Cartea de dinainte

Vă oferim un fragment din volumul „Cartea de dinainte. Gabriela Botici în dialog cu Liviu Ioan Stoiciu” publicat recent la Editura „Limes”.

„Paginile din jurnalul poetului reproduse în carte, par, la prima vedere, în totală antiteză cu jurnalul pe care îl recitesc de ani cu egală pasiune - cel al lui Radu Petrescu.

Liviu Ioan Stoiciu consemnează în jurnalul său doar mecanica faptului real, lipsit de orice lirism, adâncime metafizică, de orice metaforă - de aici atmosfera/dimensiunea suprarealistă, urmuziană, de teatru al absurdului. Cu toate acestea, sau tocmai datorită acestei enumerări implacabile, sincere, seci, mecanice, nediferențiate, absurde/comice pe alocuri, egalizatoare a faptului domestic cu cel de oarecare impact social – de pildă ecouri vagi privind așa-zisa politică a partidului unic sau ecouri ale așa-zisei vieți culturale locale -, răzbate din fiecare consemnare efortul de a supraviețui liber, lucid, creator, în labirintul dezumanizant de zi cu zi, în infernul acelor ani de dictatură comunistă. De a supraviețui prin poezia încă nepublicată dar citită în fabulosul/ fantastul cenaclu familial în care soții își împărtășeau, târziu în noapte, propriile texte literare.

Totul devine de fapt un jurnal politic de mare precizie a observației, un masiv de fapte – existențe – destine interconectate, rocă dură, tăioasă, opacă luminii, dar care reflectă insesizabil lumina poeziei. Ce salvează? Credința în puterea poeziei - pavăză împotriva nevolniciei vremilor; și încă ceva: forța coagulantă, ocrotitoare a familiei.

Jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu își va găsi cu siguranță locul alături de jurnalele înrudite ale memorialiștilor acelui timp istoric: Alice Voinescu, Annie Bentoiu, Nicolae Steinhardt, I. D. Sârbu, Radu Petrescu”.

Note de lectură - Livia Bălan (13 martie 2026)

Fragment

XL (40). Gabriela Botici: Vă mulțumesc din suflet pentru răbdarea și profunzimea cu care ați abordat răspunsul la întrebarea nr. 39, dezvăluind nu doar poeme inedite, ci și fragmente impresionante din jurnalul dumneavoastră, care adaugă straturi valoroase înțelegerii operei și sufletului pe care îl oglindesc.

M-au impresionat toate poeziile dumneavoastră dar m-am oprit la poemul datat 10 august 1975, citez, așa cum l-ați numit dumneavoastră, „un poem ratat (un fel de „ars poetica”, fără umor)”. L-am simțit ca un strigăt controlat, tensionat, care plasează efortul artistic în zona confesiunii brute, fără decor. Sunteți în centrul unei lupte între dorința arzătoare de a crea și un blocaj existențial care transformă fiecare încercare de a scrie într-un eșec chinuitor, însoțit de stări fizice (strănut, tușit, fumat, destinderea nervilor) ce se suprapun simbolic cu epuizarea intelectuală și afectivă. E ca și cum întreaga poezie ar fi un simptom al unei boli obscure a spiritului. Recunoașteți, cu o ironie sfâșietoare, că poezia e un „ceva ratat”, „absent intens”, formulare care spune totul despre neîmplinire. Impresionant este faptul că autoironic, lucid până la durere și obsedat de autenticitate, reușiți să transformați neîmplinirea creatoare într-un act liric de o forță uimitoare.

M-am oprit și asupra datei de 25 ianuarie 1975, când, de la Cluj-Napoca, ați scris Constanței Buzea la revista Amfiteatru din București (revistă dispărută după Revoluție) următoarea scrisoare: „Vă trimit șapte poeme. Am trebuință să le aflu rostul... În 19 februarie 1975 împlinesc 25 de ani, vârstă tristă pentru un om care nu a aflat cum să-și poarte încrederea în sine. Sunt încă fără simțirea unei conștiințe artistice, fără senzația cristalizării la masa de scris și fără statornicire peste poftitul drum al inefabilului care să fie numai al meu. Poezia mea depinde de stările-mi sufletești și de suficiența descoperirii realului din împrejur, care îmi depărtează și îmi apropie gustul de contemplație; n-am cuvinte destule pentru profunzime.”

Dacă un tânăr atât de nesigur, frământat și exigent cu sine precum cel care scria acea scrisoare a devenit unul dintre cei mai importanți poeți ai vremurilor noastre, atunci aceste memorii ale dumneavoastră capătă o valoare cu atât mai mare, ele devin o sursă de încurajare profundă pentru orice tânăr aflat la început de drum, arătând că din neliniște, îndoială și căutare sinceră se poate naște adevărata vocație.

Respect din adâncul sufletului prezența constantă a soției dumneavoastră în toate evenimentele evocate, o prezență care nu este doar martor discret al vieții, ci axa invizibilă în jurul căreia gravitează totul. În tăcerea ei devotată, în gesturile repetate ale grijii se ascunde o forță tainică. Cu atât mai impresionantă mi se pare acea scrisoare (datată 19 februarie 1976, de ziua dumneavoastră) în care dânsa vă vorbește despre forța magnetică dinlăuntrul dumneavoastră, despre harul care îi subjugă pe unii și îi înfricoșează pe alții, despre certitudinea absolută că veți fi publicat și așezat la locul ce vi se cuvine între scriitori, o scrisoare care nu este doar o dovadă de iubire, ci un act de credință limpede, neclintită, ce înalță chiar și cele mai adânci clipe de îndoială. În viața dumneavoastră i-ați acordat rolul firului de lumină care ține întreagă țesătură a vieții.

De asemenea, admir profund temeritatea de a persevera în actul scrisului în ciuda resemnării care răzbate din această confesiune: „Acest volum a fost audiat și de fratele Doinei Popa, Valentin, actualmente filozof în armată, îmi spune că e ironie amară în versurile mele și că n-am nici o șansă să fiu publicat. De ce? Fiindcă versurile mele au dedesubturi, sunt incomode și nu aparțin manierei actuale a poeziei din România. Subscriu la cele spuse de Valentin Popa, probabil Sperietoarea și oglinda va avea aceeași soartă ca Libertatea de a fi, nu probabil, ci sigur, mă resemnez”. Este luciditatea amară a celui care înțelege, cu o demnitate tăcută, că talentul și autenticitatea pot deveni poveri într-o lume în care adevărul poetic incomod e respins, iar glasul sincer rămâne, adesea, îngropat în tăcerea celor care nu se încadrează „manierei actuale”.

Dar să revin la cuvintele dumneavoastră în care exprimați cu o sinceritate tulburătoare îndoiala privind rostul unei asemenea reevaluări memorialistice: „Nu știu, poate mă voi hotărî să reevaluez și această perioadă, din 1976 până în 1979 într-o carte de memorii (cu jurnal și versuri și proză rămase inedite în sertar), deși nu cred că aș mai putea fi în stare. Cu atât mai mult cu cât nu văd pe cine ar interesa o asemenea întreprindere a mea, să merite atâta efort (tinerii poeți, nu-i mai pun la socoteală pe criticii lor, care asigură viitorul literaturii române, îmi ignoră prezența; iar nepoții mei nu dau o ceapă degerată pe ceea ce scriu).”

M-au întristat aceste cuvinte, dar ați lăsat totuși o ușă deschisă spre drumul ce duce spre anul 1976. În incertitudinea cuvântului „poate”, care ascunde atât dorința cât și îndoiala, am simțit fiorul unei continuări, o speranță discretă, dar vie, că veți îndrăzni, totuși, să deschideți sertarele următorului an și să le lăsați să respire în paginile acestei cărți de convorbiri.

Nu am fost niciodată adepta renunțării, ci a continuării, cu perseverență, acolo unde inima și mintea simt că mai e ceva de spus, și, ca urmare, vă propun să pășim mai departe în evocarea dumneavoastră spre anul 1976 (anul 26-LIS, cum îi spuneți dumneavoastră), care păstrează încă mii de trăiri și cuvinte ce merită readuse la lumină.

Dacă nu cei ca dumneavoastră, care ați păstrat cu atâta dibăcie, delicatețe și rigoare un jurnal ce bate ca o inimă ascunsă în sertarele timpului, atunci cine să lase în urmă această avere? Cine să conserve tremurul autentic al unei epoci și frământarea vie a unei conștiințe poetice?

Chiar dacă tinerii par surzi la ecouri și nepoții par absenți, tăcerea lor nu trebuie judecată. Poate e doar o așteptare. Și poate că tocmai o astfel de carte, în care poezia, jurnalul și fragmentele de viață se întâlnesc, va fi puntea tăcută care-i va chema, într-o zi, înapoi.

Vă îndemn să scrieți pentru acel dumneavoastră care încă vă privește din 1976 și care nu a încetat niciodată să spere că va fi, cândva, ascultat.

Liviu Ioan Stoiciu: Nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru comentariul distins, iar – descoperit și la această nouă întrebare. Pentru mine rămâneți o enigmă, cum e posibil să receptați cu atâta generozitate cele scrise de mine? În condițiile în care eu am senzația că nu sunt citit, în general (în afară de cronicari literari, micșorați ca număr an de an, atunci când mai scot o carte), că sunt trecut cu vederea sau ignorat dacă apar în public pe un afiș, nu atrag nici măcar scriitori prieteni, sau curioși. Sunteți o mare „sufletistă” (entuziastă, plină de solicitudine, de o bunăvoință onorantă), o poetă tânără căreia îi rămân dator. Sunt norocos că datorită extraordinarei dumneavoastră deschideri am recuperat, fie și selectiv, ani ai tinereții mele nu tocmai fericite, era păcat să moară în sertar atâta zbatere la masa de scris – deși nu contează decât pentru mine aceste episoade biografice (am îndoieli că ar mai putea interesa, fie și pe un istoric literar, rememorările din anii 1973-1974-1975-1976, când aveam 23-26 de ani). Îmi pare rău că n-am avut răbdare să caut în „arhiva” personală (păstrată la București, acasă, unde nu mai merg aproape deloc; prefer să stau cu ochii pe pereți la Brașov), să „epuizez fenomenul” rememorării din acești ani, că rămân atâtea deoparte.

„Jurnalul familial e ținut în paralel cu «Agenda familială 1976»”

Din „Jurnal familial Anul 26-LIS”, fragmentar (e prea mult text, nu vom face față la atâtea pagini cu cartea de față):

Jurnalul familial (scris cu stiloul cu cerneală albastră pe file cretate) e ținut în paralel cu „Agenda familială 1976” (o agendă 1976 cu coperte maronii), fără a repeta conținuturile lor... Unul e calendarul familial și altul e calendarul personal. Calendarul familial începe la 1 ianuarie și sfârșește la 31 decembrie. Calendarul personal începe în ziua mea de naștere, 19 februarie și se sfârșește a 18 februarie a anului următor...

Jurnal: Deci, am aruncat în uitare țigara din 3 ianuarie 1976 și din banii economisiți (4 lei pe zi pachet Carpați fără filtru) am cumpărat articole de sticlărie. Mă simt din ce în ce mai bine fără țigară (incredibilă pentru mine această voință de a mă lăsa de fumat; rămâne de văzut până când mă ține; de la 18 ani am fumat în prostie), deși coada de periuță de dinți, care o suplinește, îmi umple mereu gura cu bube și limba cu vorbe de ocară. Îmi curăț în fiecare zi plămânii prin tuse tabagică (sper să n-am contractată bronșita fumătorilor). Am dureri de duoden pronunțate (gastrita mea hiperacidă mă chinuiește de opt ani). Am o teribilă poftă de mâncare, probabil pe fond nervos, nu spun ce apetit am pentru dulciuri. Am dureri de dantură, partea superioară, de măsele vorbind, trebuie reparată milimetru cu milimetru, umplu găurile cu vată îmbibată cu apă de colonie. Am senzația că din cauza părăsirii țigării nu mă mai pot concentra pe deplin la masa de scris, nu mai pot parcă fixa o idee ca lumea. Beau cafea ness și naturală, care îmi ațâță pofta de fum...

Din 7 ianuarie 1976 am pornit programul de economii în casă. Am confecționat șapte cutii de mucava cu orificii prin care să se poată introduce moneda economisită, am făcut un tabel al așezării cheltuielilor. Banii de casă sunt numai din salariul meu (1378 lei, plus 160 lei alocație pentru copil). Dau 400 lei în casa părinților Doinei (locuim cu părinții și fratele Doinei, Aurel, la bloc, într-un apartament cu trei camere) pentru masă și întreținere. Avem 750 lei datorie (la „loto” de la locul de muncă), 300 lei tatălui Doinei... Am înființat „Te rog...” un carnet pe cate scriem... rugăminți, „în calea uitării”, de exemplu: coase-mi nasturele căzut de la palton; sau ce să se cumpere... Politic, în țară e dusă o adevărată luptă împotriva posturilor de radio străine și a presei străine care defăimează regimul Ceaușescu; acum a pornit cincinalul 1976-1980 cu... „chemări la întreceri socialiste”.... Peste hotare, în Liban și în Irlanda de Nord continuă războaiele civile, iar în Islanda și Orientul Apropiat au loc și conflicte armate, întreținute de SUA și Rusia, pe fondul exploatării „aurului negru”, oare?

Marele rău ce a putut să mi se întâmple, fără ca, deocamdată, să-i cunosc deznodământul: gândul luării câmpilor... Sâmbătă, 31 ianuarie 1976, o mamă de elev îmi cere socoteală: cine mi-a permis mie să-i exclud copilul din internat... Îl exclusesem (elev în anul I la strungari, la școala profesională a Grupului școlar IDSMSA), e adevărat, cu de la mine putere, la 21 ianuarie pentru motive bine întemeiate: bețiv, scandalagiu, hoț, golan, indolent, bătăuș, fumător, comportament huliganic în internat, lasă că m-a jignit cu martori și m-a înjurat. Direcția Grupului școlar îmi reproșează că l-am exclus din cămin de capul meu, dar îmi dă dreptate, îmi aprobă seriozitatea și intransigența, aflu că mi se va da, de ochii lumii, un „avertisment”. Luni, 2 februarie, vine și tatăl elevului exclus să-mi ceară socoteală, am o criză de nervi. Plecat din internat, elevul a stat o săptămână la părinți, după care a fugit de acasă și n-a mai venit la ore... Inspectoratul școlar mă pune să dau declarație... Să vedem ce mai urmează. Din 20 ianuarie 1976 până luni, 2 februarie am lucrat oră de oră, zi și noapte la locul de muncă, colegul de serviciu a avut „boală în oase”, am fost cu nervi de oțel, am de recuperat 106 ore... Acum, acasă, lângă Laur Ionuț, dorm de rup pământul, sunt epuizat și psihic... Am fost suferind, după dureri mari la urechea stângă, după un herpes în colțul stâng al gurii; după dureri de măsele am avut afte bucale, ceva infernal de dureros, carne vie, de la dermatologia policlinicii județene am aflat că infecția cronică o am de la produsele lactate consumate reci (iaurt, smântână), sunt sfătuit să nu mai țin pe post de țigară în gură acasă periuța de dinți, să mă spăl pe dinți cu sare de bucătărie, nu cu pastă de dinți. Tot acum mi se inflamează „amigdalitele”, nu pot să-mi înghit nici saliva, iau penicilină, pastile...

La 25 ianuarie fiul a împlinit șase luni, e slab în continuare, mănâncă de toate, numai de sânul mamei nu se mai apropie, Doina vrea să-l înțarce. Avem probleme cu laptele praf, nu se găsește în Focșani. Doina are dureri de intestine alarmante, în plus, e clienta stomatologiei locale... În vremurile astea, „Tataia” (tatăl Doinei, Vasile Popa) merge la Verdea, face rost de produse alimentare de la frățiorii lui, dacă am înțeles bine, și rămâne la Ciușlea, la „baba” pe care vrea s-o moștenească, rudenie din partea familiei Olaru (a soției lui, Maria). „Memi” (mama Doinei) nu se omoară cu serviciul, nu are de lucru acolo (la Fabrica de confecții Focșani, la croit), e atașată de copilul nostru, toată ziua nu face altceva decât curățenie și gătește sau lucrează la mașina ei de cusut. Aurel, fratele Doinei (Sir, Relu) e și el la Ciușlea, plictisit nevoie mare, „taie lemne”. La televizor, seriale tip The Forsyte Saga și Kojak. În presă se bat câmpii pe seama intelectualilor noștri rămași în Occident și e condamnat Radio Europa Liberă, el e de vină. Se luptă pentru stabilirea unor principii socialiste inclusiv în fotbal (nu numai în derularea concursurilor editoriale de debut), Eugen Barbu e președinte al Comisiei de disciplină, în muzică sunt discuții dacă formația Sfinx e mai bună decât Phoenix, în timp ce folkul (pe tiparul Flacăra-Adrian Păunescu; folk românesc sincronizat cu cel din SUA?) ia fața muzicii ușoare... Pe Valea Trotușului zăpada are 2,5 metri, la Innsbruck a început Olimpiada de iarnă... Mâine, 6 februarie 1976, vom ține a 18-a ședință a cenaclului nostru familial, vai de noi, nu mai facem față, nu mai avem nici un fel de „inspirație”, scriem cu forța. În ce mă privește, mă cam las de scris, păcat, rămân fără ideal și așa gândurile mele vor sta, inevitabil, numai la sinucidere... (Aici intervine Doina, care citește tot ce scriu: „Nu te vei lăsa de scris din trei motive: 1) Nu te voi lăsa EU; 2) nu vei putea tu să te lași; 3) nu trebuie să frustrezi literatura de o haină nouă”).

Au trecut două luni și abia azi, 12 aprilie 1976 îndrăznesc să mai consemnez. Despre cazul elevului exclus de mine din internat – la vreo două săptămâni de la dispariție, este adus cu forța din București la școală. „Sărit cum e de fix”, elevul fuge iarăși la dracul în praznic, înjurând în stânga și în dreapta (maiștri și profesori). Procuratura îmi cere declarații, sesizată de părinții elevului, bieții mei nervi (am păstrat plicul cu „adresa” oficială adresată mie de către Procuratura locală Focșani, datată 8 aprilie 1976: „Vă facem cunoscut că s-a dispus scoaterea dumneavoastră de sub urmărire în dosarul cu nr. 213/II/1976, în care ați fost cercetat sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor personale, prevăzut de art. 246...”). Direcțiunea Grupului școlar IDSMSA nu mi-a dat „avertisment”, ci „mustrare”, de formă. Altfel, nu am chef de scris poezie, fir-ar dracul al dracului! Mă mai eliberam și eu scriind versuri...

7 mai 1976: iar încerc să recuperez amarul de vreme scurs... Neînțelegeri în continuare cu socrul meu, tatăl Doinei (mă abțin să le transcriu), care mă urăște irațional. Am înghițit 101 de jigniri, am trecut peste 1001 de umilințe, am răbdat, să pot să fiu alături de copil și soție, va trebui plec din casă. Acum aflu că am venit „vagabond” și „reacționar” în casa lui până să mă însor cu Doina. Doamne ferește! Pun punct aici Jurnalului familial, n-are rost să rețin toate tâmpeniile întâmplate...