Cédric Sapin-Defour

„Mirosul lui după ploaie” de Cédric Sapin-Defour, editura „Humanitas Fiction”, colecția „Raftul Denisei”, 2026, traducere și note de Doru Mareș.

Bestseller internațional – distins în 2023 cu Prix 30 Millions d’Amis, supranumit Goncourt des Animaux, Prix Terre de France și Prix de la Société Centrale Canine, iar în 2024 câștigător al Trophée de l’Auteur de l’année, acordat de Livres Hebdo –, tradus în peste douăzeci de limbi, „Mirosul lui după ploaie” este romanul celor treisprezece ani de complicitate, rutină, libertate și afecțiune absolută dintre Cédric Sapin‑Defour și câinele său Ubac, un ciobănesc de Berna.

„Într-o lume tulburată de prea multe vorbe-n vânt, prietenia unui necuvântător dă glas esențialului. Ubac intră în viața autorului ca o întâmplare, dar se dovedește a fi una dintre marile întâlniri. Împreună, cei doi străbat munții și descoperă loialitatea din refugiul prieteniei, în care, cu răbdare, își împart, ca pe o bucată de pâine, timpul. Când marea prăpastie îi desparte, ceva din tăcerea relației se aude ca un ecou, umple golul și deschide poteca. O poveste reală, inspirată, parcă, dintr-un mit animist.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

CÉDRIC SAPIN-DEFOUR s-a născut la 14 aprilie 1975 în Saint-André-les-Vergers, în departamentul Aube, din Franța. Și-a făcut studiile liceale în Oyonnax, urmate de cele universitare în domeniul sportului. După o accidentare, și-a schimbat par­cursul academic, studiind patru ani medicina, pentru a alege ulterior cariera de profesor de educație fizică și sport. A început să scrie din pasiune pentru natură. Trăind în regiunea montană Beaufortain din Alpii francezi, obișnuia să noteze gânduri, observații și experiențe legate de viața în natură, de alpinism și de relația omului cu mediul înconjurător, texte care au fost apoi publicate în reviste sau au fost transformate în cărți precum „Gravir les montagnes est une affaire de style” (2017), „Espresso” (2019), „L’Art de la trace” (2020). Consacrarea internațională a venit odată cu publicarea cărții sale autobiografice „Mirosul lui după ploaie” (Son odeur après la pluie, 2023; Humanitas Fiction, 2026), bestseller în Franța, distins în 2023 cu Prix 30 Millions d’Amis, supranumit Goncourt des Animaux, Prix Terre de France și Prix de la Société Centrale Canine și câștigător în 2024 al Trophée de l’Auteur de l’année, acordat de Livres Hebdo. Romanul este tradus în peste douăzeci de limbi. În 2025, „Mirosul lui după ploaie” a fost adaptat ca bandă desenată și a fost dramatizat în regia lui Richard Arselin și a lui Véronique Boutonnet. În 2025 vede lumina tiparului „Où les étoiles tombent”, bestseller în Franța. Cédric Sapin‑Defour locuiește în prezent în orașul montan Beaufort, în Alpii francezi, alături de soția sa, Mathilde, și de câinele său actual, Lulu, adoptat dintr-un adăpost din România în vara anului 2023.

Fragment:

„Într-o seară de iunie, Ubac nu a mai vrut să doarmă în casă.

Nu i se mai întâmplase. De obicei se ghemuiește în holul de la intrare, un minunat post de observație. În seara aceea, nici nu s-a mai pus problema. S-a întins la capătul terasei, departe de pereți, departe de castan, departe de om. L-am chemat, dar nu m-a băgat în seamă, iar eu am crezut că îi era prea cald înăuntru. În noaptea aceea, un cutremur ne-a trezit pe mine și pe Mathilde. Aruncând afară o privire, am observat că Ubac dormea liniștit. „2,6 pe scara Richter“, titra dimineață Le Dauphiné libéré, puțin, dar înăuntru s-a simțit destul. Studiind îndeaproape talentele noastre în ale zidăriei, fără îndoială câinele emisese câteva îndoieli legate de rezistența clădirii. Trei ani mai târziu, după alte sute de nopți dormite în holul de la intrare, Ubac a reluat scena, fără a accepta petrecerea nopții altundeva decât sub stele. Glumind, Mathilde a zis: „Prieteni, să fim gata, la noapte pământul se va cutremura!“ A doua zi, Le Dauphiné prezenta un grad 3 mai de mândrie și câteva grajduri centenare care abdicaseră. Ubac știa. Câinele acesta cu viață dulce ar avea deci sensibilitatea elefanților din Yala, care presimt tsunamiul. Cine-ar fi zis?

Dacă-mi place ideea unei naturi superioare, a fenomenelor ei extraordinare, care scapă de autoritatea calculelor omenești și vin de hac progresului, mă feresc însă de desfășurările ei sistematice și leneșe. Când a crăpat splina lui Ubac, am adorat faptul că ingineria urbană inventase telefonul mobil și ecografia, iar abominabila chimie oprise sângerările. La ce mi-ar fi folosit să vorbesc de unul singur pe sub copaci? Ceea ce nu-l oprește pe Ubac, pe sub aceiași copaci, se sesizeze insesizabilul. Văzându-l cum stă întins sub televizor, aș putea pierde din vedere că e un animal și, în acest sens, fără a fi învățat în prealabil, dar și fără a fi uitat, este legat de natură, face parte din ea, este chiar ea. La fel ca urșii ori herminele, nu ar mânca niciodată amanite otrăvitoare. Pe când noi, hiperconectații, în această mare istorie a despărțirilor, am pierdut cea mai frumoasă dintre conexiuni, fiecare plimbare mi-o confirmă, în curând singurul cânt al păsărelelor care ne va face urechea atentă va fi acela de la sosirea mesajelor pe telefon.

Câinele mă învață să citesc iarăși viul dimprejur, să ascult muzicile naturii, amploarea și respirația ei, să-i apreciez stările, să-i descifrez codurile. Am știut-o cândva? Dacă viața mi-a demonstrat că, pentru a cunoaște un peisaj, nimic nu ajută mai bine decât dacă-l experimentezi cu propriul trup, îndelung, cu smerenie și în fiecare anotimp, Ubac adaugă că trebuie să exiști, să faci corp comun cu el, să nu te temi că va trece prin tine.

Fără să o fi anunțat ceva, se oprește dintr-odată. Nu știu de unde-i vine. Presimte, simte, suflă într-un fluier de momit păsările, unul amical și tăcut, care strânge la un loc elemente invizibile, habar n-am, dar, în clipele ce urmează opririi, un vultur spintecă aerul, un roi trece-n zbor sau începe să bată vântul, mediul se însuflețește. Noutățile mă uluiesc. Într-o dimineață, după ce ne plimbasem doar puțin, Ubac nu a mai luat-o pe drumul obișnuit, ci a insistat pentru o altă direcție, m-a dus pe sub frunzișul unui stejar, printre ierburi înalte, care totuși erau la fel ca alți stejari și ca alte ierburi, și s-a oprit dintr-odată la doi metri de o scobitură, făcându-mi un fel de semn din privire. Era acolo un pui de căprioară fătat în ajun, tremurând tot și, desigur, în pericol în ochii mei de om. L-am sunat pe Georges, prietenul meu de la Oficiul Național al Pădurilor, care a sosit să-l vadă și mi-a recomandat să-l las în pace, spunându-mi că totul e-n ordine și nu cumva să-l ating, căci mama lui, ocupată probabil cu tragerea pe sfoară a unor prădători, avea să vină pe seară să-l caute. Ceea ce s-a și întâmplat. Fără Ubac și simțurile lui care le depășesc pe cele șase, ieșirea ar fi semănat cu toate celelalte de dinainte și de după, nu aș fi aflat nimic despre limbajul locurilor și m-aș fi întors cu buza umflată.

Faptul că știe și percepe mi se părea la început o întâmplare, iar descoperirile lui, simple nimereli. Dar prea se întâmpla des. Și atunci eu, care nu văd nimic venind, care nu sunt echipat pentru așa ceva, ca un cerb în centrul orașului, am decis să aștept și să profit de antenele lui; dacă atitudinea i se schimbă, dacă se oprește din orice face, mă ghemuiesc, examinez și prind fie ivirea a ceva la depărtare, o capră alpină, rupând-o la fugă, sau vreo altă imagine de basm, care până în acel moment îmi scăpase. Deseori este vorba despre un animal la pândă și plin de forță, dar cine ar trebui să se teamă în acest caz? În ziua de azi mi se întâmplă să percep odată cu el astfel de lucruri, în aceeași secundă și în direcția corectă, recompensă supremă, care mă face să-mi doresc să recapăt această abilitate prin locurile pe care le străbat, însușire pe care străbunii o aveau și pe care am pierdut-o din delăsare-n delăsare.

Înainte de Ubac, consideram că sunt singur prin păduri și pe munți și, la întoarcere, cum nu zărisem picior de om, trâmbițam cui voia s-o audă, despre această singurătate. Singur pe lume! În realitate, m-a învățat Ubac, am fost zărit de mii de ființe, examinat, lăsat să trec, iar în jurul meu s-au desfășurat multe scene între rezidenții cu pene, cu blană, cu clorofilă: relații diplomatice, lupte, seducții, regăsiri, adunări, cursuri de școală, ceremonii, schimbări de gardă, frici și bucurii, nașteri și masacre, sfârșituri și începuturi. Fusesem indiferent față de aceste tăceri locuite, iar Ubac îmi oferise câteva chei pentru a le întredeschide cât de cât, promovându-mă de la statutul de ființă inconștientă la acela de individ care privește, și apoi vede. M-a ajutat să pot citi aceste povești, căci le vorbește limba și îmi indică modalitatea de a mă comporta spre a însufleți ceea ce reduceam la un decor oarecare. Este îndeajuns să încremenești, să te ștergi din peisaj, să-ți trezești simțurile și să accepți permeabilitatea; este atât de simplu să fim disponibili, încât nu mai știm s-o facem.”

Ubac&Cédric (credit Mathilde Sapin-Defour)