Costa del Sol și vinurile dulci de Malaga
de Eugen Gomboș și Florin Mureșan Încercând să scriu acest text, am ajuns la concluzia că talentul scriitoricesc – pe care îl tot caut – şi efectuarea unor călătorii nu îţi sunt de ajuns. Mai este nevoie de o anumită apetenţă pentru drumul în sine şi de curiozitatea de a afla ce este dincolo de zarea ce niciodată nu se lasă ajunsă. Doar aşa au reuşit călătorii visători să dea ocol Pământului, să coboare sub ape şi să păşească pe lună. Am avut şi eu cândva această curiozitate însă, probabil, trecerea anilor mi-a amorţit-o. Noroc că dorinţa de cunoaştere şi fascinaţia pentru cultură îmi suplinesc câte ceva din cele pierdute.
Tocmai discutasem cu prietenul şi colegul meu de la Revista „Epithet”, Laurenţiu-Ciprian Tudor, despre faptul că trebuie făcută o netă distincţie între concediul de odihnă şi călătoria de cunoaştere. Altfel, niciuna dintre cele două pofte (sau necesităţi, după caz) nu va fi satisfăcută, rezultând doar oboseala acumulată în urma alergăturii. Cu toate acestea, forţat de împrejurări, am încercat anul acesta să mă bucur atât de plajele de pe Costa del Sol a Spaniei, cât şi de istoria şi minunile zonei respective. E adevărat, în cea mai nepotrivită perioadă a anului, când pe plajă căldura era dogoritoare, dincolo de faleză devenind insuportabilă, iar Marea Mediterană – întâmplător sau nu – era atât de rece, încât până binişor după prânz nimeni nu punea piciorul în apă. Abia pe la orele 14-15 devenea acceptabilă pentru o baie.
Plaja Malagueta
Aşadar, duse au fost turele de înot în apa limpede, răcoroasă şi liniştită, netulburată de niciun val, a dimineţilor greceşti petrecute la Egee sau Ionică. Din acest punct de vedere alegerea mea viitoare pentru mare este definitiv făcută în favoarea Eladei.
Fuengirola
Pe de altă parte, cerul a fost mare parte din zi acoperit de o pâclă de nori, încât nu ştiai niciodată dacă e înnorat sau senin, ceea ce m-a confuzat peste măsură, pentru că soarele ardea totuși. Seninul şi albastrul Mediteranei de pe Coasta de Azur sau Marea Ligurică îşi făceau apariţia târziu, după prânz, iar uneori pentru destul de puţin timp.
Rar îmi place să mă bucur de confortul resorturilor hoteliere, de piscinele şi spa-urile puse cu generozitate la dispoziţie de industria de turism şi aproape niciodată de localurile de noapte şi cluburile atât de gustate în prezent. Pentru mine concediul la mare trebuie să fie umplut cu mare, multă mare, soare şi nisip, dorinţă evident nesatisfăcută anul acesta. Este posibil ca preferinţa mea să îşi aibă izvorul în vacanţele petrecute în plină perioadă comunistă pe malul Mării Negre, pe plaja întinsă şi aproape pustie de la capătul Deltei Dunării, la Sfântu Gheorghe. Acele locuri – şi spun asta cu sufletul tremurând – nu le-am regăsit niciodată, de când m-am întors acolo după pragul maturizării.
Teramolinos
Neputând sta locului, am închiriat o maşină şi am străbătut mare parte din coastă, de la Málaga spre sud-vest, trecând prin staţiunile consacrate sau mai puţin ştiute, precum Toremolinos, Benalmadena, Fuengirola, Marbella, Porto Banus, San Pedro Alcantara, Estepona, plaje anonime, dar superbe, precum Playa Cabopino şi am mers până ce am ieşit la Oceanul Atlantic, în punctul cel mai sudic al Europei continentale, orăşelul Tarifa.
De la 14 km mai la sud, coastele muntoase ale Africii mi-au dat de înţeles că dogoarea care ne punea la încercare venea de fapt de acolo şi nu de la astrul zilei.
Fortul Tarifa, iar in spate orașul (sursa Wikipedia)
În mica aşezare cu rezonanţe arăbeşti (Al-Yazinat Tarifa – oraşul lui Tarifa) ar fi multe de văzut, dacă te-ar lăsa căldura: necropola Algarbes, Porţile Jerez şi Almedira, cetatea veche sau Castelul Guzman el Bueno. În funcţie de pungă poţi alege sporturi nautice, inclusiv surf şi scufundări, călărie sau căutarea delfinilor. Eu am preferat să fac o baie în Atlantic, pe o plajă lată cum n-am văzut niciodată, aflată puţin mai la nord de oraş. Algele abundente de la mal nu m-au descurajat, dar apa rece mi-a amintit că soarele apunea şi că mai aveam de parcurs peste 150 km în sens invers, până la hotel. Apusul pe apele oceanului mi-a fost ascuns de aceeași pâclă de nori, pe care am urât-o efectiv.
Fortul din Tarifa nu se poate vizita, însă digul până la el merită a fi parcurs, cel puţin până la cele două însemne care ne lămuresc asupra faptului că ne aflăm exact la confluența dintre Marea Mediterană și Oceanul Atlantic.
Poate cu altă ocazie, rămâne de vizitat Gibraltarul, cu rezervația sa naturală, singura destinație de care îmi pare rău că nu am văzut-o. Cine știe, poate merită și excursia peste strâmtoare, în orașul marocan Tanger.
Să nu mă înţelegeţi greşit! Costa del Sol este frumoasă, curată şi îngrijită, cu plaje late, deosebit de lungi şi drepte, care m-au dus cu gândul la cele din Rio de Janeiro, pe care le-am văzut doar în fotografii. Nisipul este fie bun, fie acceptabil, (dar mai fierbinte ca oriunde) străjuit din loc în loc de pâlcuri de palmieri care îşi oferă umbra binefăcătoare. Falezele sunt superbe, largi și îngrijite, curate. Există facilităţi pentru persoanele cu handicap, există piste pentru biciclete. Dimineaţa şi seara multă lume aleargă sau dă la pedale. Iar pe plaje, la piscine sau chiar şi la mesele localurilor – minune de la Dumnezeu(!) – lumea citeşte. Se simte că acolo comunismul n-a reuşit să niveleze nimic.
Cât vezi cu ochii de-a lungul mării, dar şi sus, pe terasele munţilor, se zăresc hoteluri mari şi foarte mari. În această perioadă din mijlocul verii, din ele se revarsă puhoaie de turişti, cu precădere englezi sau nordici, care reuşesc să cucerească plajele, oricât de vaste ar fi ele. Seara se creează un furnicar de nedescris, ce aduce cu faleza din Mamaia, dar la o altă scară. Mie mi s-a părut că toată lumea se agită în căutarea unei relaxări pe care n-o mai află.
Poate e o părere prea mult încărcată de subiectivism, indusă de aglomeraţia care nu îmi place deloc. În toate staţiunile din lume mi s-a părut că oamenii caută ceva (relaxare, distracţie, localuri), nu pentru că şi-ar dori cu adevărat, ci pentru că aşa se face în concediu.
Faleza din Marbella
Ca să închei cu observaţiile maliţioase mai spun că autostrăzile sunt moderate ca preţ... n-am înţeles de ce pentru 22 km am plătit 3,2 euro, iar, pentru 10 km, 8,5 euro, însă nici mare importanţă nu are. În schimb, după amiază nu găseşti nicăieri vreun loc de parcare, iar parcările subterane, care sunt peste tot, costă destul de mult.
Sevilla, Cordoba, Cadiz, Granada, s-au dovedit a fi prea departe pentru a le atinge într-o săptămână. Oricum, drumul dus-întors, căutarea unui loc de parcare și masa de prânz inevitabilă, ar fi lăsat loc doar pentru o fugară vizită la vreun obiectiv turistic oarecare. Am decis aşadar să revenim în Spania special în acest scop, în mai-iunie sau septembrie, chiar şi octombrie, când soarele te lasă să respiri, iar zborul şi cazările sunt cu 30-40% mai ieftine.
Porto Banus, renumită ca stațiune exclusivistă, unde ancorează yahturi de lux, nu s-a dezmințit. Cele mai renumite brand-uri de haine și parfumuri au magazine deschise acolo, iar pe chei găsești mașini care costă mai mult decât ne putem închipui și decât crede omul de rând că merită.
Am rămas cu foarte plăcute impresii şi amintiri din Marbella, considerată cea mai frumoasă staţiune de pe Costa del Sol. Atât faleza cu localurile moderne, cât şi centrul vechi al oraşului, cu a ei renumită Plaza de los Naranjos, sunt frumoase şi atrăgătoare. Magazine şi restaurante de toate felurile şi pentru toate buzunarele, unele oferind în anumite zile şi spectacole de muzică sau dans, în general flamenco. Mâncarea deosebit de bună, prezentare aproape fine dining, cu observaţia că din punct de vedere culinar am găsit destul de puţine preparate specifice: paella de pui sau pește şi preparate marine, acelaşi ca oriunde în jurul Mediteranei.
Centrul vechi, Marbella
Schimbând sfera de interes, la Benalmadena am dat de un castel memorial în miniatură, construit în onoarea lui Cristofor Columb (foto de mai jos). Am plătit doi euro la intrare, dar atât castelul cât şi grădina şi priveliştea peste oraș, spre mare, sunt superbe.
Deși nu prezintă vreo mare atracție turistică, am ținut totuși să vizitez biserica Santo Domingo de Guzman, cea în care se păstrează atât statuia originală a lui Isus răstignit pe cruce (Jesus crucificado ~1660, Pedro de Mena), cât și cea făcută de sculptorul spaniol Farncisco Palma Burgos, în 1941 și care aparţine în prezent Congregaţiei catolice din Mena şi procesiunii din Joia Mare.[1]
În Málaga, într-o altă zi toridă, am făcut o plimbare până la farul de la capătul portului și am admirat papagalii și plantele exotice din parcul de lângă port.
Malaga
Desigur, în Málaga nu poate fi ratată catedrala romano-catolică, construită între anii 1528 și 1782 după planurile arhitectului Diego de Siloe. Deși fiecare lăcaș sfânt este deosebit în felul lui, după grandoarea Bisericii Sfântu Petru din Vatican, am crezut că nici o alta nu mă va putea impresiona din acest punct de vedere. Și totuși... Catadrala din Málaga este absolut superbă! Nici cuvintele și nici cele câteva fotografii nu o pot descrie. Trebuie neapărat vizitată, incluzând și turul pe acoperișul ei. La plecare am ținut să îi dau ocol și am avut cea mai curată impresie că este mult mai mare pe interior, decât pe exterior. De reținut micul magazin cu suveniruri de bun gust și neostentative, de unde am și luat un medalion și un inel pe care este încrustat „Tatăl nostru” în limba spaniolă.
Catedral de Encarnacion de Malaga
Castillo de Gibralforo
Rețin și faptul că la terasa unui local cu oarece pretenții, de lângă catedrală, nu am fost primit pentru patru sucuri și o cafea, dacă nu comandam și de mâncare, deși fiind dimineață nicio masă nu era ocupată. Încerc să pun asta pe seama unui comerciant neinspirat sau a unui chelner netot și să nu asociez întâmplarea cu orasul Málaga. Din păcate, din motive medicale cauzate de căldură, nu am reușit să vizităm fortificația Alcazaba și Castelo de Gibralforo. De la distanță pereții lor păreau de teracotă încinsă.
Pentru mine Spania rămâne minunată prin oraşele sale pe care intenţionez să le vizitez pe viitor în tihnă, toamna sau primăvara. Marea mi se pare mult prea scumpă pentru ce oferă, având în vedere şi faptul că pentru patru şezlonguri puteai plăti între 30 și 80 euro/zi, dacă plecai la prânz să mănânci pe undeva și apoi reveneai pe plajă. Indiferent dacă îți permiți sau nu, Costa del Sol este croită pentru punga nordicilor pentru care nici apa n-a părut atât de rece ca pentru restul lumii. Și un mic pont: malaghezii vă vor privi cu mai multă simpatie dacă atunci când pronunțați numele orașului lor, puneți accentul pe prima silabă.
Vinurile sunt bune peste tot şi cele ieftine şi cele mai scumpe. În copilărie, deşi nici nu mă interesa şi nici nu exista vreo posibilitate să le gust în România comunistă, aveam totuşi habar că există pe lume două vinuri bune: cel de Bordeaux şi cel de Málaga. Se servesc la orice temperatură vreţi, deşi există şi aici anumite reguli care le scot în evidenţă buchetul, iar orice chelner vă poate recomanda ce se potriveşte cu mâncarea aleasă. Îmi plac vinurile dulci, motiv pentru care am gustat câte ceva din gamele tinto de verano, dulce de Málaga, Quitapenas şi Pajareto. Întrucât eu sunt total ignorant în domeniu îl las să vorbească mai jos pe colegul Florin Mureşan despre vinurile din gama cunoscută sub numele generic dulce de Málaga.
text și fotografii Eugen Gomboș
Vinurile de Malaga
În Málaga și Cadiz, acum aproximativ trei mii de ani, comercianții fenicieni au pus temelia unei perioade de succes în cultivarea viței de vie, adusă din acele areale în care s-au „născut" vinurile, respectiv din actualele teritorii ale Armeniei, Georgiei și estul Turciei.
Grecii, romanii și maurii au continuat activitatea locală de viticultură. În perioada ocupației musulmane și a interdicției coranice din struguri nu se făcea vin, fiind consumate doar boabele. După procesul de recucerire a peninsulei Iberice de la musulmani, (așa numita „Reconquista”) vinul de Málaga a cunoscut o puternică ascensiune, ajungând ca jumătate din producție să fie exportată prin portul orașului. Vinul era denumit „xarab al Malaqui” – sirop de Málaga, expresie ce arăta dulceața pe care o avea licoarea.
Apariția Filoxerei viței de vie la sfârșitul secolului al XIX-lea – o insectă dăunătoare – a suprimat majoritatea plantaților deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la un asemenea dăunător. Cu timpul, până în 1932, vinul și-a recuperat însă binemeritatul său prestigiu, astfel încât a devenit Denominación de Origen (DO)[2].
Dacă oferă vinuri de calitate, cramele din Málaga (numite bodegas) au posibilitatea de a deveni parte din regiunile vitivinicole clasificate, dintre care cele mai semnificative sunt DO Málaga (cu vinuri licoroase și dulci) și DO Sierras de Málaga (cu vinuri convenționale albe, roșii, roze). Sunt regiuni viticole din aceeași zonă, dar cu reglementări diferite. În cele două regiuni sunt organizate cinci subzone geografice: Axarquia, Costa Occidental-Manilva, Montes, Norte și Serrania de Ronda. Málaga dispune de condiții de cultivare a viței de vie foarte diverse, încât vinificatorii au posibilitatea de a ,,crea" o pleiadă de vinuri, de la cele ,,liniștite" (roșii, roze sau albe) sau naturale dulci la cele licoroase.
În regiunea DO Málaga se produc vinuri licoroase și dulci: Vinos de Licor (vinurile de lichior) și Vinos Dulces Naturales (vinurile dulci naturale). Vinurile sunt făcute din soiurile de struguri Pero Ximén (Pedro Ximenez) și/sau Muscat de Alexandria. În asamblaj se mai permite și folosirea în procent de aproximativ o treime din soiurile Doradilla, Lairen și Romé, însă toate acestea împreună, nu separat.
Vinurile de lichior sau „fortificate” sunt făcute prin adăugare de must concentrat (arrope) sau alcool distilat din vin, ceea ce crește limita de alcool, ajungându-se la o valoare între 15% și 22%.
Vinurile naturale dulci sau „nefortificate” au cel puțin 13% alcool, se obțin din struguri supramaturați, iar alcoolul rezultat trebuie să provină exclusiv din procesul de fermentație.
Toate aceste vinuri au nevoie de un proces de învechire în stejar, excepție făcând vinul „Málaga Pálido”, fără o perioadă de maturare în stejar sau, altfel zis, cu o perioadă de păstrare de până la 6 luni.
În alegerea unui vin de calitate este bine să se cunoască perioada de învechire în stejar, după cum urmează: Málaga – de la 6 la 24 de luni; Málaga Noble – de la 2 la 3 ani; Málaga Añejo (Málaga veche) – de la 3 la 5 ani; Málaga Trasañejo (Málaga foarte veche) – peste 5 ani.
Acum, dacă știm că există două tipuri principale de vinuri DO Málaga, fortificate și nefortificate, trebuie spus că mai există și o reglementare mai cunoscută, care clasifică vinul în funcție de conținutul de zahăr: dulci – conținutul de zahăr depășește 45 g/l; demidulci – când zaharul este între 12 și 45 g/l; demisec – vinul conține zahăr între 4 și 12 g/l; uscat (sec) – unde conținutul de zahar este mai mic de 4 g/l.
Interesante sunt denumirile tradiționale pe care le întâlnim în zonă, cât și în limbajul vinificatorilor și al pasionaților în ale vinului: „Lágrima” (Lacrima) este vinul făcut din must nepresat, doar din lichidul pe care îl eliberează strugurii.
foto www.gourmetandtourism.com
În urma unui proces de îmbătrânire de mai mult de doi ani, vinul este numit „Lacrimae Christi” (Lacrima lui Christos). „Pajarete” (Păsăre) este vinul lichior de ambar (fortificat), cu conținut de zahăr între 45 și 140g/l – vin învechit la stejar, care se face fără adaos de arrope. Acest vin poate fi degustat în frumoasa tavernă din Málaga aparținând celebrei Antigua Casa de Guardia.
Întotdeauna potențialul unui vin, plăcerea pe care ne-o oferă, depinde nu în mică măsură, de asocierea acestuia cu mâncarea. Vinul licoros de Málaga este recomandat a fi ,,partenerul" aperitivelor și al deserturilor. Temperatura optimă de servire este de șase-opt grade Celsius.
Iată și câteva recomandări pentru cei care vizitează orașul:
- SOL DE MÁLAGA, Bodegas Málaga Virg: un vin roșu dulce, realizat din soiurile de stuguri Pedro Ximénez și Moscatel de Alejandría. Maturat în butoaie de stejar timp de peste șase luni.
- MOSCATEL DON SALVADOR, Bodegas Málaga Virgen: vin roșu dulce, matur, învechit trei ani în butoaie de stejar. Soi de strugure: Muscat de Alexandria.
- ARIYANAS TERRUÑO PIZARROSO, Bodegas Bentomiz: vin alb dulce (neîmbogățit) realizat din soiul de struguri Muscat de Alexandria, maturat opt luni în butoaie de stejar.
- JORGE ORDOÑEZ & CO. Nº2 VICTORIA, Bodegas Jorge Ordoñez: vin alb dulce, realizat din struguri Muscat de Alexandria, selecționați din podgorii vechi. Fermentarea se face integral în rezervoare de oțel inoxidabil. Caracteristic acestui tip de vin este faptul că alcoolul acestuia provine exclusiv din fermentarea strugurilor.
text de Florin Mureșan
[1] Despre semnificația mai mult decât religioasă și legătura lor cu istoria militară a Spaniei, recte cu Legiunea Spaniolă puteți citi un articol aici: El novio de la muerte (eugengombos.com)
[2] Sistem de indicații geografice de reglementare utilizat in Spania, în principal pentru produsele alimentare, prin care se certifică proveniența și calitatea produselor.