Bogdan Perțache

„Mi-am promis ca, în toate cărțile pe care le voi plăsmui, să strecor frânturi de Săcele, bucăți de Brașov, de Brăila”. 

Bogdan Perțache (n. 1972, Brașov) a absolvit psihopedagogie – limba engleză și a fost învățător și profesor. A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă organizate de Simona Antonescu și Florin Iaru. A publicat proză scurtă în diverse reviste și pe platforme culturale. A debutat în 2023 cu un roman-puzzle, „Visul Canadian”, publicat la Editura „Polirom”. Anul trecut, 2025, a publicat, tot la editura „Polirom”, romanul „Metec”. Plecând de la acest recent volum am discurtat despre literatură, viață și amintiri, dar și despre ce ne poate aduce viitorul.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Bogdan,  în decembrie ne-am văzut la lansarea de la Brașov, apoi la București (la Gaudeamus), iar tu ai mai fost prezent și în alte locuri. Cum a fost turneul tău literar românesc? Cu ce impresii ai rămas și care este amintirea cea mai faină pe care o ai?

Bogdan Perțache: Turneul? Ca un espresso, felul meu preferat de cafea, scurt, dulce și intens. Am revăzut oameni dragi, am cunoscut oameni noi, frumoși. Am fost plăcut surprins de felul în care a fost receptată cartea mea. Cea mai faină amintire? Să vedem, poate de la Brașov, unde revenit după douăzeci și cinci de ani, m-am simțit iar acasă? Să fie Iașul, unde mi s-a părut că-s iar profesor printre elevii Colegiului pedagogic? Lansarea de la Acaju, unde am asistat parcă la o degustare de vinuri spumante, literare? Căldura sufletească cu care m-au întâmpinat brăilenii mei? Gaudeamusul, care mi-a dat sezația că aparțin unei lumi speciale? Nu, nu pot să aleg doar o amintire.

L.-C. T.: Ți-ai făcut ucenicia la „atelierul de roman” ținut de Simona Antonescu și la cursul de scriere creativă a lui Florin Iaru. Ce ți-a rămas definitoriu de la fiecare dintre ei? E astăzi cumva obligatoriu să parcurgi o astfel de formare? 

B. P.: Să începem cu începutul, cursul (și atelierele) lui Florin Iaru sunt utile în a-ți imprima un ritm de lucru și a cizela scriitura. Atelierul de roman al Simonei Antonescu (Club Revdepov) este locul unde primești un feedback cinstit, avizat, încurajator. Ambele folositoare celor care lucrează mai bine atunci când au un deadline și celor care vor să-și facă un grup de prieteni cu interese similare. Nu-i obligatoriu să te formezi așa, e doar una din cele câteva căi care duc la, nu deschid, o ușă de intrare în breasla scriitorilor.

L.-C. T.: Viața ta s-a dezvoltat pe axa Săcele/Brașov – Brăila – Grecia – Canada. Te rog să dezvolți puțin fiecare punct și ce te leagă de fiecare. Eu ca brașovean am simțit imediat o complicitate cu tine când am înțeles că ai copilărit mai jos de Poiana Angelescu, cu atât mai mult cu cât prima parte a romanului tău și partea a doua (reversul) se petrec chiar în acest areal transilvan.

B. P.: Până să încep școala m-au crescut bunicii mei din Brăila, în centrul vechi, pe o stradă cu multe familii de greci, vizavi de Teatrul de păpuși, locul meu preferat. În Cernatul Săcelelor m-am făcut mare, am trecut prin toate cercurile Casei pionierior (unei profesoare de acolo, doamna Emilia Stoian, îi datorez „debutul” meu literar, dumneaei m-a îndemnat să scriu și, în 1986, am câștigat, cu o nuvelă, premiul întâi la Cântarea României). Am făcut parte din două grupuri de turism săcelene, Cireșarii și Babarunca, cu care am bătut toți munții țării. Am lucrat ca tehnician în Institutul de Cercetări Silvice Brașov, militar angajat la o unitate din Rulmentul, am făcut șușanele o perioadă pentru o televiziune locală, P+, am repictat biserica de la Feldioara, satul bunicilor din partea mamei. Pe la mijlocul cenușiilor ani ’90, am hoinărit hăbăuc cu rucsacul în spinare prin Europa. Grecia, în care m-am întors în diferite perioade, a rămas țara mea de suflet. Mă visez zilnic acolo, cu nisipul jenându-mă în șlapi, înotând în Mediterană, îmbrățișând blocuri de marmură veche, citind pe șezlong, sorbind dintr-un frappé. În 1999 m-am stabilit la Brăila, loc în care am fost învățător și profesor până în 2014 când m-am mutat în Canada. Aici lucrez pentru o companie de telecomunicații. În vremea pandemiei mi-am redescoperit vechea pasiune, scrisul. Mi-am promis ca, în toate cărțile pe care le voi plăsmui să strecor frânturi de Săcele, bucăți de Brașov, de Brăila.

L.-C. T.: Scrierea ta este foarte limpede și fără niciun adaos inutil, aproape chirurgicală, fiind în același timp frumoasă și plină... cât lucrezi la șlefuirea unei fraze? De câte ori tai?

B. P.: Eu nu tai, eu adaug. În primă fază scriu foarte concis, după care pun „carne” pe text. O săptămână în care termin o pagină ce sună mulțumitor, e o săptămână bună.

L.-C. T.: Povestea lui Damian se prelungește de la Săcele la Chartres. Cum de ai ales acest loc marcat de minunata catedrală „Notre Dame” (considerată a fi cea mai reprezentativă, completă și mai bine conservată catedrală în stil gotic)? Datorită vitraliilor sau a labirintului de pe podeaua catedralei? Până la urmă nici Damian nu iese din labirint.

B. P.: Totul a pornit, banal, de la vizionarea unui documentar despre atelierul de vitralii Maison Lorin din Chartres. Mi s-a părut un cadru ideal pentru o poveste (și) de dragoste. Cât despre labirint, dacă-ți scoți personajul din el, l-ai aplatizat.

L.-C. T.: Mă gândesc și la titlul cărții tale. El nu are atât legătură cu străinii din Atena antică (care nu aveau drepturi politice), cât mai degrabă cu melodia „Le métèque” a lui Georges Moustaki, din 1969. Aici sensul e mai degrabă de rătăcitor, de vagabond, de neașezat care vrea să facă din fiecare zi o eternitate de iubire pe care să o trăiască până la moarte. De ce sunt cei trei bărbați din carte figuri atât de tragice (deși sunt legați de tradiție, au rădăcini, sunt puternici etc.)? De ce nu reușesc să atingă fericirea? Nu mai este lumea de azi pe potriva bărbaților? Asistăm cu adevărat la falimentul masculinității? Apoi, da, de ce toate femeile sunt virilizate? 

B. P.: Cândva o să scriu (cel puțin) o carte cu happy-end. E posibil ca lipsa finalurilor fericite să fi îndepărtat o parte din cititori de literatură. Mi se pare că Internetul, cu tot ce presupune el, social-media, aplicații de dating, izolare în mediul virtual, dăunează bărbaților, emasculează. Și nu cred că personajele mele feminine sunt virilizate, îs doar niște luptătoare, îmi plac femeile cu personalitate puternică, cele care știu ce vor și se zbat să obțină lucrul dorit.

L.-C. T.: Bogdan, la pagina 106 scrii despre „mirosul matern al cărților”. Vom mai citi în viitor? Vom mai avea parte de acest miros cald și deschizător de zări? Vor mai exista cărțile? Cum vezi viitorul? Că tot vorbim despre AI, mutarea în virtual ș.a.m.d..

B. P.: Of, nu mă pot abține să nu fiu pesimist, cred că scrisul, cititul de carte tipărită sunt pe moarte. În scurt timp Inteligența Artificială (sau cum om vrea s-o numim, programe de învățare ș.a.) va fi capabilă să producă povești ca un scriitor profesionist. O perioadă, inerțial vor supraviețui  câțiva artizani ai scrisului și câțiva cititori nostalgici. Cărțile audio (ironică întoarcere la vremurile istorisirilor în jurul focului) sunt viitorul.

L.-C. T.: La pagina 61 scrii un alt lucru frumos: „poveștile vindecă”. Când ai simțit că poți trece de partea cealaltă a poveștii? Că poți tu însuți să faci asta? Cum de ai devenit scriitor? Debutul te-a prins, totuși, cu părul albit, la 51 de ani.

B. P.: Rolul terapeutic al povestirilor e de necontestat, deși eu personal nu scriu ca să mă vindec de ceva. Îmi place doar să citesc și să spun povești. Mi-am dorit întotdeauna să fiu scriitor, dar timpul nu a fost de partea mea decât, cum am spus mai sus, în vremea pandemiei. Atunci am luat scrisul în serios și m-am dedicat lui. Atunci am avut șansa cursurilor, atelierelor on-line, m-am reconectat la literatura românească contemporană și am început s-o recuperez.

L.-C. T.: „Când vorbesc în franceză sunt alt om” (pagina 66). Asta pare o propoziție desprinsă din Cioran. Tu ce fel de om ești în franceză? Apoi cum este, cu adevărat, acest vis canadian? De cât timp îl trăiești și cam câte straturi a avut el?

B. P.: Când vorbești în orice altă limbă ești un om diferit. Frica de a nu comite greșeli gramaticale, dorința de a te face cât mai bine înțeles, referințele culturale folosite își pun amprenta pe modul în care ești receptat. Când vorbesc în franceză sunt exact ca Damian. Cu engleza-i altă poveste, mai simplă. Visul meu canadian este unul marcat de cutumele societății nord-americane, una care valorizează munca asiduă înainte de toate, plictisitor uneori, lipsit de efervescența tipic românească.

L.-C. T.: Înțeleg că ai și studii de artă și că ai și pictat icoane, dar cu cerceii-carte ce este? Le-ai bucurat și pe Cristina Bogdan și pe Simona Antonescu. Cine urmează? Ce îți trebuie ca să te califici pentru un astfel de dar inedit?  

B. P.: Nu pot sta locului, mintea mereu îmi fierbe, mâinile trebuie să fie în continuă mișcare. Anul trecut am avut ideea unor „cărțișoare”, mărțișoare în formă de cărți, trimise virtual câtorva zeci de scriitoare. Să reușesc să fac o cât de mică bucurie unei femei e una dintre plăcerile mele nevinovate. Cât despre cercei (trebuia să vin cu o ceva nou, nu?) am făcut de asemenea zeci de perechi cu cărticele de-ale scriitoarelor, dar o neînțelegere (nu mai are importanță acum) m-a făcut să le pierd pe aproape toate chiar înainte de Gaudeamus.

L.-C. T.: Să revenim la carte: este ea un triptic? Este, de fapt, un alt volum de proză scurtă? De ce nu a devenit fiecare parte un volum în sine? Este Yorgo, așa cum spuneam, un revers al poveștii cu Damian? Dacă e așa, Franco ce ne spune? Care e utilitatea acestei a treia părți?

B. P.: Se poate spune despre Metec că este un roman compozit. Așa a fost gândit, planificat. Una din  cheile de descifrare poate fi găsită în filmul „Ένας άλλος κόσμος” (Grecia, 2015, traducere aproximativă „O altă lume”).

L.-C. T.: Știu că ai în lucru un alt volum. Ce este acum și ce ar trebui să devină (și când)?  

B. P.: Romanul la care lucrez acum e despre sfârșitul anilor ’80, dar într-o lume paralelă, o distopie.

(martie 2026)

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor