De când o ştiam, mama se afla pe picior de război cu acarienii şi alte lighioane nevăzute ce se aciuiau prin cotloanele casei şi trebuiau stârpite fără milă. Toată ziua mătura, ştergea praful, scutura aşternuturile, preşurile, dădea cu aspiratorul pe covoare. Îmi şi închipuiam microbii, speriaţi şi asurziţi, fugind care-ncotro, fără să aibe habar că n-aveau scăpare.
În apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă aşteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunşi prin vreun cotlon şi mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.
Animalele îşi au locuinţele lor, îmi explica răbdătoare, în coteţe şi grajduri, n-au ce să caute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare şi microbi nevăzuţi peste tot. Cât despre căţeii îmbăiaţi, periaţi şi parfumaţi cum era pechinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-şi avea locul într-o familie normală ca a noastră.
Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra şi noi ascultam, tata şi cu mine, deşi el făcea parte din lumea maturilor şi ar fi avut drept de vot. Însă nu şi-l folosea, prefera să aibă linişte decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărţi viaţa cu un prieten necuvântător.
Animalele afară, oamenii în casă, era crezul mamei adus din satul bunicilor, unde pisica era bună doar să prindă şoareci, iar câinele ca să păzească găinile de asaltul nocturn al vulpilor sau dihorilor. Eu mă făceam că nu pricep şi apăream mereu la uşă cu vreun depozit de microbi în braţe, care mieuna ori schelălăia. În primăvară, printre lăzile de gunoi de la poartă, găsisem un pui de pisică ce abia făcuse ochi.
L-am luat, i-am dat lapte, apoi l-am ascuns în mansarda fabricii de Lavoderm din fundul curţii. Pisoiul însă, nu ştia ce e bine pentru el. În loc să stea liniştit, a ieşit la una dintre ferestruicile podului, plângându-se cât era de singur şi părăsit. Mieunăturile răsunau până în stradă, de parcă nu ne aflam într-o curte de pe Strada Lungă, ci în sala Operei din Viena, faimoasă pentru acustica ei. Era cinci după-amiaza, când toată lumea venise acasă de la serviciu şi vecinii s-au adunat ca la urs, deşi nu era decât o pisică, e drept, foarte zgomotoasă.
Ea ţipa din răsputeri ca să fie luată în seamă, intenţiile vecinilor nu-mi erau la fel de clare – voiau s-o adopte sau să o facă să tacă pentru a-şi continua siesta? În pod nu se ajungea decât din fabrica acum închisă. Până dimineaţa nimeni nu se putea atinge de prizonieră – căreia îi lăsasem un bol plin cu lapte. Vecinii, inventivi, nu s-au descurajat însă. Doi au adus, de nu se ştie unde, o scară, al treilea s-a căţărat pe ea cu hotărârea unui pompier ce avea multe vieţi salvate la activ. Numai că scara era prea scurtă. Ajuns pe ultima treaptă, eroul se întindea după mâţă, fără să reuşească s-o apuce, dar şi fără să se descurajeze. Nimerea de fiecare dată în gol, fiindcă aceasta se trăgea înapoi în beznă; fie se răzgândise, fie nu-i plăcea salvatorul. Când pompierul amator cobora o treaptă, puiul de pisică scotea iarăşi capul pe lucarna podului şi mieunăturile reîncepeau.
Galeria de jos a vecinilor se îngroşase, toţi vociferau, dădeau sfaturi, unii râdeau de neajutorarea celui de pe scară, Dragoş, copilul inginerului de la parter bătea din palme încântat, strigând să-i dea lui mâţa, până când maică-sa l-a târât în casă ţinându-l de ureche. Tărăboiul lua proporţii, oricum nu începuse programul la televizor şi oamenii n-aveau nimic de făcut, iar un vecin a venit cu ideea să cheme hingherii – ce dacă nu era câine, ci pisică?
Să râd sau să plâng? Mama m-a ajutat să mă hotărăsc, dându-mi două palme la fund – singurele pe care le-am primit vreodată, de-asta le şi ţin minte. Nu m-au durut cine ştie ce, mai mult mă îngrijora ce o să se întâmple până la urmă cu mâţa ajunsă vedeta întregii curţi.
Pe scară s-a urcat un alt vecin, mai înalt şi mai iute de mână, a prins pisoiul şi l-a băgat în casă. A doua zi nu-l mai avea şi am înţeles de la Dragoş că îl dusese undeva la ţară, într-o gospodărie asediată de şoareci. Poate aşa era, ori poate... Oricum, întâmplarea mi-a fost învăţătura de minte, fiindcă următoarea mea ispravă a ocolit nu doar curtea noastră, ci întreg neamul pisicesc.
În centrul vechi erau mulţi câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dorca. Printre strămoşii ei se număraseră probabil un lup, un dog danez şi un câine husky, fiindcă ieşise o combinaţie fascinantă. Dorca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rase incerte, iar ce ieşise sfida orice pedigriu. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu ceva sânge de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M-am oferit să-i adopt, apoi i-am pus într-o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr-o dată şi spre nepăsarea căţelei, care mai rămăsese cu şapte.
Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine gândit, pas cu pas. Am dus căţeii, botezaţi Castor şi Polux – cum altfel? – într-o casă în construcţie, lăsată abandonată, din cine ştie ce motive. Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le-am făcut culcuş căţeilor fraţi într-una din camere, i-am hrănit bine şi i-am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi-aşa a început totul.
De două ori pe zi făceam drumul până la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă tăvăleam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându-mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama şi-a dat seama că se întâmplă ceva. Eram plecată prea mult timp de-acasă şi mă întorceam plină de pământ şi frunze de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica.
De fiecare dată mă întreba unde mă duc; la o colegă sau alta, să ne facem lecţiile împreună – minţeam cu seninătate. Unde, pe câmp? Şi dacă aveam atâtea prietene, după ce înainte n-avusesem niciuna, de ce nu veneau şi ele la mine acasă? Mama intrase la idei, voia să vorbească cu mamele prietenelor, ceea ce ar fi fost o catastrofă. Era tare anevoios cu secretele, iar cu viaţa dublă şi mai greu – nu îi mai invidiam pe spioni, ba chiar începuse să îmi fie milă de ei, săracii.
Şi-atunci, s-a întâmplat. Când m-am dus într-o zi cu mâncare şi lapte – furate din bucătărie, apoi dosite de cu seara în pivniţă – Castor şi Polux nu mai erau. Nici în cutia de carton unde dormeau de obicei, nici în casa părăsită, nici în pădurea din jur. Plecaseră singuri, îi luase cineva? N-am aflat niciodată. După ce i-am căutat până seara, strigându-i până ce am răguşit, mi-am şters lacrimile şi m-am întors acasă, cu inima frântă şi încă o lecţie de viaţă pe care n-o cerusem, n-o voiam. Nu-i al tău decât ce poţi ocroti. Din ziua aceea m-am mulţumit să plimb pechinezul vecinilor, iar visul de a avea un animăluţ numai al meu – câine, pisică, mi-era totuna – a trebuit să aştepte mulţi ani până să devină realitate.
Dar asta e deja altă poveste...
de Rodica Bretin