Sărutul și sociologia

Am primit de la scriitorul Cosmin Neidoni un subcapitol din volumul său „O istorie a sărutului - de la antici până în zilele noastre”, recent apărut la Editura pentru Artă și Literatură.

De ce este importantă o abordare a sărutului din perspectivă sociologică? O astfel de abordare devine esențială tocmai pentru că sărutul nu este niciodată doar un act biologic, nici doar un ritual antropologic. El este, în mod profund o practică socială. Spre desoebire de biologie și neurologie care explică mecanismele neurochimice și funcțiile evolutive și spre deosebire de antropologie care inventariază variațiile culturale ale gestului, sociologia reușește să surprindă modul în care societatea modelează, reglementează și interpretează sărutul în contextul său relațional. Pe lângă dimensiunile instinctive sau cele ritualice, sociologia completează tabloul de analiză a sărutului oferid informații despre: cum sunt definite și controlate emoțiile într-o societate, cum se formează intimitatea în spațiul public și privat, ce norme, interdicții și permisiuni guvernează contactul corporal, cum devine sărutul un indicator al apartenenței sociale sau al excluderii.

Oricât de intim ar fi un sărut, el nu este niciodată doar intim. Este și public, chiar și atunci când nu este văzut. Pentru că toate gesturile corporal-afective sunt construite social: învățate, normate, supravegheate, sancționate sau celebrate. De aceea, sociologia sărutului devine un demers necesar pentru înțelegerea corpului în societate, a modului în care structurile de putere modelează afectele și a felului în care indivizii performează emoții în contexte instituționale, culturale, politice sau cotidiene. Durkheim ar fi spus că și cele mai personale gesturi poartă amprenta socialului, pentru că individul interiorizează în mod inconștient regulile colective[1]. Sărutul este un astfel de caz: un gest care pare al nostru, dar care nu ne aparține niciodată pe deplin. Sociologia sărutului nu se rezumă la observarea unui gest afectiv, ci urmărește mecanismele prin care societățile regizează intimitatea. Fiecare cultură trasează limite: unde, cum și în ce context poți săru­ta. Unele societăți tolerează gesturi ample ale pasiunii în spațiul public; altele le interzic, le ascund sau le pedepsesc. În anumite culturi, sărutul e un salut între prieteni, în altele, act exclusiv erotic. Uneori e un simbol al egalității, alteori al supunerii. Toate aceste variații demonstrează că sărutul nu este pur biologic, ci extrem de plastic cultural. Sociologia aduce la suprafață ceva ce pare paradoxal: intimitatea este întotdeauna un fenomen colectiv. Modul în care doi oameni se ating reflectă, de fapt, relația dintre individ și lumea socială. Putem vedea asta în dinamica puterii: cine inițiază sărutul, cine îl acceptă, cine îl refuză, cine are „dreptul” să-l ofere și în ce circumstanțe? În mediile instituționale, aceste întrebări devin și mai pregnante — de la eticheta diplomatică la regulile corporatiste privind contactul fizic, de la etica profesor–student la codurile de conduită ale spațiilor profesionale. Totodată, sărutul devine un barometru al schimbărilor sociale. Transformările în raporturile de gen, în normele privind consimțământul, în sensibilitatea publică față de intimitate sau agresiune se reflectă imediat în modul în care societatea privește și reglementează acest gest. De la mișcările feministe la activismul LGBTQ+, de la liberalizarea moravurilor la reacțiile conservatoare, sărutul funcționează ca un microcosmos al tensiunilor dintre emancipare și control social. În fond, ceea ce sociologia ne învață este că sărutul, oricât de personal, nu poate fi desprins de rețelele de sens care îl încercuiesc. În acest sens, sărutul ne dezvăluie ceva esențial: chiar și în cel mai tainic moment, purtăm pe buze întreaga noastră cultură.

Felul de a fi al unei societăți definește implicit modul în care gestul sărutului este perceput social.[2] În societățile conservatoare, sărutul public devine o provocare, o sincopă a ordinii morale: un gest care sparge granițele normelor colective, aducând dorința în spațiul comun. El este privit drept semn al indisciplinei afective, al rebeliunii față de regulile care protejează vizibilitatea corpului și a sexualității. În anumite state contemporane – din Orientul Mijlociu, Asia de Sud sau Africa de Nord – legislația interzice explicit sărutul romantic în spațiul public. Acolo, corpul este disciplinat prin lege, afectul este restricționat prin normă, iar intimitatea devine un teritoriu supravegheat. Nu doar dorința este sancționată, ci însăși ideea că intimitatea ar putea fi un drept expresiv al individului. În societățile liberale, situația este aproape inversă. Sărutul este banalizat, absorbit în ritmul urban, estetizat prin media, cinematografie și publicitate. Devine semn al autonomiei personale, al libertății afective, al dreptului de a-ți manifesta emoțiile în spațiul public fără suspiciune morală. Aici, corpul este mai puțin controlat, afectul mai puțin suspectat, iar intimitatea se extinde simbolic dincolo de spațiul privat, ocupând străzile, parcurile, metroul, piețele. Sărutul nu mai este un teritoriu de interdicții, ci un marcaj cotidian al prezenței afective în lume. Între aceste două extreme se află societățile cu moralități mixte, în care tensiunea dintre tradiție și modernitate generează ambiguități: sărutul este acceptat în anumite contexte, tolerat în altele, dezaprobat în rest. Astfel de culturi trăiesc într-o negociere permanentă a vizibilității emoțiilor: un spațiu social în care gesturile sunt simultan reglementate și dorite, în care intimitatea se insinuează în zonele gri ale permisivității.

Arlie Hochschild, profesoară emerită de sociologie la University of California, introduce conceptul de „muncă emoțională”[3]: efortul de a simți, regla și exprima emoțiile potrivite în contextul potrivit, în conformitate cu normele afective ale unei instituții sau ale unei societăți. Această idee, formulată inițial pentru a descrie modul în care angajații din serviciile de relații cu publicul gestionează emoțiile ca parte a muncii lor (de pildă, însoțitoarele de zbor care trebuie să zâmbească indiferent de situație), devine esențială pentru înțelegerea modului în care societatea modelează chiar și cele mai intime gesturi. Aplicată la tema sărutului, munca emoțională dezvăluie un strat mai profund al gestului: acela în care individul nu doar simte, ci este antrenat cultural să simtă într-un anumit mod. Sărutul romantic, gestul parental, sărutul ritualic, sărutul public – fiecare dintre acestea presupune un anumit cod emoțional interiorizat. A simți prea intens sau prea puțin, într-un context nepotrivit, poate provoca disconfort, judecată socială sau chiar sancțiune. Prin urmare, sărutul nu este doar expresie afectivă, ci și un act reglementat afectiv. În societățile contemporane, această muncă emoțională devine tot mai sofisticată: oamenii învață să performeze emoțiile pentru a corespunde normelor relaționale (în cuplu), economice (marketingul senzorial și influencerii), politice (sărutul ca simbol al solidarității), sau mediatice (selfie-urile cuplurilor, vlog-urile de tip relationship update). Aici, întreg aparatul cultural continuă să modeleze cum trebuie să arate un sărut fericit, pasional, curajos sau corect. În același timp, munca emoțională devine o tehnică a autogestionării: oamenii își reglează emoțiile în funcție de așteptările sociale pentru a nu deranja, pentru a se adapta, pentru a păstra aparența coerenței afective. Astfel, chiar și într-o relație intimă, sărutul poate fi influențat de scenarii culturale preexistente – de la clișee romantice hollywoodiene, la normele subtile ale masculinității și feminității, la regulile tăcute ale intimității publice sau private. În ultimă instanță, perspectiva lui Hochschild ne arată că sărutul nu este un simplu eveniment emoțional, ci o coregrafie afectivă negociată între firele identității personale și presiunile normelor sociale. El devine un indicator al modului în care societatea modelează nu doar comportamentele, ci chiar și stările sufletești pe care oamenii ajung să le considere ale lor.

Din perspectiva structurilor sociale sărutul este perceput în funcție de mai mulți factori: genul, orientarea sexuală, vârsta sau clasa socială. Bunăoară, în multe culturi, manifestările publice de afecțiune — inclusiv sărutul — sunt reglementate de norme morale și sociale care se aplică asimetric femeilor și bărbaților. Această diferență este parte a unui dublu standard prin care sexualitatea feminină este controlată mai strict, în timp ce comportamente similare ale bărbaților sunt adesea tolerate sau chiar privite ca un semn de virilitate. În țări precum Arabia Saudită, Iran, Afganistan, Quatar, Pakistan și în India rurală manifestările publice de afecțiune sunt restricționate pentru toți, dar femeile sunt sancționate mai sever. Din perspectiva orientării sexuale, cuplurile heterosexuale sunt, în multe societăți, mai liber acceptate în postura de a se săruta în public. Cuplurile queer[4] își asumă riscuri sociale, legale, chiar fizice atunci când reproduc același gest, care, în teorie, ar trebui să fie universal. Aici devine evident că sărutul, departe de a fi doar o manifestare afectivă, funcționează și ca un indicator al ierarhiilor sociale și al distribuției inegale a libertății corporale. În societățile mai progresiste, problema nu dispare complet; ea se transformă. Deși legislația protejează adesea drepturile persoanelor queer, normele culturale pot rămâne conservatoare. Sărutul între două persoane de același sex este încă supus unei duble lecturi: fie exotizat și hiper-erotizat, fie sancționat subtil prin priviri, remarci sau micro-agresiuni. Cum e percpeut sărutul din perspectiva vârstei? Ei bine, tinerii care se sărută sunt văzuți ca normali, dar vârstnicii sunt percepuți adesea ca inadecvați, ceea ce arată cât de mult erotismul este segregat pe vârste. Clasa socială determină, la rândul ei, percepția și stilistica sărutului. În grupurile privilegiate — aristocrație, burghezie înaltă, elite culturale — gestul este adesea codificat într-un registru al discreției și al eleganței. Sărutul devine aici un act civilizat, controlat, aproape ceremonial, pliat pe un ideal al stăpânirii de sine. În aceste medii, intimitatea se exprimă prin măsură, nu prin exuberanță: gestul este filtrat prin etichete, prin reguli nescrise ale bunelor maniere și prin sensibilități cultivate. Expresivitatea este temperată, iar afectul este rafinat până în punctul în care devine subtil, aproape criptic. De aici și tradiția sărutului protocolar, a gesturilor codificate la nivel de salon sau de bal, unde contactul afectiv se diluează într-o coregrafie a aparențelor sociale[5]. În schimb, clasele populare, mai puțin constrânse de normele rigidizate ale respectabilității, pot integra sărutul într-o expresivitate mai spontană, mai fizică, mai expansivă. Aici, afectul se manifestă direct, fără intermedieri sau sofisticări excesive: sărutul este un limbaj corporal imediat, pătruns de vitalitate, energie, uneori chiar teatralitate. În spațiile de lucru, în cartierele muncitorești, în culturile urbane „de jos”, sărutul nu trebuie ascuns, drapat sau intelectualizat; el poate fi parte firească a vieții cotidiene, a străzii, a comunității. Această diferență produce și percepții sociale distincte. Sărutul exuberant este uneori stigmatizat drept vulgar, tocmai pentru că nu respectă codurile estetice ale claselor dominante. La fel, un sărut discret – preferat de elite – poate fi perceput drept rece sau artificial de către grupurile populare, care valorizează autenticitatea emoției. Aceste diferențe arată că sărutul nu este un gest universal în forma lui culturală, ci o practică modelată de poziția individului în structura socială. Corpul nu este niciodată neutru, el poartă semnele clasei din care provine, chiar și în cele mai intime gesturi.

Analiza sociologică a sărutului ar putea, desigur, continua, însă intenția mea nu este de a aborda exhaustiv această chestiune, ci doar de a indica relevanța abordării sociologice în contextul filematologiei. Ce concluzie putem formula? Vom spune, fără teama de a greși, că sociologia sărutului este în mod implicit un act de interpretare a lumii. De ce? Pentru că acest gest aparent banal concentrează în el tensiunile, valorile, interdicțiile și aspirațiile unei societăți. A privi sociologic un sărut înseamnă a privi printr-o lentilă măritoare ordinea socială însăși. Sărutul devine, astfel, un fel de societate în miniatură: un nod în care se întâlnesc structuri de putere, norme morale, coduri culturale, identități de gen, raporturi de clasă, tehnologii ale vizibilității și, desigur, afectivitatea umană. Fiecare sărut spune ceva despre lumea care îl produce.

[1] Emile Durkheim, The Rules of Sociological Method: And Selected Texts on Sociology and Its Method, Free Press, 2014

[2] Georg Simmel. Sociology: Inquiries into the Construction of Social Forms. 1908.

[3] Arlie Russell Hochschild, The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling, Paperback, 2003

[4] Termenul „queer” este un concept umbrelă folosit pentru a descrie persoane și relații care nu se încadrează în normele tradiționale legate de orientare sexuală și identitate de gen. În contextul cuplurilor, cuplurile queer sunt acele cupluri în care cel puțin una dintre persoane face parte din spectrul LGBTQ+.

[5] Alexander Von Schonburg, Înalta societate, BAROQUE BOOKS & ARTS, 2024

Cosmin Neidoni (născut pe 8 martie 1975, la Timișoara) este eseist, poet și prozator. A absolvit Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universității de Vest din Timişoara, a fost bursier „Erasmus” al Universității din Köln și a făcut studii de Politică Europeană în cadrul Şcolii Masterale „Jean Monet“, cu o teză de absolvire despre problematica Războiului Rece. A publicat volumele: „Das Schattenspiel” (2004), „Scrisoare către fiul meu” (2014), „Raport către Don Quijote” (2017), „Viața la 40 de ani” (2017), „Regatul celor mai frumoase depărtări” (2018), „100 de poeme de iubire și un cântec de disperare” (2019), „Ca o zi de duminică, dialog epistolar în compania lui Cristian Muntean” (2020), „Surâsul fetelor din Dublin” (2021), „Despre cunoaștere și Marele Anonim în filosofia lui Lucian Blaga” (2021) și „Farmecul discret al mirării. Dialog in compania lui Cristian Muntean” (2022). A urmat apoi „În nevăzutul minții celuilalt. Cosmin Neidoni în dialog cu Nina Corcinschi” (2024) și „Frumosul din lumea lui Van Gogh” (2025). În 2018, a prefațat un studiu de artă fotografică, „Territorien des Selbst”, al Academiei de Artă din Klagenfurt și a tradus și a prefațat în limba română cartea „199” a autorului elvețian Adrian Morgenstern. Din 2017 este contributor al platformei jurnalistice și de analiză social-politică „Republica”, iar, din 2023, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.