi prin surprindere. Nimeni nu apucă să bată toaca. Femeile și copiii se ascunseră speriați în biserică. Toţi se feriră tremurând după stânci, numai străinul se odihnea la poarta cimitirului, îngrijindu-şi o frigare fără să-i pese nimic, plictisindu-se cu fața la soare. Erau opt tâlhari şi o călăuză înaintând atent printre pietre să nu-și zdrelească picioarele cailor. Tâlharii priveau curioși casele și unul dintre ei cu mutră de vulpe simți un miros de friptură arătând spre un fir de fum alb care se înălță printre stânci. Calul tâlharului fornăi simțindu-și stăpânul neliniștit. Hadid, şeful tâlharilor, îl zări primul pe soldatul din faţa cimitirului, cântărindu-i armele din priviri, ştegându-şi faţa plină de grăsime. Când îi văzu însemnele de pe scutul scitic, vru să facă un semn tovarăşilor săi, dar era prea târziu, unul dintre tâlhari se repezi spre soldat deja. Acesta, ca şi cum ar fi gustat frigarea se aplecă, dar reveni brusc cu suliţa întinsă străpugându-i gâtul. Horcăitul tâlharului sperie păsările de pe stânci. Un corb croncăni nemulțumit luându-și zborul, urcă pe o pală de vânt revenind spre pădure să vadă mai bine pe un vârf subțire de brad care începu să-l legene. Tovarăşii tâlharului înaintând spre poarta cimitirului din locul în care erau nu aveau cum să vadă ce se întâmplă. Hadid ridică mâna, dar tâlharii furioși îşi continuară atacul. Unul dintre ei îl văzu pe soldat rostogolindu-i-se la picioare şi înţepeni câteva clipe înainte să cadă cu o tăietură groasă la gât, iar soldatul ridicându-se şi străpungându-l încă o dată cu un şiş sub urechea dreaptă, îl dădu la o parte cu un gest ca şi cum a-i înlătura o perdea din cale. Apoi lucrurile se petrecură cu o viteză de neînchipuit. Un tâlhar apărut de după o chilie ridicând sabia să lovească se trezi în faţa unui arc întins pârâind. Săgeata îi străpunse ochiul aruncând o jerbă de sânge în aer şi tâlharul căzu ţeapăn printre pietre, săgeata continuând să-i vibreze înfiptă adânc în țeastă. Calul căpeteniei de tâlhari se ridică nechezând în două picioare aproape răsturnându-l. Încercând să-şi stăpânească iapa, Hadid abia zări cu coada ochiului un tâlhar strecurându-se în spatele soldatului venind dinspre cimitir. Străinul sări într-o parte săgetând un tătar care se prăbuşi în prăpastie cu tot cu cal, apoi încă unul care încercă să se apere fugind, iar călăuza văzând arcul întins spre el, se aruncă într-o hârtoapă rămânând înfipt într-o piatră ascuţită. Hadid ridică suliţa şi se aplecă spre gâtul iepei ferindu-se de săgeată, atacând mai mult să-i atragă atenţia, să-i dea timp tâlharului din spate să-l lovească pe soldat. Când acesta ridică sabia însă, împietri alunecând într-o parte, ţipând cu piciorul drept aproape secerat, holbându-se uluit  la Andrei care-l lovise cu sabia dintr-o parte. Piciorul tâlharului abia se mai ținea într-un tendon. Când era aproape să înfigă suliţa în capul străinului, acesta duse sabia lată în spate parând lovitura şi când se întoarse, lovi înspre călăreţ atât de puternic, încât acesta căzu cu tot cu cal în râu ieşind din apă totuşi cu sabia în mână vibrând încă de lovitură, dar nu mai avea putere nici să ridice un deget pentru că nu mai putea respira având plămânii plini de apă. Apa îi înghețase toate fibrele. Apoi primi o altă lovitură care-l aruncă într-o parte, aproape pierzându-şi cunoştinţa, iar străinul se aşeză lângă el între pietre. Hadid gâfâia ca o capră hăituită şi când se mai linişti, îl văzu ca prin ceață pe străin cum se apleacă asupra lui, ridicându-l cât să poată înghiţi nişte vin.

- Te ştiu, frigule, te-am mai întâlnit în luptă, îi zise Hadid încercând să-şi îndrepte mâna vătămată de pietrele râului.

- Şi eu te ştiu, tătarule.

- Nu sunt tătar, sunt merkit[6]. Acum îmi aduc aminte de tine. La Constantinopole... Eşti maestru de arme.

- Și eu te cunosc, te-am văzut în Stambul în casa unui general albanez.

- Mi-am adus aminte de însemnele de pe scut. Am vrut să-mi opresc oamenii, dar a fost prea târziu.

- Este oaspetele meu, zise Nicu Basarei sătenilor care se apropiau ameninţător spre tâlhar cu furci, coase care cu beţe în mâini, care cu pietre.

Unul dintre săteni lăsă coasa deoparte și căzu în genunchi în faţa soldatului, apoi se lăsară în genunchi toţi sătenii, unul câte unul. Începu să bureze şi dinspre înălţimi se iviră primile valuri lăptoase ale ceţii.

A doua zi satul se trezi în zori ca un singur om la primul sunet de tobă.

Dar acum stăteau de vorbă în jurul focului cei doi războinici ascultând liniștea țesută de greieri, bucurându-se de prezența muntelui. Adierea vântului mișca lin stelele printre fâșiile de nori unele albe ca laptele bun de pe masa de-acasă, altele vinete ca ochiul lovit.

Hadid își puse coiful deoparte ștergând-și chelia transpirată, gestul îi săgetă mâna de durere.

Nicu îi întinse o cană cu vin, dar înainte îl întrebă?

- Ești musulman? Știu că musulmanii nu beau vin.

- Mama mea e musulmană. Eu sunt Tengri ca tata, dar și mama bea vin, zise mekritul apucând cana. Ooo…, ce bun, spuse Hadid plesnindu-și buzele umede. Vin ca ăsta se bea o dată la o sută de ani.

- Tengri?! N-am auzit. Ce înseamnă Tengri?

-Tengri, arată Hadid spre toată bolta cerească.

- Cerul este Tengri.

- Da, cerul este Tengri, zise Hadid ascultând liniștea muntelui. O pasăre zvâcni dinspre pădure. Un urlet de lup se înălță în depărtare ca o coloană de fum risipindu-se înspre stele.

Fumoasă grădină cu pietre, spuse într-un târziu merkitul, privind în jurul lui.

- Nu este grădină, este cimitir.

- Ce înseamnă cimitir? întrebă Hadid după un moment de tăcere.

- Este locul în care ne îngropăm noi morții.

- O, zise merkitul, privind cu luare aminte pietrele. Văd că scrie ceva pe ele.

- Pe unele scrie numele și o zicere. Cimitirul ăsta este vesel, adică stârnește râsul, completă Nicu Basarei văzând fața nedumerită a lui Hadid. Aici odihnește tatăl meu, pe mormântul lui scrie: "Aici stau eu dar mai bine a-i sta tu" .

- Ha, ha, ha, ha…  râse merkitul dând capul pe spate ca și cum ar fi băut dintr-o bute de vin. Am fost în toată lumea cunoscută, dar nu am mai auzit de un cimitir vesel. Am văzut o dată un cimitir în Siria cu odăi pentru oasele de mâini, unul pentru cranii, multe - multe cranii și oase lăsate în munte dar nu mi-a plăcut. Pentru ce să păstrezi oasele mortului? Unii le iau și le îngrijesc, le pupă când fac sărbătoare. Noi nu facem așa ceva. Nu atingem oasele mortului. Lăsăm mortul liber în pustiu. Dar grădină asta de pietre veselă îmi place. Face bine la suflet, zise merkitul ducând cana cu vin la piept.

Țăranii care-i urmăreau de după gard se pitiră mai bine în întuneric ascultând.

Hadid privi spre gardul cimitirului din coada ochiului simțindu-le prezența.

Nicu Basarei făcu un semn din mână ca și cum ar fi zis: "Nu-i băga în seamă."

- Pe mormântul ăsta scrie mai mult.

- Este al bunicului meu - Radu Basarei. Iubea femeile.

- Și ce scrie?

- "Mândruța care-i mândruță iese la poartă desculță, dar aceea blestemată nu iese nici încălțată".

- Ha, ha, ha… râse merkit-ul dând capul pe spate. La noi limba nu are scriere, zise mongolul după un lung moment de tăcere, privind stelele răcoroase ca niște fântâni absorbindu-te spre cer.

- Cum așa?

- Nu se scrie deloc.

- La noi limba are scriere. Peste o sută de ani, dacă intră cineva în cimitir poate să citească.

- Peste o sută de ani, întrebă nedumerit tătarul cu fața rotundă ca Luna și ochii subțiri ca și cum ar fi privit în depărtare.

- De acum o sută de ani înainte, în viitor.

- Limba noastră nu are cuvinte pentru viitor. Noi trăim acum, mâine nu se știe, este Tengri. Cine știe ce aduce ziua de mâine?

- Limba noastră are cuvinte pentru viitor și pentru trecut. Limba înseamnă memorie. Cimitirul ăsta pe care-l vezi este ridicat de familia mea acum o mie de ani. Fiecare mort este îngropat cu sabia, iar pe ochi are un ban de argint.

- Un ban de argint?

- Un ban de argint.

- Și asta pentru ce?

- Așa este datina, când se trece în cealaltă lume, omul ajunge la apa cea mare. Atunci apare luntrașul care cere un ban de argint.

- Asta este un lucru minunat. Acum, zise tătarul, chiar îmi pare rău că nu am și eu un mormânt pe care să scrie ceva vesel. Poate peste o sută de ani, cineva va citi și va râde. Nu am știut asta, zise tătarul după câtva timp, zâmbind din fața rotundă și roșie, ca un pepene pârâind de sănătate, după ce contemplă cerul - dacă știam din timp, am fi jefuit cimitirul.

- Ha, ha, ha… râse și Basarei dând ulcica de vin peste cap.

Liniștea muntelui cobora învăluindu-i ca o privire, de parcă amândoi se aflau în centrul unui ochi. Era atâta liniște, încât se auzeau cascadele muntelui în depărtare.

- Am fost la capătul lumii,  zise  Nicolae Basarei cu ulcica de vin la gură, privind focul. Am luptat cu marii războinici şi am băut cu zeii. Am iubit femei din toate rasele, un singur lucru nu am reuşit în viaţa mea.

Mongolul se întoarse spre el să înţeleagă mai bine.

- Nu am reuşit niciodată să-l îmbrăţişez pe tatăl meu.

- Nici eu nu am reuşit asta, zise mongolul şi ochii lui se ascuţiră şi mai tare devenind ca nişte crestături negre de cuţit. La fel se întâmplă cu toată lumea. Nu ţin minte să-mi fi îmbrăţişat tatăl vreodată, oftă mongolul. Toţi îşi amintesc asta, când de fapt e mult prea târziu.

- Dar voi, ce fel de cimitire aveți? întrebă Nicolae Basarei după un lung moment de linişte.

- Noi nu avem cimitire.

- Nu îngropați morții?

- Nu, mortul trebuie respectat. Trebuie să fie liber ca stepa. Cum omul viu este liber ca păsările cerului, așa trebuie și mortul să fie liber ca vântul pe care nu poți să-l prinzi în capcană. Noi lăsăm morții pe deal. Când omul moare cu ochii deschiși, este semn bun. La omul bun care a murit, vine corbul prima dată și-i scoate ochiul. Din omul rău, primul care mușcă este șacalul. Nu se știe de ce. Este Tengri.

Hadid privi cerul arătând spre o stea căzătoare.

- Clipa asta, zise într-un târziu războinicul schimbându-și poziția mâinii să nu-l mai doară…  nu-mi găsesc cuvinte… este ca această stea care a căzut.

- Eu înțeleg, spuse Basarei atent la mâna merkitului care scoase de la brâu un hanger cu mânerul înflorit cu argint.

- Îl am de la tatăl meu, explică merkitul. Aș vrea să ți-l dau ție, și cum spuse asta își crestă palma care se umplu cu o dungă de sânge.

- Eu sunt Hadid Amet din Stepa Mare, Pustiul Lumii.

- Eu sunt Nicolae Basarei din Cogai, Țara Românească, zise munteanul strângându-i mâna după ce și-o crestase și el cu același hanger. Românul îi întoarse darul - o apărătoare de braț care se încheia cu șireturi la degetele mâinii în așa fel încât, brațul mongolului era protejat mai bine, mișcându-se în voie, fără durere.

Cei doi continuară să bea până spre dimineață. Sătenii pitulați după gardul cimitirului adormiră printre buruieni tot trăgând cu urechea la cei doi cum râd. Adormi și Nicu Basarei ascultând lângă foc liniștea muntelui ca o cămașă țesută de greieri, răcoroasă și fină pe care o îmbraci cu mândrie doar în momentele de sărbătoare.

Când se trezi, își dădu seama văzând umbra războinicului că merkitul este în picioare așteptându-l.

"Ar fi putut să mă ucidă în orice clipă" , gândi Basarei.

Dar mongolul îi întinse brațul zdravăn să se ridice.

Când se auzi primul sunet de tobă pe munte, animalele din păduri încremeniră privind spre creste,  așteptând să înceapă furtuna. Dar furtuna nu începu. Cu timpul se obișnuiră cu sunetul acesta profund ca un tunet de ploaie care te ridica din culcuș și-ți vibra prin măruntaie. Ca un făcut, toate jivinile pădurii începură să se trezească o dată cu sătenii care ieșeau în fiecare dimineață la tot felul de clăci, clăcile de drum, clăcile de căpetenie, de cimitir, de vânătoare. Între clăci, căpetenia îi alinia și-începea instrucția de suliță și sabie sau trasul cu arcul în momâile din paie. Trăgeau și copiii, erau ridicați pe umeri de către Nicolae Basarei și duși în fața țintei. Care greșea ținta era aruncat în praful drumul din spinare. În sat nu mai era niciun copil flămând, lângă biserică apăru un cuptor cu foișor unde copiii mai mici, ascultau povești cu tâlc, fabule din Vechiul și Noul Testament pe care preotul Buliga le zicea cu ochii mari ca și cum ar fi recitat din testamentul lumii şi fiecare cuvânt ar fi avut înţelesul lui nepreţuit pentru că nu degeaba a fost pus acolo în Cartea  lui Dumnezeu. Când le era foame fiecare copil primea un covrig, o plăcintă cu brânză sau carne și o cană cu zeamă de ciuperci. Pe tăblițe de lut cu bețișoarele scriau în nisip literele latine, dar nici preotul nu știa să le combine, până când un puști mai isteț reuși să îmbine primele cuvinte și abia atunci se redescoperi în sat scrisul. Pe o piatră netedă pentru prima oară, după atâta amar de vreme, dascălii bisericii întindeau o fiertură de celuloză așteptând soarele să usuce prima coală de hârtie. Cu migală dascălii începură să scrie primele cărți de catiheză și mai ales cronica satului pe care o completau cu grijă, fiecare pagină începând cu o pictogramă ca o bijuterie.

Ziua se termina cu o masă comună la cimitir în jurul focurilor, iar muntenii istoviți se aplecau asupra bucatelor aduse de femei – pâini aburinde abia scoase din cuptor, ciuperci mari cât farfuria, Piciorul Căprioarei prăjite pe plită, plăcinte de bostan și poale-n-brâu cu brânză și șuncă, sarmale, străchini cu ciorbă și carne friptă de vânat, chișleag din lapte bătut de capră, brânză de burduf și roate de caș atât de mari cât  să  le pui la căruţă. Oboseala se risipea la o ulcică de vin. Un cioban bătrân scoatea după vecernie cavalul și începea să cânte. Unii mai vorbeau între ei că-i dor oasele, că se muncește prea mult la clacă și nu este niciun câștig, dar a doua zi toată lumea se ridica din pat la primul sunet de tobă ca un singur om.

Era o întrecere în fiecare toamnă în sat la care participau băieții din fiecare familie gătiți ca la prima împărtășanie. Fiecare își lua arcul și trăgea deasupra prăpastiei, după care pleca să-și găsească săgeata.

-Pe vremea mea, explica fierarul unui tovarăș venit cu iapa pentru o potcoavă, se aruncau băieții în prăpastie. Nu ca acuma gătiți ca la nuntă să plece după săgeată fluierând ca la plimbare. Aia era încercare, nu ce se întâmplă azi. De asta nici nu mai sunt luptătorii de altădată.

Spre seară deja se întoarseră aproape toți băieții în afară de Andrei care se cățără prin prăpastie până urcă pe muntele vecin și când ajunse dincolo de cețuri, văzu ruinele dace de la Poenari chiar în muchia stâncii săpată.

"Dar aici nici o armată din lume nu are cum să se desfășoare, cu adevărat cine stăpânește munții, stăpânește țara" , își zise Andrei cățărându-se în ruina unui turn. Ani de zile, după aceasta întâmplare, Andrei a continuat să se antreneze cu sabia printre aceste ruine, i se părea că face aceleași mișcări în același timp cu un tânăr prinț de la începuturile istoriei când oamenii arătau lucrurile cu degetul să le comunice mai bine. La întoarcere în sat a dat peste săgeata înfiptă la rădăcina unui stejar și pentru că a fost singurul băiat care și-a adus săgeata acasă a fost numit cu respect căpitan sau vornicul băieților. Nu era zi să nu plece Andrei la cetate să mai găsească un tunel, o cale ascunsă, o trecere, un pasaj sau o capcană. Întorcând capul spre cetate i se păru că vede lumina unei lumânări la o fereastră și tresări ca și când cetatea ar fi fost locuită.

Când își alinia Nicu Basarei oamenii la instrucție, asa cum fac căpeteniile, le inspecta armele dacă sunt bine întreținute, dar de fiecare dată era nemulțumit de înfățișarea lor, oricât le aranja căciulile, armele, arcurile. Când le punea o căciulă sau un coif pe cap, mutrele sătenilor mai mult stârneau râsul decât să înspăimânte. Într-o seară de Crăciun, băieții începură să colinde cu măștile pe față hidoase și grotești imitând fiecare o făptură fantastică a nopții și căpetenia satului fu luat prin surprindere și duse fără să vrea mâna la armă când începură să joace sătenii mascați hora colindului în sunet de tobă, fluiere și cimpoi chiar în fața casei. De atunci fiecare luptător își vopsea fața sau își punea masca înainte de a pleca la luptă. Când apăreau muntenii călări mascați chiuind, îți îngheța sângele-n vine și rămâneai stană de piatră.

Într-o dimineață după o clacă de drum, mai marii satului se adunară lângă căpetenie la cârciuma lui Golescu la un țoi de vișinată. În poienița plină de flori, fiecare băncuță avea dichisul ei. În mijloc erau trei pietre șlefuite anume  pe care stăteau jurii printre care și căpetenia satului sau vatamanul, după care pe băncuțele de lemn așezate în cerc urmau mai-marii satului sau gospodarii cei mai de seamă, apoi venea plebea pe băncuțe așezate în jur pe care se așeza fiecare cum ajungea în Poiană dar pe cele trei pietre din mijloc nu se așezau decât jurii.

După ce se umplu Poiana de lume, sătenii făcură linişte să audă mai bine ce spune căpetenia satului. Cârciumarul alerga bucuros la fiecare băncuță împărțind țoiuri cu vișinată cu fața zâmbăreață și roșie,  mulțumit de câștig.

- Trebuie să trimitem pe cineva la Domnie să ne plătim taxele, zise la un moment dat Nicolae Basarei clar, dar tunător să ia fiecare aminte, făcând o liniște de marmură printre săteni.

-Taxele? întrebă un țăran din plebe și mulțimea murmură fără să înțeleagă ce se vorbește.

- Păi ce taxe să mai plătim? Nu facem clăci? Nu am plătit zeciula? strigă baba Vasilica a lui Chirvase care făcuse o moară de apă în care se spălau cuverturile mari și saricile ciobanilor iar moara aproape că nu făcea față. Avea mușterii și la Curtea de Argeș care veneau cu carele de rufe și dormeau la coadă pe saci. Moara Vasilica scotea covoarele imaculate, iar culorile străluceau de parcă atunci erau țesute. Dar baba avea vad pentru că dacă nu aveai bani, puteai plăti și cu o găină, ouă, brănză, lapte, miere de albine, sau ce-aveai pe-acasă. Uneori dacă vedea că țăranul nu avea nici un bun să plătească îl punea să taie lemne în spatele morii și nu era client care să plece nemulțumit.

Chiar și popa Buliga care stătea lângă Iancu Pietrosu pe pietrele jurilor se arăta surprins.

- Pe muntele ăsta, zise o babă despre care se credea că e surdă, niciodată nu a venit cineva să ceară taxe, de când sunt eu. De asta și ni se spune Cucuieni, că suntem în cucuiul muntelui unde nici vulturii nu ajung, darmite ispravnicul și birarii.

- Aici pe muntele ăsta, dintotdeauna s-au strâns taxele, zise Nicolae Basarei grav. Iar muntele s-a numit pe vremuri Cogai, nu Cucuieni. Aici se adunau toate căpeteniile de pe munte și aduceau taxele din toată ţara. Cucuieni este mai mult o poreclă. Cetatea de la Poienari zidită pe ruine dacice a fost întemeiată de Basarab I, rege din neamul nost, din neamul Basarei. Această cetate a fost întotdeauna aici, de când e muntele ăsta și de când am apărut noi ca neam. Trebuie să trimitem pe cineva la Stăpânire, reluă Nicolae Basarei după câtva timp în care părea că ascultă pârâul curgând printre pietre. Trebuie să ne plătim taxele. Este musai. O țară avem. Aici când plouă nu ajunge nimeni, nici șerpii nu pot urca. Nu putem trăi rupți de țară.

Mulțimea foșni nelămurit, ca o pădurice prin care trece primul fior al furtunii.

- Cine știe cine mai este voievod? întrebă oftând popa Buliga privind în fața toiagului.

- Voievod este Dracu', țipă o femeie să fie auzită de toți și popa își făcu cruce.

- Nu-i spune Dracu', îi spune Draculea, adică fiul lui Dracu', o corectă un gospodar, mare neguțător de postavuri.

- Dracu’ sau Draculea, e tot aia țipă baba și mulțimea foșni din nou nemulțumită dându-i dreptate.

- Eu am auzit altceva, zise popa Buliga dând fără să vrea un țoi de vişinată pe gât, apoi dându-și seama ce făcuse își șterse sub mustață urma umedă simțind surprins cât de bună e băutura, făcându-i semn cârciumarului să-i mai aducă unul.

Se pare că Draculea n-a domnit decât o lună sau două. E altul acuma domn, unul care se numește Ladislau. Ăsta ține cu turcii.

- Parcă pe Draculea nu turcii l-au suit pe tron[7]. A și stat la turci cu frate-su, ăl de-i spune Radu cel Frumos, zise o babă știrbă.

- De unde știi tu, fa, de Radu cel Frumos? întrebă hâtru un gospodar.

- Uite că știu, băi ciobane, acolo a învățat să tragă oamenii în țeapă, de asta îi spune și Țepeș.

- Și Draculea de ce-i spune?

- Dacă-i fiul lui Dracu’?! Cum să-i spună?

- Eu am înțeles că Țepeș trage numai boierii în țeapă care l-au omorât pe tat-su.

- Nu-i adevărat, zise cineva, trage pe toată lumea.

- Trage pe tâlhari, dar nu pe oamenii cu frica lui Dumnezeu. Pe tâlhari și pe turci. Pe oamenii cu frica lui Dumnezeu îi lasă în pace.

- Și atunci de ce nu merg lucrurile în țara asta?

Păi dacă a domnit doar o lună, cum ziceam, strigă Buliga, arătându-se supărat pentru că tocmai îi venise țoiul de vișinată pe care-l sorbi ca pe o boabă de rouă, iar tac-su, continuă popa ștergându-și mustața, pe care l-au omorât boierii are numele de la o medalie nemțească care se numește Dragon[8] iar lumea îi spune Draco de aici și numele de Drac care e de fapt o poreclă, asta din ce am aflat și eu din cărți.

"Parcă ziceai ca nu știi să citești, gândi vatamanul."

- Trebuie să mergem la Domnie, zise Nicolae Basarei după un moment de liniște, altfel nu se poate. Așa a fost de când lumea, satul asta a fost al Țării Românești.

- De mers mergem, zise popa care mai făcu semn cârciumarului pentru încă un țoi, iar cârciumarul care avea comenzi în toate părțile îi arătă prin semne să aștepte puțin că i-l aduce că doar nu aşteaptă în apă, problema e că Ladislau are mai multe taxe și biruri, cel puțin așa am înțeles de la cei din Arefu care nu pot plăti.

- Și dacă nu pot plăti, cum?... întrebă un gospodar posomorât.

- Vin ispravnicii și-i belesc ca tâlharii și aprind tot satul.

- Așa e, zise cineva din mulțime, Ladislau plătește tribut la turci și iobagii au biruri fără număr. Satele sunt pârjolite de zapcii. Ce mi-i tâlharii, ce mi-i ispravnicii? țipă o gospodină privind în jur și mulțimea foșni din nou ca o pădure străbătută de un vânt înghețat.

- Ce biruri au, întrebă vatamanul?

- Ahaha…  zise țăranul frecându-si ceafa sub căciulă ca și cum ar fi trebuit să numere vreo două zile să isprăvească birurile. Cine le mai știe?!

- Eu știu că fiecare sat plătește zeciuiala și atât. Asta-i legea de când știu muntele.

- Acuma nu mai este așa, spuse țăranul zâmbind șiret. Este văcăritul, se plătește un ban de vacă, nu știu dacă de argint sau de aur, dar dacă ai vacă plătești. Este văcăritul, vă spun eu. Dacă nu ai bani, îți ia vaca. Țăranii se uitară unii la alții îngrijorați.

- Mie nu-mi place taxa asta, zise Iancu Pietrosu, pregătindu-se să folosească un cuvânt nou pe care-l învățase de la un ofițer căruia îi potcovise calul, nu-mi convine.

- Și aiasta ce mai înseamnă? întrebă o babă, dar nimeni nu se grăbi s-o lămurească.

- Mai este un impozit de război care se numește fumăritul.

- Fumăritul?! N-am auzit.

- Da, da, fumăritul, dacă iese fum pe casă trebuie să plătești bir altfel nu se poate dacă e vreme de război și cum turcul e în țară tot timpul, asta înseamnă că e război, deci se plătește fumăritul.

- Adică nu mai poate face omul în casă focul sau cum? întrebă cârciumarul aproape împiedicându-se cu țoiurile-n mână.

- Ba poți face focul dar trebuie să plătești.

- Ooo..., zise mulțimea tulburată ca un singur om.

- Eu zic să mai așteptăm o țâră, de ce să ne ducem la Domnie, dacă nu a venit nime’ p-aci? Pentru ce să ne legăm la cap, dacă nu ne doare ?

- Într-o zi vor veni ei singuri, spuse Nicu Basarei gânditor.

- Ei până atunci să stăm liniștiți, nu ne dau banii afară din casă, zise înțelept și Iancu Pietrosu suflecându-și cămașa în jurul brațului vânjos. Dacă e de plătit fumăritul, eu unul mai bine mă arunc în râpă, dar de plătit nu plătesc fumul pe casă, oricare ar fi domnitorul.

- Nici eu, zise cineva.

- Eu nici atât, făcu altul.

Mulțimea începu să foșnească a revoltă.

- Nu plătim nicio taxă, se auzi o voce de femeie  din mulțime.

La un moment dat se ridică Vatamanul de pe piatră și satul încremeni să asculte.

- O să trimitem pe cineva în țară...

- Mă duc eu, zise repede căpitanul Andrei…

- O să trimitem pe cineva să vadă care sunt treburile prin țară… reluă Nicolae Basarei. Dar de plătit vom plăti zeciuiala și în satul nost banul de argint de mort. Aiaste două dări le știu eu de când a apărut vatra satului. Aiastea-s toate taxele noastre.

- Păi zeciuiala am plătit-o la timp.

- Așa este, confirmă vatamanul, ridicând o cană de vișinată. Zeciuiala e aici,  asta o să le dăm - zeciuiala. Birurile sunt ale țării, nu ale vreunui domn vremelnic care s-a sculat cu fundul în sus și visează bogăție de pe urma birurilor. Dintotdeauna în țară a fost și la boier și la iobag, și la vamă și la hotare o singură taxă - zeciuiala și au rămas bani pentru toată lumea. Pe timp de război totul este al Domniei până trece primejdia.

- Corect, zise și popa Buliga, nu scornim noi biruri să nu aibă bani nimeni, ci doar unii anumiți și toată lumea să fie săracă.

- Păi dacă am plătit zeciuiala, zise un gospodar care avea stupi că nu știa să-i mai numere, atunci n-au decât să vină s-o ieie că banii sunt aici.

- Da, banii sunt aici.

- Băi Golescu, ia scoate bă o poloboaca din vinul ăl vechi că eu plătesc. Dă la toată lumea care vrea să bea. Plăcerea mea… și cheamă scripcarii că am un foc la inimioară, doar taxele le-am plătit.

Începu satul să joace la horă, de la opincă până la vlădică, așa cum se spune, de la copil la bătrân și fetele frumoase și tinerii și babele cu fuste vătuite, dungate cu roș de ocru și negru de cărbune, cu gospodari mândri cu dolmanul de pe umeri prins cu șnur de argint cum au numai boierii din Lehia, toți flăcăii cu ciubote roșe lustruite alături de popă și căpetenia statului și chiuiau muntenii de speriau vulturii zăpăcindu-i printre crengile de brad de parcă ar fi fost împușcați. Și chiar dacă seara izbi pe neașteptate, cucuienii nu se săturau de horă și dansau cu torțele în mână să nu calce în prăpastie. Departe spre câmpie, câțiva țărani care împingeau o căruță cu o roată-n șanț, auzind chiuiturile dinspre munte se opriră cu gurile căscate și fețele pline de sudoare și tină, privind flăcările zbenguindu-se pe creste, își făcură cu groază repede cruce de mai multe ori, căutând în spate o cale de fugă.

[1] Beşliu – soldat în unitate de cavalerie uşoară care avea grijă de ordinea internă în imperiu, un fel de jandarm otoman.

[2] Numele Kazıklı Bey şi Kazıklı Voyvoda- Prințul Țepeș au fost menționate pentru prima oară într-o cronică sârbă din 1550.

[3] Kogaionon (în greacă Κωγαίονον, adică Kō-gáy-yo-non sau Kō-ghē-o-non) este numele muntelui sfânt al geților în peștera căruia s-a retras Zalmoxis, potrivit "Geografiei" (« Rerum Geographicarum ») lui Strabon. Apare la autorii moderni și în forma eronată de Kogaion. 

[4] Mai multe  despre cuvântul Basarei se poate găsi în « Mitologia Română » de Romulus Vulcănescu. Romulus Vulcănescu crede că basarei provine din cumană însemnând « cei îmbrăcaţi în vulpi », un trib de geţi care-şi făceau steag din vulpe. Aceste triburi erau vestite pentru fortificaţiile pe care le construiau pe labirinturile ocnelor de sare.

[5] Ispravnic  - cârmuitor, administrator, dregător local, căpetenie.

[6] Merkiți – populație de origine mongoloidă, nomadă. Au fost cuceriți de Gingishan în jurul anului 1200.

[7] Vlad Tepeş a urcat pentru prima oară pe tronul Valahiei în 1448 cu ajutor otoman la şaptesprece ani dar numai  pentru două luni  - octombrie şi noiembrie.

[8]. Ordinul Dragonului a fost înfiinţat de Sigismund von Luxemburg  al Ungariei în 1408. Vlad II, tatăl lui Vlad Ţepeş devine membru al ordinului în 1431. Ordinul avea la început 24 membri din rândul regalităţii europene.  Era un ordin exclusivist al unei elite din care au făcut parte Regele Alhonso de Aragon şi Napole, Stefan Lazarević al Serbiei, Prinţul Witold al Lituaniei şi regele Ladislaus Jagiello al Poloniei.

de Cristian Biru