Ceața

Motto: Suntem toți una. Ego-urile, temerile, credințele ne separă[1].

Am știut că urma să facem copii împreună atunci când mi-a propus să trăim pe munte. Echivala cu o cerere de parteneriat pe viață. Ațipisem când l-am auzit adunându-și curajul să mă întrebe: Rămânem mâine sus? M-am prefăcut că dorm în continuare, poate doar un zâmbet să mă fi trădat, dar eram pregătită. Era nebunia la care visasem în adâncul meu.

Urcam muntele de câteva ori pe săptămână ca să respirăm aer adevărat, care ne încărca mințile și înroșea obrajii, încălzea pieptul și limpezea gândurile. Nu vorbeam.

Mai erau și alții ca noi și ne salutam cu ”Mulțumesc pentru aerul pe care-l respir”.

Jos, în oraș, purtam măști conectate la aparate de oxigen, pe care le puteam îndepărta doar de la jumătatea muntelui, sau chiar mai sus, în funcție de nivelul plafonului de ceață gri. Poluarea ne era comunicată pe telefoane, unii nici nu mai ridicau ochii către cer. Râdeam când aplicația dădea erori - anunța ceață neagră, urât mirositoare, și toți se baricadau în case fără să vadă că afară era, de fapt, senin.

Deveniseră accesibile aparatele de oxigen portabile, nu cântăreau mult și costau puțin. Pe vremuri, ai fi fost legat la pat de un concentrator de oxigen băgat în priză. Dacă se ivea o pană de curent, cel mai frecvent asociată consumului intens de energie din mijlocul verii, când duduiau aparatele de aer condiționat, ori din iarnă, când feeria luminițelor artificiale dădea fericirea, erai terminat. Adică cei care nu aveau UPS-uri care să susțină funcționarea aparatului până când repornea curentul.

Să nu poți să respiri liber era dintre cele mai grele chestii de dus. Unii se deprimau instantaneu, nu-și suportau măștile. Ne îngreunaseră comunicarea. Ca să fii auzit trebuia să îți scoți masca, să îți ții respirația și să spui repede ce aveai de spus. Dacă bălmăjeai prin mască, primeai o mormăială înapoi, mai bine lipsă. Nimeni n-avea chef să inhaleze ceața gri, era mai simplu să trimiți mesaje pe telefon.

În oraș nu ne puteam săruta fără să rămânem fără suflu, de iubit nici nu se punea problema. Am fi vrut măcar să ne adulmecăm, în special când mă atingea în trecere și simțeam o nevoie de contopire care ne prelingea într-o tensiune de ceas topit dintr-un timp dalinean. De la un foc pe care îl simțeam amândoi.

Nu mai exista transport pe cablu către vârful muntelui, fusese demontată telecabina, iar proprietarul afacerii se reorientase către producția de aparate de oxigen.

Eram, așadar, din ce în ce mai puțini care urcam muntele, dar acolo sus soarele era atât de puternic încât mă temeam uneori că o să am soartă de Icar. Ne e permis asta? Putem să ne scăldăm în aer și soare și majoritatea alege să mocnească în ceața gri?

M-am oprit la mijlocul unei serpentine, mi-am scos masca, l-am privit în ochi și am zis: rămânem sus. Am urcat în fugă și ne-am făcut loc unul în celălalt până când nu puteam spune care-s eu și care ești tu. Nu ne săturam să ne adulmecăm fiecare părticică a corpului, până când mirosurile ne-au rămas în nări. N-aveam nimic cu noi, în loc de inel mi-a dat un pumn de semințe felurite, ca în povești.

Dacă nu voi mai putea să vânez și să aduc hrană ori apă de izvor, vei mânca din mine, mi-a spus. De viu, pentru copilul nostru. Poți face asta? Începi cu urechile, burta, fesele, coapsele. Poți?

Da, puteam, noroc că n-a fost nevoie. Semințele, nu toate, au încolțit. Germenii în sine erau sățioși. Rar, prindea câte un animal, cu care ne împrietenisem în conviețuire. Cele bătrâne se ofereau singure, cu înțelegere în privire.

Copilul a venit ca un firesc mult așteptat: respira, avea obrajii roșii, creștea cu animalele, învăța plantele. Era al nostru și al muntelui, l-am educat în egală măsură noi și natura.

Între timp, ceața groasă se înnegrea și au mai venit pe munte alte câteva cupluri de evadați, le-am primit cu semințe în mâinile întinse. Am împărtășit ce știam despre traiul în natură. Erau oameni strălucitori, ciudat cum percepeam acum frumusețea - ca o lumină care răzbătea din fiecare, de parcă am fi văzut suflete, nu fețe. Nu toți o aveau, uneori cele mai simetrice chipuri erau întunecate. Ne recunoșteam, cei de același fel.

Am ars măștile cu bucurie, nu mai era loc de întoarcere. Nu vedeam știrile zilei, ultimii veniți înțelegeau tacit să nu mai alimenteze telefoanele de la bateriile externe, nici măcar pentru câteva zile. Preferau să asculte discuțiile noastre, în care dădeam atenție întâmplărilor mici, cum ar fi descoperirea unui mușuroi de furnici sub o piatră sau a unor frunze vindecătoare, ori ne contraziceam în joacă în privința frecvenței pe care cântau greierii, în funcție de temperatură.

Apoi a pornit ploaia aceea necesară, care a spălat negrul și a acoperit orașul.

O așteptam în adâncul nostru, pentru că dimineața ne trezisem cu cerul plin de vată de zahăr - știam despre cumulonimbus că anunță furtuna. Mirosul plantelor devenise mai puternic, iar animalele începuseră să se agite, venind toate pe culme. Păsările croncăneau zgomotos, ca și cum s-ar fi avertizat una pe cealaltă. Atmosfera devenise sufocantă, iar când am zărit primele fulgere, ne-am felicitat că îngropasem aparatele de oxigen, ar fi fost un mare risc de explozie și flăcări greu de controlat.

Ploaia n-a contenit până când apele au acoperit jumătatea inferioară a muntelui.

Ne-am cocoțat cât mai sus și, deși nu ne-am îmbrățișat, așa o simțeam. Eram conectați. Oameni și animale. Ne-am adăpostit împreună în peșteri până când am văzut curcubeul, unii dintre noi pentru prima dată.

Primeam un nou început, așadar.

Copiii nu știau ce înseamnă să nu poți respira. Nu-i învățasem ce sunt măștile. De niciun fel, nici măcar de carnaval.

Într-o zi, în glumă, unul dintre țânci și-a pus noroi pe față, imitând un lup. Își făcuse chiar și urechi, năclăindu-și părul cu tină. Altul, mai mărișor, a sculptat dintr-o bucată de lemn fața unui urs.

Urșii și lupii nu se atacă reciproc, erau cazuri rarisime în care puteau intra în conflict, doar dacă era foamete și ursul simțea mirosul de sânge al prăzii lupilor. Lupul evită confruntarea, poate fi răpus doar de la lovitura unei labe de urs.

S-au amuzat, ba chiar i-au speriat pe unii copii mai mici.

Fusese doar o joacă, dar noi am știut că reapăruseră măștile.

1] Nicola Tesla

de Alina Caraghin